Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 asupra obiectiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii educatiei nationale
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 23 septembrie 2009, un grup de 27 de senatori şi 62 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii unor prevederi din Legea educaţiei naţionale, adoptatã la data de 18 septembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicatã, în urma angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 15 septembrie 2009. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. J5284 din 23 septembrie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 7.272A/2009. La sesizare a fost anexatã lista cuprinzând semnãturile celor 27 de senatori şi 62 de deputaţi. Potrivit acestei liste, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate sunt urmãtorii: Senatori: Antonescu George Crin Laurenţiu, Berca Gabriel, Bîgiu Marian Cristinel, Boitan Minerva, Cibu Sever Constantin, David Cristian, Diaconu Mircea, Frâncu Emilian Valentin, Ghişe Ioan, Haşotti Puiu, Ichim Paul, Luca Raymond, Mãgureanu Cezar Mircea, Mãrcuţianu Ovidius, Meleşcanu Teodor Viorel, Mustãţea Vasile, Nedelcu Vasile, Nicoarã Marius Petre, Nicoarã Romeo Florin, Oprea Mario Ovidiu, Paşca Liviu Titus, Popa Cornel, Prodan Tiberiu Aurelian, Robu Nicolae, Ruşanu Dan Radu, Ţopescu Cristian George şi Vosganian Varujan. Deputaţi: Adomniţei Cristian Mihai, Almajanu Marin, Atanasiu Teodor, Banu Mihai, Berci Vasile, Bordeianu Dan, Bostan Emil, Buda Viorel Vasile, Budurescu Daniel Stamate, Buican Cristian, Burlacu Cristian Ion, Calimente Mihãiţã, Cazan Mircea Vasile, Chiţoiu Daniel, Chiuariu Tudor Alexandru, Cristian Horia, Dobre Ciprian Minodor, Dobre Victor Paul, Donţu Aurel Mihai, Dragomir Gheorghe, Dumitricã George Ionuţ, Fenechiu Relu, Gabor Gheorghe, Gavrilescu Graţiela Leocadia, Gerea Dominic Andrei, Gorghiu Alina Ştefania, Holban Titi, Horj Pavel, Irimescu Mircea, Jolţa Nicolae, Lupu Mihai, Morega Dan Ilie, Motreanu Dan Ştefan, Nicolãescu Gheorghe Eugen, Olteanu Bogdan, Orban Ludovic, Palãr Ionel, Palaşcã Viorel, Pãsat Dan, Pieptea Cornel, Plãiaşu Gabriel, Pocora Cristina Ancuţa, Pop Virgil, Popa Marius Octavian, Popescu Tãriceanu Cãlin Constantin Anton, Rebenciuc Neculai, Sãftoiu Ana Adriana, Sãpunaru Nini, Scutaru Adrian George, Stroe Ionuţ Marian, Ştirbu Gigel Sorinel, Tãbugan Ion, Taloş Gheorghe Mirel, Timiş Ioan, Tuşa Diana Adriana, Ţaga Claudiu, Ţîmpãu Radu Bogdan, Ţintean Ioan, Ţurcanu Florin, Uioreanu Horea Dorin, Varga Ana Lucia şi Voicu Mihai Alexandru. În motivarea sesizãrii de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin urmãtoarele: 1. Art. 251 creeazã o incompatibilitate sui generis a cadrelor didactice care ocupã o funcţie administrativã de conducere. Astfel, deşi directorul ori directorul adjunct al unei unitãţi de învãţãmânt nu intrã în categoria funcţionarilor publici, nefiindu-le opozabile nici drepturile şi nici obligaţiile acestora din urmã, prin textul legal criticat şi în dezacord cu art. 40 alin. (3) din Constituţie referitor la Dreptul de asociere, se adaugã la norma fundamentalã. De altfel, potrivit art. 251 alin. (4), Inspectoratul Judeţean/Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti constatã starea de incompatibilitate, iar consecinţa imediatã are ca finalitate "desfacerea disciplinarã a contractului individual de muncã al persoanei în cauzã", sancţiune fãrã precedent în dreptul pozitiv în materie. Or, raportul de muncã nu poate înceta disciplinar decât ca urmare a unei fapte ce are la bazã abaterea disciplinarã şi nicidecum o incompatibilitate prevãzutã de lege care eventual poate conduce la încetarea uneia sau alteia dintre calitãţi. 