Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.560 din 7 decembrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 329 si ale art. 330^7 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 139 din 24 februarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Maria Bratu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cãtãlina Gliga.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Silvia Stãnculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal se prezintã, pentru autoarea excepţiei, procuratorul acesteia, lipsind cealaltã parte, Ministerul Apãrãrii Naţionale, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiatã a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 5 martie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 7.620/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Silvia Stãnculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţã, cã prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale prin impunerea unei decizii pronunţate de o instanţã altei instanţe, lipsind pãrţile de posibilitatea unui proces corect, iar activitatea unui judecãtor este practic redusã la aceea a unui grefier. De asemenea, susţine cã recursul în interesul legii nu înlãturã discriminarea produsã anterior, când instanţele au pronunţat hotãrâri divergente, din moment ce alin. 3 al art. 329 din Codul de procedurã civilã prevede cã soluţiile nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal considerã cã excepţia este neîntemeiatã, deoarece prin textul atacat "nu este încãlcat dreptul la o judecatã echitabilã în faţa unei instanţe independente, existând egalitate între pãrţi, iar instanţa ce judecã aceastã cauzã îşi pãstreazã independenţa şi imparţialitatea; nu este încãlcat principiul dublului grad de jurisdicţie de vreme ce reclamanta are dreptul de a exercita cãile de atac împotriva hotãrârii ce se pronunţã; nu se menţine o discriminare şi nici nu se pãstreazã aceastã discriminare pentru viitor."
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul considerã excepţia neîntemeiatã. Aratã cã prevederile art. 329 din Codul de procedurã civilã reprezintã o transpunere pe planul legislaţiei a competenţei recunoscute instanţei supreme de Legea fundamentalã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedurã civilã, care la data sesizãrii aveau urmãtoarea redactare:
"Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul României, sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti.
Deciziile prin care se soluţioneazã sesizãrile se pronunţã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
Ulterior sesizãrii Curţii Constituţionale prin Încheierea din 5 martie 2010, aceste prevederi au fost modificate şi completate prin <>art. I pct. 32 şi 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmãtoarea redactare:
- Art. I pct. 32: "Articolul 329 se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
«Art. 329
Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre toate instanţele judecãtoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti.»";
- Art. I pct. 33: "Dupã articolul 3304 se introduc trei noi articole, articolele 330^5-330^7, cu urmãtorul cuprins:
[...]
«Art. 330^7
Asupra cererii, completul se pronunţã prin decizie.
Decizia se pronunţã numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese.
Decizia se motiveazã în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publicã în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.»"
Curtea Constituţionalã a statuat în mod constant cã, atunci când, dupã ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţia legalã a fost modificatã, excepţia poate sã fie examinatã, dacã textul legal, în noua sa redactare, conservã reglementarea iniţialã. În cazul de faţã, noua reglementare a conservat soluţiile legislative criticate în prevederile art. 329 şi art. 330^7 din Codul de procedurã civilã. În aceste condiţii, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 şi ale art. 329^7 din Codul de procedurã civilã.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã aceste texte de lege contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), art. 16, art. 21 alin. (3), precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã asupra constituţionalitãţii prevederilor art. 329 din Codul de procedurã civilã (în vechea redactare) s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin <>Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, <>Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, şi <>Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, statuând cã acest text de lege este constituţional.
Cu acele prilejuri Curtea a reţinut cã interpretarea legilor este o operaţiune raţionalã, utilizatã de orice subiect de drept, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sãu de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilã procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se aratã într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicãri diferite ale legii în practica instanţelor de judecatã. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecatã, a fost creatã de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sãu prevãzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 329 din Codul de procedurã civilã, obligativitatea interpretãrii date de aceasta, în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegãrilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât sã dea eficienţã rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Curtea a reţinut în acest sens cã divergenţele profunde de jurisprudenţã sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridicã, aspect subliniat şi de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în Hotãrârea pronunţatã în Cauza Pãduraru împotriva României, 2005, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, constatând cã "divergenţele de jurisprudenţã constituie, prin natura lor, consecinţa inerentã oricãrui sistem judiciar care se sprijinã pe un ansamblu de jurisdicţii de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat cã, în lipsa unui mecanism care sã asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţã, care persistã în timp şi cu privire la un domeniu care prezintã un mare interes social, sunt de naturã sã genereze o incertitudine permanentã şi sã facã sã scadã încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a mai arãtat cã "rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţã" (Hotãrârea pronunţatã în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, 1999).
