Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 1.646 din 16 decembrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Ordonantei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studentilor inmatriculati la formele de invatamant la distanta sau cu frecventa redusa de a continua studiile la programe de studii de licenta autorizate sa functioneze provizoriu sau acreditate
Augustin Zegrean - preşedinte Aspazia Cojocaru - judecãtor Acsinte Gaspar - judecãtor Mircea Ştefan Minea - judecãtor Iulia Antoanella Motoc - judecãtor Ion Predescu - judecãtor Puskas Valentin Zoltan - judecãtor Tudorel Toader - judecãtor Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învãţãmânt la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate, excepţie ridicatã de Universitatea "Spiru Haret" în Dosarul nr. 8.214/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. La apelul nominal se prezintã, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Mãdãlin Niculeasa din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Partea Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului a transmis Curţii punctul sãu de vedere cu privire la excepţia invocatã, sens în care solicitã respingerea acesteia ca neîntemeiatã. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care aratã cã dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 au fost criticate din 3 perspective. Astfel, prin adoptarea ordonanţei s-a derogat de la dreptul comun, în sensul cã s-a emis un act normativ cu caracter individual. Or, prin Decizia nr. 600/2005, Curtea Constituţionalã a statuat cã o reglementare specialã, diferitã de cea constitutivã de drept comun, cu caracter individual şi adoptatã intuitu personae, înceteazã a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional. De asemenea, întrucât prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 s-a legiferat în materia organizãrii generale a învãţãmântului, au fost încãlcate dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Constituţie, care impun existenţa unor legi organice atunci când se reglementeazã în domeniul expres prevãzut la lit. n) a aceluiaşi articol constituţional. Totodatã, autorul excepţiei mai aratã cã intervenţia pe cale administrativã în domeniul autonomiei universitare este, în pofida art. 52 din Constituţie, atât de puternicã, încât lipseşte de substanţa sa însuşi dreptul constituţional prevãzut de art. 32 din Legea fundamentalã. În susţinerea concluziilor sale, domnul avocat depune şi un set de decizii pronunţate de Curtea Constituţionalã pe care le considerã relevante pentru soluţionarea fondului excepţiei invocate. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, arãtând cã Guvernul a fost abilitat de Parlament sã emitã o asemenea ordonanţã şi cã nu este afectatã autonomia universitarã, întrucât aceasta presupune posibilitatea instituţiei de învãţãmânt de a stabili propriile standarde de calitate, fãrã a contraveni regulilor generale impuse prin Legea învãţãmântului, opozabilã tuturor furnizorilor de educaţie. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 72/1995. În opinia sa, reprezentantul Ministerului Public considerã cã intervenţia Guvernului a fost determinatã tocmai de necesitatea intrãrii în legalitate şi a respectãrii criteriilor şi cerinţelor generale de organizare a sistemului de învãţãmânt, indiferent cã este de stat sau privat.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 23 februarie 2010 (transmisã Curţii Constituţionale prin Adresa nr. 8.214/2/2009, emisã la data de 10 mai 2010 şi înregistratã pe rolul instanţei de contencios constituţional la data de 19 mai 2010), pronunţatã în Dosarul nr. 8.214/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învãţãmânt la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate, excepţie ridicatã de Universitatea "Spiru Haret" în dosarul de mai sus având drept obiect o acţiune în contencios administrativ. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea respectãrii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, ale art. 32 alin. (6) referitoare la garantarea autonomiei universitare, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, ale art. 73 alin. (3) lit. n) referitoare la reglementarea prin lege organicã a organizãrii generale a învãţãmântului, ale art. 108 alin. (3) referitoare la ordonanţe ca acte ale Guvernului ce pot fi emise numai în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ale art. 115 alin. (1) referitoare la adoptarea de cãtre Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Astfel, criticile sunt formulate din douã perspective, şi anume cele referitoare la modul de emitere a actului criticat şi cele referitoare la conţinutul reglementãrii. Ambele viziuni scot la ivealã excesul de putere al Guvernului. 