2. Din art. 54 alin. (11) din legea criticatã reiese cã numai absolvenţii din cadrul învãţãmântului de la o unitate de stat beneficiazã în mod gratuit de posibilitatea de a susţine examenul de bacalaureat de douã ori. Autorii excepţiei susţin cã o astfel de reglementare contravine art. 4 alin. (2) din Constituţie potrivit cãruia "România este patria comunã şi indivizibilã a tuturor cetãţenilor sãi, fãrã deosebire de rasã, naţionalitate, de origine etnicã, de limbã, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţã politicã, de avere sau de origine socialã.", deoarece prin norma contestatã absolvenţii de la o unitate de învãţãmânt privatã nu beneficiazã de aceeaşi gratuitate de douã ori. 3. Cât priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) coroborate cu art. 332 alin. (2), autorii excepţiei aratã cã se instituie o discriminare între cetãţenii aceluiaşi stat, care are ca temei momentul naşterii, respectiv momentul dobândirii cetãţeniei, mai cu seamã atunci când se vorbeşte despre nevoia de educaţie şi instruire permanentã pe care o are fiecare cetãţean român, indiferent dacã acesta se naşte înainte sau dupã intrarea în vigoare a unei legi ce urmeazã a fi adoptatã. 4. Dispoziţiile art. 298 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale, prin care "în cazuri bine justificate" prin ordin al ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii rectorul unei instituţii de învãţãmânt superior de stat sau particular acreditate sau autorizate provizoriu poate fi suspendat din funcţie, contravin prevederilor constituţionale ale art. 32 alin. (6) potrivit cãrora "Autonomia universitarã este garantatã", deoarece se legitimeazã o imixtiune a executivului în viaţa universitarã. 5. În sfârşit, autorii excepţiei susţin cã modalitatea de adoptare a Legii educaţiei naţionale contravine prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, deoarece norma fundamentalã oferã Guvernului posibilitatea de a-şi angaja rãspunderea asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege. Or, executivul şi-a asumat rãspunderea în aceeaşi zi asupra unui numãr de 3 proiecte de legi (- Proiect de lege privind Reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional, Proiect de lege privind Legea educaţiei naţionale şi Proiect de lege cadru privind salarizarea unitarã a personalului plãtit din fondurile publice - ). Aşa fiind, autorii excepţiei considerã într-un context mai larg cã asumarea rãspunderii de cãtre acest Guvern folosind procedura prevãzutã de art. 114 din Constituţie a cincea oarã în nici nouã luni calendaristice constituie un fapt deliberat, care, neavând caracter întâmplãtor, duce la o siluire a normei constituţionale. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate. Guvernul apreciazã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. 1. Cât priveşte critica referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 251 din Legea educaţiei naţionale, Guvernul aratã cã este nefondatã. Astfel, între obligaţiile statului privind respectarea dreptului la învãţãturã se regãseşte şi aceea de a se abţine de la a folosi poziţia privilegiatã în vederea impunerii unui set de opinii sau perspective cu excluderea totalã a altora. Cu alte cuvinte, statul trebuie sã educe fãrã sã îndoctrineze. Dispoziţiile art. 40 invocate în susţinerea tezei neconstituţionalitãţii textului contestat fac trimitere, pe lângã categoriile expres menţionate, la legea organicã ca instrument de nominalizare a persoanelor care intrã sub incidenţa interdicţiei. Prin urmare, între dreptul fundamental al oricãrui cetãţean de a se asocia/activa ca membru într-un partid politic şi obligaţia profesionalã de a exercita, în condiţiile legii, prerogativele unei funcţii de conducere într-o unitate de învãţãmânt, prin care se asigurã serviciul public şi, respectiv, dreptul fundamental la învãţãturã, se acordã prioritate acestuia din urmã. În acest sens, se impune ca necesarã instituirea incompatibilitãţii funcţiei de director ori director adjunct cu cea de membru al vreunui partid politic, întrucât exercitarea atribuţiilor specifice de conducere din instituţia de învãţãmânt trebuie pusã la adãpost de orice suspiciune cu privire la obiectivitatea recrutãrii, selecţiei şi angajãrii acestora. Susţinerea în sensul cã incompatibilitatea instituitã pentru directorii unitãţilor de învãţãmânt nu a fost dublatã de dobândirea statutului de funcţionar public, reglementat de <>Legea nr. 188/1999 , nu poate fi primitã ca argument de neconstituţionalitate. Astfel, fiecare categorie enumeratã de art. 40 alin. (3) din Constituţie are un statut special, reglementat de legile care o guverneazã. Totodatã, principul egalitãţii este pe deplin respectat, deoarece toţi cei aflaţi în aceastã situaţie vor beneficia de acelaşi regim, nefiind vorba despre o discriminare în acest caz. De altfel, legea conţine dispoziţii tranzitorii care dau dreptul celor aflaţi în funcţie sã opteze între cele douã calitãţi, într-un termen rezonabil. 