Aşa fiind, dispoziţiile art. 329 din Codul de procedurã civilã, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sã unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivã, contribuie, pentru motivele mai sus arãtate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.
Considerentele reţinute în deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţã, întrucât nu au intervenit elemente noi de naturã a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 şi ale art. 330^7 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Silvia Stãnculeţ, prin procurator Paul-Dumitru Vasilescu, în Dosarul nr. 7.620/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 7 decembrie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Maria Bratu
*
OPINIE CONCURENTĂ
În acord cu soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, consider cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 fraza finalã din Codul de procedurã civilã, devenit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedurã civilã, potrivit cãrora "Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe" este neîntemeiatã şi pentru urmãtoarele motive:
1. Codul de procedurã civilã din 1948 prevedea la art. 329 din capitolul III ("Recursurile speciale") cã "Ministerul Public de pe lângã Curtea de Casaţie, direct sau la cererea Ministrului Justiţiei, poate sã atace cu recurs în interesul legii, înaintea Curţii de Casaţie, în secţiuni unite, pentru încãlcarea legii: 1. încheierile sau hotãrârile desãvârşite date cu recurs, la Curtea de Casaţie; acest recurs nu este împiedecat de recursul fãcut de pãrţi pentru un motiv deosebit; 2. hotãrârile care au fost date cu drept de recurs la alte instanţe şi au rãmas irevocabile. Casarea se va face în interesul numai al legii şi deslegarea datã punctelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Deciziunile Curţii de Casaţie vor fi aduse la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei."
În Constituţia din 1965 se prevedea la art. 104 cã Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activitãţii de judecatã a tuturor tribunalelor şi judecãtoriilor şi cã, în vederea aplicãrii unitare a legilor în activitatea de judecatã, Tribunalul Suprem emite, în plenul sãu, decizii de îndrumare.
Prin <>art. I pct. 19 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedurã civilã, a Codului familiei, a <>Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a <>Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, capitolul III din titlul V "Cãile extraordinare de atac" al cãrţii II se va denumi "Recursul în interesul legii şi recursul în anulare" şi va avea urmãtorul cuprins:
"Art. 329 - Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul ţãrii, sã cearã Curţii Supreme de Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferitã din partea instanţelor judecãtoreşti.
Deciziile prin care se soluţioneazã sesizãrile se pronunţã de secţiile unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei.
Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
Ulterior, prin <>art. I pct. 130 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã, art. 329 alin. 3 a fost modificat, având urmãtorul cuprins: "Soluţiile se pronunţã în interesul legii şi nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate.", însã prin <>art. I pct. 57 din Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 138/2000, art. 329 alin. 3 a fost din nou modificat, având urmãtorul conţinut: "Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
În prezent, <>Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor reformeazã întreaga procedurã a recursului în interesul legii, prevãzând - pentru prima datã în istoria sistemului juridic românesc - la art. 330^6, cã "Recursul în interesul legii se judecã de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi un numãr de 20 de judecãtori, din care 14 judecãtori din secţia în a cãrei competenţã intrã problema de drept care a fost soluţionatã diferit de instanţele judecãtoreşti şi câte 2 judecãtori din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie" şi cã "În cazul în care problema de drept prezintã interes pentru douã sau mai multe secţii, preşedintele sau, dupã caz, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili numãrul judecãtorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevãzut la alin. 1, celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat."
Totodatã, aceeaşi lege prevede la art. 330^7 alin. 4 cã "Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicãrii deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
2. Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se înfãptuieşte în numele legii", iar, potrivit alin. (3) al aceleiaşi dispoziţii constituţionale, "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
Principiul independenţei judecãtorilor, în componenta sa individualã (diferitã faţã de cea instituţionalã), presupune atât independenţa judecãtorilor faţã de intervenţii exterioare sistemului, cât şi faţã de orice indicaţii sau ordine venite din interiorul sistemului. Independenţa judecãtorilor nu exclude însã intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitãrii cãilor de atac împotriva hotãrârilor judecãtoreşti.
În concordanţã cu art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, iar singura modalitate de a se îndeplini acest obiectiv este conferirea caracterului obligatoriu problemelor de drept dezlegate de instanţa supremã.
Prin expresia "asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti" legiuitorul constituţional nu a urmãrit ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sã exercite o ingerinţã în activitatea de judecatã a instanţelor ci stabilirea unei practici unitare atunci când se face dovada cã problemele de drept care formeazã obiectul judecãţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotãrâri judecãtoreşti irevocabile.