1. Autorul excepţiei susţine cã Guvernul a emis <>Ordonanţa nr. 10/2009 în pofida dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. n), ale art. 108 alin. (3) şi ale art. 115 alin. (1) care abilitau Guvernul sã reglementeze în domeniul învãţãmântului superior prin ordonanţã de urgenţã, nu însã şi prin ordonanţã simplã. În acest fel nu a fost respectatã dihotomia constituţionalã consacratã de art. 73 alin. (3) lit. n) coroborat cu art. 115 alin. (1), care impune fãrã echivoc ori altã nuanţare cã Guvernul poate emite ordonanţe "în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Din perspectiva echilibrului constituţional al puterilor legislativã şi executivã, consecinţa imediatã a emiterii ordonanţei simple în domeniul legii organice concretizeazã imixtiunea puterii executive în sfera de competenţã a puterii legiuitoare, din moment ce condiţiile sine qua non ale delegãrii legislative nu sunt respectate în speţã. În plus, autorul excepţiei mai aratã cã ordonanţa criticatã a fost emisã în baza art. 1 pct. VII.3 al <>Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe nr. 253/2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, potrivit cãruia: "În temeiul art. 115 alin. (1) din Constituţia României, republicatã, Guvernul este abilitat ca, de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2009, şi pânã la reluarea lucrãrilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinarã a anului 2009, sã emitã ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, dupã cum urmeazã: [...] 3. cercetarea ştiinţificã şi învãţãmântul superior;". Aşa fiind, chiar dacã legea de abilitare deschide posibilitatea Guvernului sã reglementeze relaţiile sociale în domeniul cercetãrii şi al învãţãmântului superior, aceasta nu înseamnã cã permite/poate permite cu de la Parlament putere sã încalce Legea fundamentalã. 2. În ceea ce priveşte conţinutul reglementãrii criticate, autorul excepţiei aratã cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 contravine prevederilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (6) şi art. 53 din Constituţie. Astfel, reglementarea contestatã interzice expres şcolarizarea la specializãrile/programele de studii autorizate provizoriu/acreditate la forma de învãţãmânt la distanţã, impune demararea în primul semestru al anului universitar 2009-2010 a procedurilor necesare pentru asigurarea unei conduceri cu rector confirmat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului, impune o monitorizare specialã pe o perioadã de 3 ani, impune o metodologie discriminatorie unicã care sã fie aprobatã prin ordin al ministrului, obligã absolvenţii de la specializarea "Drept", care în cadrul Universitãţii "Spiru Haret" are structura de 3 ani, sã îşi completeze studiile la 4 ani la specializãri/programe de licenţã de drept acreditate, obligã studenţii înmatriculaţi în anul I de studii în perioada 2005-2008 la formele de învãţãmânt la distanţã/cu frecvenţã redusã sã îşi continue studiile la specializãri/programe de studii autorizate sã funcţioneze provizoriu ori acreditate potrivit unei metodologii discriminatorii, prin aceea cã doar pentru autorul excepţiei aceasta este adoptatã prin ordin al ministrului şi condiţioneazã recunoaşterea diplomei obţinute de absolvenţii înscrişi pânã la data emiterii ordonanţei contestate la formele de învãţãmânt la distanţã/cu frecvenţã redusã de înscrierea lor la altã formã de învãţãmânt autorizatã provizoriu/acreditatã din altã instituţie de învãţãmânt superior sau la forma de învãţãmânt la zi organizatã de Universitatea "Spiru Haret" pentru specializãrile corespunzãtoare. Prin aceste dispoziţii, actul atacat contravine în esenţã dreptului Universitãţii "Spiru Haret" la autonomie universitarã, principiu director în funcţie de care este organizat învãţãmântul universitar atât în ansamblu, cât şi din perspectiva fiecãrei instituţii/universitãţi. Or, Constituţia României garanteazã autonomia universitarã la art. 32 alin. (6) ca drept al subiectelor ce îşi desfãşoarã activitatea în domeniul învãţãmântului superior. Aceasta presupune cã fiecare instituţie universitarã are posibilitatea de a stabili propriile standarde de calitate, desigur în condiţiile şi în temeiul legii. În plus, chiar Curtea Constituţionalã a definit prin <>Decizia nr. 72/1995 unele elemente de conţinut al principiului