2. Referitor la pretinsa încãlcare a prevederilor constituţionale consacrate de art. 4 alin. (2) din Legea fundamentalã de cãtre dispoziţiile art. 54 alin. (11) din lege, care, în esenţã, se referã la posibilitatea susţinerii examenului naţional de bacalaureat fãrã taxã de cel mult douã ori de cãtre candidaţii proveniţi din învãţãmântul preuniversitar de stat, Guvernul aratã cã egalitatea între cetãţeni are în vedere recunoaşterea drepturilor în mod nediscriminatoriu, însã nu presupune în mod obligatoriu şi aplicarea unui tratament juridic identic tuturor cetãţenilor, în exercitarea drepturilor recunoscute, atunci când aceştia se aflã în situaţii diferite. Aşadar, condiţiile de exercitare a aceloraşi drepturi pot fi diferite, în raport cu situaţiile specifice, concrete, în care se aflã titularii lor. 3. Referitor la critica art. 23 alin. (1) din lege, se aratã cã aceasta vizeazã aspecte de interpretare şi de aplicare a legii în timp, care se realizeazã în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, iar nu aspecte de constituţionalitate, excedând astfel competenţei Curţii Constituţionale. 4. Cât priveşte posibilitatea ministrului educaţiei, cercetãrii şi inovãrii de a suspenda din funcţie rectorul unei instituţii de învãţãmânt superior de stat sau particular acreditate ori autorizate provizoriu, se aratã cã textul preia în totalitate <>art. 74 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 128/1997 , precum şi <>art. 93 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 84/1995 , aplicabile pânã la intrarea în vigoare a prezentei legi. Faptul cã ministrul poate decide în cazuri bine justificate cu privire la suspendarea rectorului constituie o mãsurã temporarã care, fiind supusã cenzurii senatului universitar, poate fi invalidatã prin votul a douã treimi din numãrul total al membrilor. De altfel, autonomia universitarã nu înseamnã independenţa instituţiilor de învãţãmânt superior şi nici nu implicã existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Or, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã, "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie" şi, pe cale de consecinţã, autonomia universitarã nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general şi cu valabilitate pe întreg teritoriul ţãrii. A da o altã interpretare principiului constituţional al autonomiei universitare ar însemna aşezarea instituţiilor de învãţãmânt superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic cã dispoziţiile constituţionale trebuie respectate sistematic şi prin luarea în considerare a finalitãţii lor, fãrã a se absolutiza una dintre aceste prevederi pânã la înlãturarea celorlalte la fel de importante. 5. În sfârşit, formularea din conţinutul art. 114 alin. (1) din Legea fundamentalã nu este, în opinia Guvernului, utilizatã în sensul limitãrii numãrului de proiecte de lege, ci în scopul prezentãrii distincte a tuturor documentelor asupra cãrora executivul îşi poate angaja rãspunderea, respectiv "asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege." Aşadar, obiecţia susţinutã prin critica formulatã de autorii sesizãrii este neîntemeiatã, deoarece legiuitorul poate reglementa un grup complex de relaţii sociale, având în vedere un unic scop, pentru obţinerea unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societãţi. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi celor ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. Obiectul de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii educaţiei naţionale, adoptatã la data de 18 septembrie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicatã, în urma angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 15 septembrie 2009. De asemenea, autorii sesizãrii au mai contestat şi dispoziţiile art. 251, art. 54 alin. (11), art. 23 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (2) şi art. 298 alin. (1) din aceeaşi lege, care au urmãtorul conţinut: - Art. 251: - Incompatibilitãţi - "(1) Exercitarea funcţiei didactice de conducere, de director într-o unitate de învãţãmânt este incompatibilã cu calitatea de membru al vreunui partid politic sau al vreunei organizaţii cãreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau al fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţioneazã pe lângã partidele politice. (2) Incompatibilitatea prevãzutã la alin. (1) se aplicã şi directorului adjunct. (3) Directorilor şi directorilor adjuncţi le este interzis ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, sã exprime sau sã manifeste public convingerile şi preferinţele lor politice ori sã favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie cãreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice. (4) Constatarea stãrii de incompatibilitate se face de cãtre inspectoratul şcolar judeţean/Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi se sancţioneazã cu desfacerea disciplinarã a contractului individual de muncã al persoanei în cauzã."; - Art. 54 alin. (11): - Examenul naţional de bacalaureat - "(11) Candidaţii proveniţi din învãţãmântul preuniversitar de stat pot susţine examenul naţional de bacalaureat fãrã taxã de cel mult douã ori. Prezentãrile ulterioare la aceste examene sunt condiţionate de achitarea unor taxe stabilite de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Inovãrii."; - Art. 23 alin. (1): - Sprijinul acordat de stat pentru exercitarea dreptului la educaţie permanentã - "(1) Statul sprijinã dreptul la educaţie permanentã prin acordarea sumei reprezentând echivalentul în lei a 500 de euro, calculat la cursul de schimb leu/euro comunicat de Banca Naţionalã a României şi valabil la data plãţii, fiecãrui copil cetãţean român, la naşterea acestuia. Suma este acordatã în scop educaţional în beneficiul titularului, din bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale."; - Art. 331 alin. (2): - Intrarea în vigoare - "(2) În termen de 10 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Inovãrii va elabora normele metodologice, regulamentele şi instrucţiunile ce decurg din aplicarea prezentei legi, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I."; - Art. 298 alin. (1): - Suspendarea din funcţie a rectorului "(1) În cazuri temeinic justificate, în perioada unei legislaturi de 4 ani, ministrul educaţiei, cercetãrii şi inovãrii poate, prin ordin, sã suspende din funcţie pe rectorul unei instituţii de învãţãmânt superior de stat sau particulare acreditate sau autorizate provizoriu." Examinând obiecţia de neconstituţionalitate formulatã, Curtea constatã urmãtoarele: I. Potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţia României, "Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei". Supremaţia Legii fundamentale este o realitate juridicã ce implicã consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumerã deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regãseşte controlul constituţionalitãţii legilor. Iatã cã supremaţia Constituţiei, nefiind o simplã teorie juridicã, are implicaţii practice în care Curtea "spune dreptul" cu privire la legitimitatea constituţionalã a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat Constituţiei, în funcţie de modul în care legiuitorul, ordinar ori delegat, a respectat supralegalitatea constituţionalã pe care, în fond, s-a întemeiat. De aceea, justiţia constituţionalã este prin excelenţã de ordin public, constituind o problemã de interes general ce nu poate fi minimalizatã ori anihilatã de un formalism ce capãtã conotaţii nesemnificative în cadrul anumitor realitãţi sociale. De asemenea, dacã în cadrul justiţiei de drept comun judecãtorul care, în conformitate cu art. 