Principiul constituţional invocat este pe deplin concretizat în modalitatea de judecare a recursului în interesul <>legii instituitã prin Legea nr. 202/2010. Astfel, compunerea completului care judecã recursul este modificatã în sensul participãrii judecãtorilor specializaţi în problema de drept care a fost soluţionatã diferit de cãtre instanţele judecãtoreşti, iar raportul întocmit în cauzã va trebui sã cuprindã soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamenteazã, jurisprudenţa relevantã a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacã este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodatã, judecãtorul sau, dupã caz, judecãtorii raportori va/vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi datã recursului în interesul legii.
În concluzie, textul de lege criticat nu aduce atingere art. 126 alin. (3) din Legea fundamentalã, ci este o concretizare a principiului constituţional invocat în sensul asigurãrii unei jurisprudenţe unitare necesare în ordinea juridicã a statului de drept în acord.
3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului admite cã practica neunitarã ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autoritãţi judiciare a ţãrii este în sine contrarã principiului securitãţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III).
În Cauza Beian împotriva României, prin Hotãrârea din 6 decembrie 2007, statul român a fost sancţionat explicit chiar prin dispozitivul acesteia, pentru jurisprudenţa divergentã, profundã şi persistentã în timp a instanţei supreme - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, ceea ce a avut ca efect afectarea principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. În acest sens, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut, în paragraful 35 al aceleiaşi hotãrâri, cã printr-o serie de decizii pronunţate în aceeaşi perioadã Înalta Curte de Casaţie a dezvoltat o jurisprudenţa contrarã, iar în lipsa unui mecanism capabil sã asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, aceasta a ajuns sã pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a <>Legii nr. 309/2002.
Totodatã, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, cu valoare de principiu, cã divergenţele de jurisprudenţã constituie, prin natura lor, consecinţa inerentã a oricãrui sistem judiciar care se bazeazã pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţã în raza lor teritorialã. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai sã regleze aceste contradicţii de jurisprudenţã (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a reţinut cã, în loc sã-şi îndeplineascã rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însãşi o sursã de insecuritate juridicã, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Pãduraru, citatã mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).
În Cauza Ştefãnicã şi alţii împotriva României din 2 noiembrie 2010, § 30, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã anumite divergenţe de interpretare sunt inerente unui sistem judiciar bazat pe structurã cu cãi de atac având autoritate asupra unor anumite zone teritoriale, cum este cel din România. Aceastã concluzie este în legãturã cu sistemul legal care are o instanţã supremã al cãrui rol principal este sã soluţioneze conflictele dintre deciziile instanţelor inferioare (Schwarzkopf şi Taussik împotriva Cehiei (dec.), nr. 2162/02, 2 decembrie 2008). În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeanã a Drepturilor Omului şi în Cauza Wieczorek contra Poloniei, prin Hotãrârea din 8 decembrie 2009, § 62.
În Cauza Pãduraru împotriva României, Hotãrârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a observat, la fel ca în Cauza Beian împotriva României, cã însãşi Curtea Supremã de Justiţie din România nu a avut o jurisprudenţã unitarã asupra problemei în discuţie.
4. Cu privire la principiul independenţei judecãtorilor, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului are o bogatã jurisprudenţã în sensul cã exercitarea cãilor de atac de cãtre instanţe judecãtoreşti superioare nu contravine independenţei judecãtorului cauzei a cãrei hotãrâre se atacã (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93, şi Cauza Curuţiu contra României, Hotãrârea din 22 octombrie 2002). Mai mult, prin Hotãrârea din 16 iulie 2002, pronunţatã în Cauza Ciobanu împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat cã "obligaţia judecãtorilor de a se conforma unei jurisprudenţe stabilite în secţii unite de instanţa supremã a unei ţãri nu contravine caracterului independent al unei instanţe. Aceastã autoritate specialã - fiind vorba, ca în speţã, de o curte supremã - se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fãrã a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei" (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93, şi Cauza Curuţiu contra României, Hotãrârea din 22 octombrie 2002, Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României, Cererea nr. 33.176/1996, Hotãrârea din 26 noiembrie 2002).
5. Şi doctrina din România este în sensul cã obligativitatea dezlegãrilor date problemelor de drept de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nu încalcã principiul independenţei judecãtorilor. A se vedea, în acest sens, Constantin Doldur ("Dispoziţiile art. 329 alin. 3 fraza finalã din Codul de procedurã civilã, astfel cum au fost modificate prin <>Legea nr. 59/1993, sunt constituţionale?", în Revista "Dreptul" nr. 7/1994, p.14).
Judecãtor,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