autonomiei universitare, cum ar fi: înscrierea în exigenţele principiului egalitãţii, posibilitatea de completare a finanţãrii publice cu venituri provenite din alte surse, alegerea rectorului de cãtre senatul universitar şi confirmarea acestuia prin ordin al ministrului de resort, aceasta din urmã având drept scop verificarea condiţiilor de formã şi de fond în care au avut loc alegerile universitare. În plus, autonomia universitarã a fost definitã prin <>art. 89 din Legea învãţãmântului nr. 84/1995 ca fiind "dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege". Conţinutul acestui drept a fost dezvoltat sub aspectul regimului juridic şi de prevederile cuprinse atât în <>Legea învãţãmântului nr. 84/1995, cât şi în <>Legea privind organizarea studiilor universitare nr. 288/2004. De altfel, potrivit art. 92 alin. (2) şi (3) din Legea învãţãmântului, autonomia universitarã vizeazã domeniile conducerii, structurãrii şi funcţionãrii instituţiei, ale activitãţii didactice şi de cercetare ştiinţificã, ale administrãrii şi ale finanţãrii şi se realizeazã în principal prin stabilirea structurii interne a instituţiei de învãţãmânt superior conform legii şi prin programarea, organizarea, desfãşurarea şi perfecţionarea procesului de învãţãmânt. Or, prin restricţiile impuse de actul normativ criticat este afectatã şi dispoziţia constituţionalã a art. 1 alin. (5) potrivit cãreia "În România respectarea Constituţiei, a supremaţiei şi a legilor este obligatorie". De asemenea, dreptul legiuitorului ordinar ori delegat de a stabili conţinutul autonomiei universitare este limitat de respectarea substanţei respectivului drept. De aceea, Guvernul, ca autoritate legiuitoare secundarã, pentru a garanta substanţa dreptului, este obligat sã nu lipseascã pe niciun titular al sãu de niciunul dintre atributele pe care i le conferã Constituţia şi legile de forţã juridicã superioarã ordonanţei simple. Mai mult, Executivul trebuie sã vegheze ca atunci când dispune luarea unor mãsuri faţã de o universitate - indiferent de importanţa ori numãrul de studenţi - sã nu rupã egalitatea în drepturi între acea universitate şi celelalte titulare ale dreptului la autonomie universitarã. Contrar acestor deziderate, mãsurile dispuse de ordonanţa criticatã sunt vãtãmãtoare şi discriminatorii prin aceea cã ministerul urmeazã a elabora o metodologie specialã doar pentru Universitatea "Spiru Haret", sens în care devine evidentã ruperea egalitãţii faţã de celelalte universitãţi care rãmân pe mai departe guvernate de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calitãţii educaţiei. Aceeaşi intervenţie abuzivã a autoritãţii publice vatãmã dreptul autorului excepţiei la autonomie universitarã, prin aceea cã impune un set de criterii, o întreagã metodologie înlocuind standardele proprii la care este îndrituit conform Legii fundamentale. În sfârşit, singura modalitate pentru Guvern sã intervinã în exerciţiul dreptului la autonomie universitarã poate fi realizatã doar cu respectarea strictã a condiţiilor cerute de art. 53 din Constituţie. Este de remarcat cã restrângerea exerciţiului acestui drept nu poate fi consideratã necesarã într-o societate democraticã în care se pun bazele unui învãţãmânt superior particular pentru a elimina monopolul autoritãţilor centrale şi a acorda studenţilor posibilitatea de a urma cursuri adaptate necesitãţilor lor. Or, prin instituirea mãsurilor impuse de <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 se restrânge de o manierã aleatorie, disproporţionatã şi discriminatorie exerciţiul dreptului pe care îl are Universitatea "Spiru Haret" - deci sensul legilor de forţã juridicã superioarã -, acela cã universitãţile de stat sau private trebuie sã aibã deplinã libertate în acţiunile ce privesc organizarea propriei activitãţi. În acest sens se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal aratã cã excepţia este admisibilã sub aspectul respectãrii exigenţelor <>art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi <>art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, dar nu şi-a exprimat opinia pe fondul acesteia. Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, prin emiterea <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 nu au fost înfrânte prevederile art. 115 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. n) din Legea fundamentalã, deoarece din însuşi conţinutul textului constituţional invocat rezultã cã domeniul rezervat legii organice se referã exclusiv la regimul general al învãţãmântului, şi nu la aspecte de ordin particular. Este evident cã folosirea termenului "general" circumscrie domeniul legilor organice la principiile comune, fundamentale. Firesc, aspectele parţiale, particulare, eventual mai mãrunte pot fi reglementate şi prin legi ordinare sau chiar prin acte normative inferioare acestora, în conformitate însã cu acest regim general. Lectura art. 73 alin. (3) din Constituţie evidenţiazã cã în mai multe alineate se practicã acest procedeu juridic, ca de exemplu: regimul juridic general al proprietãţii şi moştenirii - lit. m), regimul general al cultelor - lit. s). În acest sens, prin <>Decizia nr. 718/1997, Curtea Constituţionalã, pronunţându-se asupra constituţionalitãţii unor prevederi ale Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, a statuat cã delegarea legislativã care priveşte alte aspecte decât cele referitoare la organizarea generalã a învãţãmântului - cum ar fi modalitãţile în care se efectueazã procesul educaţional universitar, în cadrul regimului general al învãţãmântului şi în conformitate cu prevederile cuprinse în legislaţia în vigoare - nu este de domeniul legii organice şi, de aceea, poate face obiectul unei ordonanţe emise în baza legii de abilitare. Nicio dispoziţie a textelor criticate nu priveşte o lege organicã şi nu afecteazã regimul general al organizãrii învãţãmântului. În cazul în care o ordonanţã ar cuprinde norme ce reglementeazã aspecte ce ţin de domeniul legii organice, existã posibilitatea "eliminãrii acestora în Parlament, cu ocazia dezbaterii legilor de aprobare, precum şi declanşarea procedurii jurisdicţionale în faţa Curţii Constituţionale pentru asemenea ordonanţe". Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 faţã de prevederile art. 32 alin. (6) din Legea fundamentalã, Avocatul Poporului apreciazã cã nu poate fi reţinutã. Autonomia universitarã constã în dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege, iar în conformitate cu <>art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, republicatã, autonomia universitarã se realizeazã, în principal, şi prin selectarea şi promovarea personalului didactic, prin stabilirea criteriilor de apreciere a activitãţii didactice şi ştiinţifice, în condiţiile legii. Aşadar, dispoziţiile actului criticat nu contravin principiului constituţional al garantãrii autonomiei universitare, ci, dimpotrivã, dau expresie acestuia. Cât priveşte critica faţã de dispoziţiile art. 108 alin. (3) din Constituţie, art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 53, Avocatul Poporului susţine cã nu poate fi reţinutã. Mai aratã cã <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 a fost adoptatã în temeiul <>art. 1 din Legea nr. 253/2009. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prin reprezentantul legal, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învãţãmânt la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, care au urmãtorul conţinut: "Art.1. - (1) Pe data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe, Universitatea «Spiru Haret» din Bucureşti, înfiinţatã prin <>Legea nr. 443/2002, înceteazã şcolarizarea pentru toate specializãrile/programele de studii/autorizate provizoriu/acreditate la forma de învãţãmânt la distanţã. (2) Universitatea «Spiru Haret» din Bucureşti demareazã, în primul semestru al anului universitar 2009-2010, procedurile necesare pentru asigurarea unei conduceri cu rector confirmat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii, potrivit legii. (3) Instituţia de învãţãmânt superior prevãzutã la alin. (1) este monitorizatã special, începând cu data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe, pe o perioada de 3 ani, cu scopul de a se asigura respectarea standardelor legale de calitate specifice, conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii, care se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Pe perioada monitorizãrii prevãzute la alin. (3), Universitatea "Spiru Haret" din Bucureşti organizeazã examenele de licenţã potrivit unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii. ART. 2 Absolvenţii Universitãţii "Spiru Haret" din Bucureşti la specializarea de Drept, cu o duratã de 3 ani şi cu 180 de credite, au dreptul de a-şi completa studiile la 4 ani şi cu 240 de credite la specializãri/programe de licenţã de drept acreditate. ART. 3 (1) Studenţii ciclului universitar de licenţã înmatriculaţi în anul I în perioada 2005-2008 la specializãri/programe de studii organizate la forma de învãţãmânt la distanţã au dreptul de a-şi continua studiile la specializãri/programe de studii autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate potrivit unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii, care se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. (2) De dreptul prevãzut la alin. (1) beneficiazã şi studenţii ciclului universitar de licenţã înmatriculaţi în anul I în perioada 2005-2008 la specializãri/programe de studii organizate la forma de învãţãmânt cu frecvenţã redusã. ART. 4 Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Inovãrii va recunoaşte diploma obţinutã de absolvenţii prevãzuţi la art. 3, care susţin şi promoveazã examenul de licenţã în condiţiile prezentei ordonanţe." Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea respectãrii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, ale art. 32 alin. (6) referitoare la garantarea autonomiei universitare, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, ale art. 73 alin. (3) lit. n) referitoare la reglementarea prin lege organicã a organizãrii generale a învãţãmântului, ale art. 108 alin. (3) referitoare la ordonanţe ca acte ale Guvernului ce pot fi emise numai în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ale art. 115 alin. (1) referitoare la adoptarea de cãtre Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele: 1. Referitor la critica privind înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. n) referitoare la reglementarea prin lege organicã a organizãrii generale a învãţãmântului, ale art. 108 alin. (3) referitoare la ordonanţe ca acte ale Guvernului ce pot fi emise numai în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ale art. 115 alin. (1) referitoare la emiterea de cãtre Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, Curtea constatã urmãtoarele: <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 a fost emisã atât în temeiul art. 108 din Constituţie, cât şi al <>art. 1 pct. VII.3 din Legea nr. 253/2009, norme care legitimeazã Guvernul sã emitã ordonanţe în domenii ce nu fac obiectul legilor organice, respectiv în domeniul cercetãrii ştiinţifice şi învãţãmântului superior. O asemenea sferã de reglementare nu presupune ab initio un act de încãlcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. n), deoarece nimic nu atestã faptul cã s-a dispus cu privire la domeniul rezervat legilor organice. Dupã cum rezultã din chiar titlul actului contestat, ordonanţa priveşte dreptul studenţilor înmatriculaţi la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate. O asemenea procedurã nu vizeazã aspecte legate de organizarea generalã a învãţãmântului, ci statueazã cu privire la aspecte de ordin particular care pot fi reglementate prin legi ordinare sau chiar prin acte normative inferioare acestora. Astfel, Universitatea "Spiru Haret" a fost înfiinţatã ca instituţie de învãţãmânt superior, persoanã juridicã de drept privat şi de utilitate publicã, prin <>Legea nr. 443/2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 9 iulie 2002, sens în care, pentru a se asigura respectarea standardelor legale de calitate specifice învãţãmântului superior, a fost special monitorizatã pe o perioadã de 3 ani, conform unei metodologii elaborate de ministerul de resort, aprobatã prin ordin al ministrului. În plus, prin hotãrâri de guvern ulterioare s-au stabilit structurile şi specializãrile universitare acreditate sau autorizate sã funcţioneze provizoriu din instituţiile de învãţãmânt superior. De exemplu, prin <>Hotãrârile Guvernului nr. 410/2002 şi nr. 944/2002, la specializarea drept durata studiilor era de 4 ani pentru forma de organizare zi. Prin urmare, ca parte a sistemului naţional de învãţãmânt, Universitãţii "Spiru Haret" Bucureşti îi erau opozabile toate reglementãrile referitoare la organizarea generalã a învãţãmântului, aşa cum a fost stabilitã prin <>Legea nr. 84/1995, lege care, potrivit art. 141 lit. s), nu numai cã permite, dar impune elaborarea şi aplicarea strategiilor de reformã, pe termen lung şi mediu, ale învãţãmântului şi educaţiei. Aceasta se transpune în practicã ca o obligaţie a respectãrii calitãţii educaţiei care se referã la anumite domenii şi criterii, cum ar fi capacitatea instituţionalã, eficacitatea educaţionalã şi managementul calitãţii, sens în care ARACIS poate efectua evaluarea calitãţii unor programe şi instituţii de învãţãmânt superior. Aşa fiind, ori de câte ori o instituţie furnizoare de educaţie care funcţioneazã pe teritoriul României aduce atingere ansamblului de acţiuni de dezvoltare a capacitãţii instituţionale de elaborare, planificare şi implementare de programe de