124 alin. (1) din Constituţie, supunându-se numai legii, are, potrivit <>art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor, republicatã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, obligaţia/dreptul de a asigura supremaţia acesteia indiferent cã este neclarã ori incompletã, de a o interpreta şi de a o aplica, în caz contrar fiind pasibil de denegare de dreptate, şi judecãtorul constituţional se supune aceloraşi rigori logice de gândire în aplicarea exigenţelor Legii fundamentale, în absenţa cãrora conceptul de justiţie constituţionalã devine desuet. Aşa fiind, în virtutea rolului sãu de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai cã poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte în contradicţie cu Legea fundamentalã. Aşa fiind, Curtea aratã cã autorii sesizãrii criticã Legea educaţiei naţionale din perspectiva înfrângerii temeiului constituţional ce a legitimat Guvernul sã adopte o astfel de procedurã. Astfel, fãrã a contesta posibilitatea uzãrii de o asemenea modalitate de legiferare, se aratã cã, de vreme ce Guvernul dispunea de o majoritate sigurã în Parlament, s-a folosit abuziv de angajarea rãspunderii, care, de ce nu, poate pune în pericol întreaga procedurã legislativã prevãzutã de Constituţie. Aceasta, deoarece, pe de o parte, în aceeaşi zi au fost adoptate potrivit procedurii speciale 3 proiecte de lege şi, pe de altã parte, realitatea istoricã demonstreazã abuzul executivului de aceastã procedurã (a cincea oarã în nici nouã luni calendaristice). Curtea constatã cã aceastã criticã este întemeiatã, însã nu din perspectiva avansatã de autorii sesizãrii, deoarece expresia "unui proiect de lege" trebuie înţeleasã în sens larg, angajarea rãspunderii putându-se face şi cu privire la douã sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte, care pot fi simple ori complexe, singura cerinţã impusã de textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cãrora Guvernul îşi poate angaja rãspunderea, adicã un program, o declaraţie de politicã generalã ori un proiect de lege. În plus, dintr-o interpretare sistematicã a art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentalã rezultã fãrã echivoc cã legiferarea pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului se poate face teoretic de mai multe ori, pentru cã nici numãrul moţiunilor de cenzurã provocate ca efect al utilizãrii procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în cadrul aceleiaşi sesiuni. Aşa fiind, dincolo de aceste argumente, Curtea constatã cã Legea educaţiei naţionale contravine art. 114 din Constituţie pentru urmãtoarele raţiuni: Adoptarea de cãtre Parlament a unui proiect de lege se poate face în procedurã legislativã obişnuitã ori cu procedurã de urgenţã sau prin angajarea rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã, aşa cum rezultã din dispoziţiile art. 67, 76 şi 114 din Constituţie. Prin urmare, Legea fundamentalã a instituit 3 modalitãţi de legiferare: una fireascã, uzualã şi care, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentalã, aparţine Parlamentului ca organ "reprezentativ suprem al poporului român şi unicã autoritate legiuitoare a ţãrii" şi douã excepţionale care aparţin Guvernului ca autoritate legislativã delegatã în condiţiile art. 115 ori 114 din Constituţie. Aceste din urmã douã posibilitãţi de legiferare nu pot fi însã neîngrãdite. În caz contrar, s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentalã. Dacã, referitor la procedura de adoptare de cãtre executiv a ordonanţelor simple ori de urgenţã, Constituţia şi jurisprudenţa Curţii au asanat eventualele neajunsuri, în ceea ce priveşte legiferarea pe calea asumãrii rãspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din Constituţie, precizãri menite sã cristalizeze o viziune unitarã asupra acesteia. Angajarea rãspunderii Guvernului potrivit art. 114 din Constituţie reprezintã o procedurã complexã ce implicã raporturi de naturã mixtã, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul sãu este un act ce emanã de la executiv, şi, pe de altã parte, prin efectul