Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 1.569 din 6 decembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 209 din Legea educatiei nationale nr. 1/2011
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicatã de Asociaţia Universitãţilor Particulare din România în Dosarul nr. 6.533/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.137D/2011. La apelul nominal se prezintã, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Lucian Bolcaş, cu împuternicire avocaţialã depusã la dosar, iar pentru Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, domnul consilier Vladimir Alexandru Ciobanu, cu delegaţie depusã la dosar. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care aratã cã dispoziţiile legale criticate reprezintã o formã de mimare a democraţiei, ce vine în contradicţie cu principiile unui stat democratic. Acesta mai criticã tendinţa legii de a crea o reglementare unitarã prin faptul cã sunt echivalate noţiunile de egalitate şi egalitarism. Trebuie ţinut cont de faptul cã universitãţile particulare au un anumit specific, fiind vorba de persoane juridice de drept privat înfiinţate potrivit legii. Legea îi neglijeazã pe fondatori atunci când este vorba de alegerea organelor de conducere. Fondatorii universitãţilor particulare au însã un drept special, care este dat de contribuţia lor esenţialã la înfiinţarea acelor universitãţi. De altfel, fondatorii universitãţilor particulare sunt discriminaţi faţã de fondatorii şcolilor generale particulare ai cãror reprezentanţi asigurã conducerea consiliilor de administraţie. În continuare, preşedintele acordã cuvântul domnului consilier Vladimir Alexandru Ciobanu, reprezentantul Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului, care aratã cã legea instituie un regim unitar, ca o garanţie a autonomiei universitare. În acest fel se explicã faptul cã numai membrii comunitãţii universitare sunt chemaţi sã desemneze modalitatea de alegere a rectorului. Preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiatã a excepţiei. Procurorul aratã cã procedura numirii rectorului este una democraticã, ce ţine cont de principiul democraţiei, în condiţiile garantãrii autonomiei universitare, ce nu poate fi decât una singurã pentru învãţãmântul de stat şi particular.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele: Prin Încheierea din 15 septembrie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 6.533/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Excepţia a fost invocatã de Asociaţia Universitãţilor Particulare din România într-un dosar având ca obiect anularea Ordinului ministrului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului nr. 4.062 din 15 aprilie 2011. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul considerã cã reglementãrile criticate sunt neconstituţionale, întrucât impun o anumitã modalitate de desemnare a organului de conducere. Aceastã modalitate reprezintã, cu toatã aparenţa sa democraticã, o ingerinţã nejustificatã, de tip etatist, în procedura de înfiinţare şi funcţionare a persoanei juridice de drept privat care este unitatea de învãţãmânt superior particular. Dispoziţiile legale criticate impun un sistem antidemocratic şi discriminatoriu în procedura de alegere a rectorului. Corpul de electori ai rectorului, prevãzut de una dintre modalitãţile de numire a acestuia, este alcãtuit din aceleaşi persoane chemate sã aleagã dintre modalitãţile de desemnare prevãzute de lege. În aceste condiţii apare clar, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, faptul cã acest corp de electori va avea interesul sã opteze pentru o soluţie anume, ceea ce este de naturã sã conducã la vicierea procesului de alegere a rectorului, proces care trebuie sã fie caracterizat prin obiectivitate şi imparţialitate. De asemenea, prin stabilirea unui numãr fix de electori se realizeazã o evidentã discriminare, fapt de naturã sã încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţia României. Autorul excepţiei mai menţioneazã faptul cã prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011 Curtea Constituţionalã a subliniat rolul deosebit al fondatorilor în înfãptuirea autonomiei universitare. Patrimoniul persoanei juridice de drept privat care este universitatea particularã este constituit prin contribuţia fondatorilor şi tot lor le revine acest patrimoniu, ca urmare a desfiinţãrii în orice formã a universitãţii. Aceşti fondatori au, prin urmare, un interes juridic. Excluderea fondatorilor din procedura de alegere a rectorului, cãruia legea îi conferã şi o dimensiune economicã, în afara celei didactice (denumindu-l, absolut impropriu, ordonator de credite), reprezintã un evident act de discriminare, întrucât nu are nicio justificare. Discriminarea fondatorilor universitãţilor particulare apare şi mai evidentã în raport cu fondatorii unitãţilor particulare de învãţãmânt preuniversitar. Astfel, potrivit art. 60 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, directorii acestor din urmã unitãţi sunt numiţi de conducerea persoanei juridice fondatoare. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciazã cã excepţia este întemeiatã. Instanţa considerã cã autonomia universitarã dã dreptul comunitãţii universitare sã îşi stabileascã misiunea proprie, strategia instituţionalã, structura, activitãţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictã a legislaţiei în vigoare. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, ale reprezentantului Ministerului Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului şi ale procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, prevederi care au urmãtorul conţinut: "(1) Rectorul universitãţilor de stat şi particulare se desemneazã prin una dintre urmãtoarele modalitãţi: a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de senatul universitar nou-ales, conformã cu prezenta lege; sau b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universitãţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultãţilor. (2) Modalitatea de desemnare a rectorului, dintre cele prevãzute la alin. (1), se stabileşte cu minimum 6 luni înainte de fiecare desemnare a rectorului, prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universitãţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultãţilor." În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (3) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã, precum şi art. 44 privind dreptul de proprietate privatã. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã s-a mai pronunţat asupra prevederilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, prin raportare la critici similare, constatând cã sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 1.090 din 14 iulie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, Curtea a statuat cã prevederile constituţionale consacrã şi garanteazã o singurã formã de autonomie, şi anume cea universitarã, indiferent cã este vorba de învãţãmântul superior de stat sau de învãţãmântul superior particular, autonomie al cãrei conţinut trebuie sã fie identic în ambele cazuri. În aceste condiţii şi având în vedere faptul cã aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învãţãmânt, Curtea a constatat cã principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie sã îşi gãseascã reflectarea, în egalã mãsurã, asupra organizãrii şi funcţionãrii procesului de învãţãmânt, a statutului cadrelor didactice, a promovãrii în funcţie a acestora, a normei didactice etc. Curtea a mai reţinut faptul cã nu se poate face o diferenţiere a regimului juridic aplicabil învãţãmântului superior în funcţie de forma de proprietate. Calitatea actului de educaţie din instituţiile de învãţãmânt superior nu poate fi asiguratã decât dacã existã o reglementare unitarã. Potrivit dispoziţiilor legale care guverneazã înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor de învãţãmânt superior particulare, acestea sunt organizate pe principiul non-profit şi funcţioneazã ca entitãţi fãrã scop lucrativ, cu afectaţiune specialã, în conformitate cu criteriile şi standardele de evaluare academicã şi acreditare prevãzute de lege. În plus, este de reţinut cã instituţiile de învãţãmânt superior de stat, particulare şi confesionale - fãcând parte toate din sistemul naţional de învãţãmânt, care este coordonat de ministerul de resort - trebuie sã se supunã unor reguli comune stabilite prin lege, reguli care prevãd cadrul şi limitele autonomiei universitare a instituţiilor de învãţãmânt, indiferent de forma lor de organizare, astfel încât Curtea nu a putut reţine încãlcarea în vreun fel a dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Constituţie. De asemenea, prin Decizia nr. 268 din 22 februarie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 3 mai 2011, Curtea a constatat cã rolul important dobândit de fondatori în conducerea universitãţilor, de exemplu, prin numirea consiliului de administraţie al universitãţilor particulare de cãtre aceşti fondatori, corespunde aportului financiar pe care aceştia îl au în înfiinţarea şi desfãşurarea activitãţii acestor instituţii şi nu afecteazã autonomia universitarã. Distinct de cele reţinute mai sus, Curtea mai constatã cã fondatorii pot astfel sã supravegheze eficient activitatea de ordin administrativ şi financiar a universitãţilor particulare pe care le-au înfiinţat. În ceea ce priveşte desemnarea rectorului, Curtea constatã cã aceasta este o operaţiune care ţine, în mod esenţial, de modul în care se asigurã respectarea autonomiei universitare. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede, alternativ, douã modalitãţi de desemnare a rectorului, indiferent de categoria instituţiei de învãţãmânt superior, de stat sau particularã. Odatã numit, rectorul este acela care coordoneazã comunitatea universitarã care l-a desemnat. Scopul înfiinţãrii unei universitãţi nu poate fi decât acelaşi, indiferent de forma de învãţãmânt, de stat sau particular, şi anume, în principal, formarea unor specialişti capabili şi responsabili, înzestraţi cu gândire criticã, cu abilitãţi de conducere şi de înţelegere a problematicii legate de progresul economic şi social, pentru o societate bazatã pe cunoaştere. Rolul principal revine comunitãţii universitare, în special personalului didactic, care trebuie sã asigure pregãtirea la un nivel calitativ superior a persoanelor ce urmeazã cursurile acestor universitãţi. În aceste condiţii, opţiunea legiuitorului apare ca fiind pe deplin justificatã. Faptul cã fondatorii nu sunt implicaţi în procesul de numire a rectorului unei universitãţi particulare nu este de naturã sã încalce art. 32 alin. (6) privind autonomia universitarã, ci, dimpotrivã, sã întãreascã aceastã autonomie prin care comunitatea universitarã se poate exprima. De altfel, art. 123 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede cã "autonomia universitarã dã dreptul comunitãţii universitare sã îşi stabileascã misiunea proprie, strategia instituţionalã, structura, activitãţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictã a legislaţiei în vigoare". De asemenea, faptul cã modalitatea de alegere a rectorului unei unitãţi de învãţãmânt superior este hotãrâtã în urma votului universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universitãţii şi al reprezentanţilor studenţilor din senatul universitar şi din consiliile facultãţilor respectã regulile democraţiei în care comunitatea universitarã, ca principal actor al vieţii universitare, este chematã sã se exprime. Reglementarea apare astfel ca fiind unitarã, atât în privinţa învãţãmântului de stat, cât şi în privinţa învãţãmântului particular, întrucât nici în cazul învãţãmântului de stat Guvernul nu este implicat în desemnarea rectorilor universitãţilor de stat. Aşadar, nu se poate reţine încãlcarea art. 16 din Constituţie, din perspectiva acestei critici, comunitatea universitarã având dreptul sã se exprime în acelaşi mod, indiferent de forma de învãţãmânt în care îşi desfãşoarã activitatea. Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, conform cãreia rectorul unei universitãţi particulare este denumit în mod impropriu ordonator de credite, Curtea reţine cã rectorul ales în condiţiile prevãzute de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 dobândeşte şi calitatea de ordonator de credite, indiferent de statutul instituţiei de învãţãmânt superior - de stat, particularã sau confesionalã, în mãsura în care gestioneazã şi utilizeazã fonduri bãneşti provenite de la bugetul de stat (conform dispoziţiilor art. 20 şi 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002). Referitor la criticile ce privesc încãlcarea art. 16 din Constituţie prin prisma faptului cã, în cadrul învãţãmântului preuniversitar, potrivit art. 60 alin. (7) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, directorii unitãţilor de învãţãmânt particular sunt numiţi de conducerea persoanei juridice fondatoare, cu respectarea criteriilor de competenţã, Curtea constatã ce cele douã situaţii invocate sunt diferite, fapt ce reclamã un tratament juridic diferit. Învãţãmântul superior presupune studiul la un alt nivel şi standarde de calitate mult mai înalte, standarde la care se ajunge prin efortul comunitãţii universitare. Însãşi admiterea în cadrul instituţiilor de învãţãmânt superior - atât în ceea ce priveşte cadrele didactice şi studenţii - se face pe baza unui proces de selecţie a candidaţilor. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine încãlcarea art. 16 din Constituţie pe baza criticilor invocate, întrucât tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încãlcarea art. 44 din Constituţia României, Curtea constatã cã acestea sunt neîntemeiate. Fondatorii universitãţilor particulare (care sunt, potrivit art. 227 alin. (1) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, fundaţiile sau asociaţiile, un cult religios ori un alt furnizor de educaţie, recunoscut ca atare potrivit prevederilor legii) contribuie cu un patrimoniu iniţial la înfiinţarea acestora, dar, dupã dobândirea personalitãţii juridice, ele gestioneazã, potrivit art. 122 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, un patrimoniu propriu alcãtuit din patrimoniul iniţial al fondatorilor şi din patrimoniul dobândit pe durata de existenţã a universitãţilor particulare prin sumele depuse de fondatori, instituirea de taxe de studiu şi alte taxe şcolare, primirea de sponsorizãri, donaţii, granturi şi finanţãri acordate pe bazã de competiţie, precum şi exploatarea rezultatelor cercetãrii, dezvoltãrii, inovãrii şi alte surse legal constituite (art. 231 din lege). De altfel, art. 229 alin. (1) din lege prevede cã "Patrimoniul instituţiilor de învãţãmânt superior particulare şi confesionale particulare constã în patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugã patrimoniul dobândit ulterior." Prin urmare, patrimoniul constituit în condiţiile menţionate aparţine numai universitãţilor particulare înfiinţate. Acest lucru nu înseamnã însã cã fondatorii nu au dreptul la restituirea patrimoniului iniţial în caz de desfiinţare a universitãţii particulare.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicatã de Asociaţia Universitãţilor Particulare din România în Dosarul nr. 6.533/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 6 decembrie 2011.