studiu, este firesc ca, în acord cu însuşi textul constituţional invocat referitor la reglementarea prin lege organicã a organizãrii generale a învãţãmântului, sã se intervinã prin acte de naturã a restabili ordinea constituţionalã. Aceastã restabilire privitoare la aspectele particulare nu presupune o legiferare în domeniul legilor organice, ci doar o prezervare a normelor deja statuate, motiv pentru care modalitãţile în care se efectueazã procesul educaţional, în cadrul regimului general al învãţãmântului şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, pot face obiectul unei ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare. În acest sens, Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 31 decembrie 1997, a statuat cã "Reforma în domeniul educaţiei naţionale nu se identificã, în toate componentele sale, cu organizarea generalã a învãţãmântului, ea urmãrind, prin scopurile şi modalitãţile în care se va efectua, ameliorarea procesului educaţional naţional, în cadrul regimului general al învãţãmântului şi în conformitate cu prevederile cuprinse în legislaţia în vigoare". 2. Referitor la critica privind încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 32 alin. (6) care dispune cu privire la principiul autonomiei universitare, Curtea constatã urmãtoarele: Principiul autonomiei universitare este garantat, legiuitorul constituant consacrându-l ca o componentã a dreptului la învãţãturã. Acest principiu presupune un conţinut vast, ce include normele, procedurile şi standardele interne ale fiecãrei universitãţi, cu respectarea limitelor impuse de legislaţia în vigoare, prin care acestea tind sã defineascã şi sã individualizeze rolul lor în cadrul comunitãţii. De altfel, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea învãţãmântului, "Autonomia universitarã constã în dreptul comunitãţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertãţile academice fãrã niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţã cu opţiunile şi orientãrile strategice naţionale ale dezvoltãrii învãţãmântului superior, stabilite prin lege." Prin urmare, autonomia universitarã se poate exercita doar cu condiţia asumãrii rãspunderii publice, care obligã orice instituţie de învãţãmânt superior sã asigure eficienţã managerialã. În motivarea autorului excepţiei se susţine cã autonomia universitarã presupune posibilitatea de a stabili propriile standarde de calitate, desigur în condiţiile şi în temeiul legii. Curtea Constituţionalã constatã cã autonomia universitarã presupune respectarea standardelor legale de calitate, şi nu a standardelor proprii. Nimic nu împiedicã instituţiile furnizoare de educaţie, ca, în condiţiile legii, sã îşi diversifice specializãrile ori oferta educaţionalã şi sã instituie standarde proprii de calitate superioarã celor legale, fãrã sã contravinã acestora. Curtea observã cã, potrivit art. 92 alin. (2) şi (3) din Legea învãţãmântului, autonomia universitarã vizeazã domeniile conducerii, structurãrii şi funcţionãrii instituţiei, ale activitãţii didactice şi de cercetare ştiinţificã, ale administrãrii şi ale finanţãrii şi se realizeazã în principal prin stabilirea structurii interne a instituţiei de învãţãmânt superior conform legii şi prin programarea, organizarea, desfãşurarea şi perfecţionarea procesului de învãţãmânt. Or, funcţionarea unei instituţii de învãţãmânt în lipsa unui rector confirmat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii, nu poate fi consideratã a se integra în cadrul general de organizare a învãţãmântului. Toate aceste proceduri reprezintã expresia unei autonomii universitare care, nefiind un drept absolut, presupune anumite limite, sens în care, potrivit art. 93 alin. (2) teza a doua din Legea învãţãmântului, "Rectorul se alege de cãtre Senat şi se confirmã prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi tineretului." Dincolo de aceste aspecte ce ţin de procedura de alegere a rectorului, în art. 93 alin. (3) din Legea învãţãmântului s-a prevãzut posibilitatea ministrului ca, din motive justificate, sã suspende din funcţie, prin ordin, pe rectorul unei instituţii de învãţãmânt superior de stat sau particulare acreditate sau autorizate provizoriu. O astfel de reglementare a fost supusã controlului de constituţionalitate a priori, prilej cu care Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, a constatat cã prevederile art. 93 alin. (3) din Legea învãţãmântului sunt constituţionale. Astfel, ministrul învãţãmântului poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul instituţiei de învãţãmânt superior, posibilitate care nu poate fi consideratã ca o prerogativã de naturã "sã ştirbeascã autonomia universitarã, întrucât cel suspendat se poate adresa instanţei judecãtoreşti, iar, în sensul art. 93 alin. (2) din lege, rectorul poate fi revocat din funcţie numai de cãtre senatul universitãţii, prin aceeaşi procedurã folositã la numire." 3. Referitor la înfrângerea principiului egalitãţii în drepturi, principiului obligativitãţii respectãrii Constituţiei şi a legilor şi al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, aşa cum sunt consacrate de art. 16 alin. (1) şi (2), art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie, Curtea constatã urmãtoarele: Autorul excepţiei susţine cã prin ordonanţa criticatã s-a rupt egalitatea în drepturi între Universitatea "Spiru Haret" Bucureşti şi celelalte universitãţi (care rãmân pe mai departe guvernate de <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calitãţii educaţiei), mãsurile dispuse fiind vãtãmãtoare şi discriminatorii prin aceea cã ministerul urmeazã a elabora o metodologie specialã. O astfel de criticã nu poate fi primitã, întrucât întreg setul de mãsuri dispuse prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 nu este menit sã reglementeze în mod diferit modul de organizare şi funcţionare a unei instituţii de învãţãmânt superior faţã de celelalte, ci, în acord cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, reprezintã un mijloc de coerciţie în scopul restabilirii dreptãţii şi impunerii stãrii de legalitate. Or, modul general de organizare a învãţãmântului, cu consecinţele ce decurg din el şi care se rãsfrâng practic asupra beneficiarilor sãi (în speţã studenţii), trebuie respectat de toate instituţiile furnizoare de educaţie tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor. Nu se poate vorbi despre toate acestea, în mãsura în care o instituţie de învãţãmânt nu respectã procedurile necesare pentru asigurarea unei conduceri cu rector confirmat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii, potrivit legii, ori nu respectã pentru specializarea drept obligaţia de a studia o perioadã de 4 ani, potrivit dispoziţiilor legale. Prin urmare, problemele legate de organizare, eficienţã şi stabilitate trebuie sã fie corelate între ele în aşa fel încât aşteptãrile legitime ale tuturor potenţialilor beneficiari ai actului de învãţãmânt sã nu fie nesocotite. Aşadar, o conformitate parţialã a egalitãţii în faţa legii este cea care justificã diferitele forme de opoziţie, cum ar fi tocmai ordonanţa criticatã, care este legitimatã de art. 53 din Constituţie, atât de apãrarea ordinii şi moralei publice, cât şi a drepturilor şi libertãţilor posibililor beneficiari ai actului de învãţãmânt superior. Pentru aceleaşi motive, nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia, prin ordonanţa criticatã, este afectatã substanţa dreptului la autonomie universitarã, deoarece Universitatea "Spiru Haret" poate sã îşi desfãşoare activitatea, cu condiţia corijãrii neajunsurilor evidente care contravin regulilor generale de organizare a învãţãmântului. Totodatã, autorul excepţiei mai susţine cã prin reglementarea specialã contestatã, diferitã de cea constitutivã de drept comun, are caracter individual şi a fost adoptatã intuitu personae, motiv pentru care înceteazã a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional. O astfel de criticã nu poate fi primitã, deoarece <>Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009, aşa cum s-a arãtat mai sus, are drept finalitate intrarea în legalitate a Universitãţii "Spiru Haret". Or, aşa cum prin legi speciale sunt înfiinţate instituţii superioare de învãţãmânt, tot aşa prin acte de reglementare primarã se pot dispune mãsuri de monitorizare sau chiar de retragere a acreditãrilor, care însã nu pot fi luate cu privire la toate instituţiile furnizoare de învãţãmânt, ci doar cu privire la cele vizate. Nerespectarea condiţiilor legale generale plaseazã respectiva universitate în sfera de incidenţã a unui alt regim juridic, situaţie care justificã aplicarea unui tratament juridic diferit de cel de care beneficiazã cele care respectã exigenţele impuse de Legea învãţãmântului.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învãţãmânt la distanţã sau cu frecvenţã redusã de a continua studiile la programe de studii de licenţã autorizate sã funcţioneze provizoriu sau acreditate, excepţie ridicatã de Universitatea "Spiru Haret" în Dosarul nr. 8.214/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 16 decembrie 2010.