sãu, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în speţa de faţã -, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea rãspunderii asupra unui proiect de lege reprezintã o modalitate legislativã indirectã de adoptare a unei legi care, neurmând procedura parlamentarã obişnuitã, este practic adoptatã tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele fãcute. La aceastã modalitate simplificatã de legiferare trebuie sã se ajungã in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedurã obişnuitã sau în procedura de urgenţã nu mai este posibilã ori atunci când structura politicã a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzualã sau de urgenţã. În speţã însã nu se pune aceeaşi problemã, întrucât atunci când existã o majoritate parlamentarã care rezultã din faptul cã partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumãrii rãspunderii nu era oportunã, cu atât mai mult cu cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2010-2011. În plus, Curtea constatã cã dezbaterea în procedura obişnuitã în Parlament nu numai cã ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societãţii civile în problema educaţiei naţionale. De altfel, angajarea rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmãreşte ca acesta sã fie adoptat în condiţii de maximã celeritate, conţinutul reglementãrii vizând stabilirea unor mãsuri urgente într-un domeniu de maximã importanţã, iar aplicarea acestora trebuie sã fie imediatã. Altfel, nu se justificã recurgerea de cãtre Guvern la procedura angajãrii rãspunderii asupra proiectului de lege. Prin urmare, chiar dacã la prima vedere posibilitatea angajãrii rãspunderii nu este supusã niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rãmânând teoretic la aprecierea exclusivã a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru cã exclusivitatea Guvernului este opozabilã numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale. Ţinând seamã de cadrul enunţat mai sus, Curtea constatã cã Legea educaţiei naţionale, spre deosebire de celelalte douã legi asupra cãrora Guvernul şi-a angajat rãspunderea în aceeaşi zi, urmeazã sã intre în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie, în condiţiile în care nimic nu reclama iminenţa unei asemenea necesitãţi, iar toate mãsurile de reorganizare a învãţãmântului, preuniversitar şi universitar, devin efective cu începerea noului şcolar. Aşa fiind, dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, el trebuind sã se supunã unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al legii pentru programul sãu de guvernare. A ignora astfel de limitãri echivaleazã cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului, negând pânã la anihilare rolul de legiferare ca funcţie principalã a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate, întrucât numai senatorii şi deputaţii ca deţinãtori de funcţii publice alese reprezintã poporul, fiind deci, potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în serviciul acestuia. De asemenea, potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) din Legea fundamentalã, organizarea generalã a învãţãmântului se reglementeazã prin lege organicã. Aşa fiind, Curtea considerã cã ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecãrei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea rãspunderii asupra unui proiect de lege nu-şi gãsesc o motivare în sensul celor arãtate. Curtea mai constatã cã, potrivit Programului de guvernare 2009-2012, la cap. V figureazã Educaţia ca o componentã esenţialã a dezvoltãrii durabile pentru orice societate. A "asigura cadrul legal pentru exercitarea dreptului fundamental la învãţãturã", în acord cu noile realitãţi sociale, reclamã o reflectare unitarã, completã, sistematicã şi coerentã a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces, care nu poate înlãtura criteriile circumscrise scopului enunţat mai sus. Prin urmare, nici simpla prezenţã a domeniului referitor la educaţia naţionalã în cadrul obiectivelor de guvernare nu justificã înlãturarea acestor criterii, cu atât mai mult cu cât Guvernul, ca deţinãtor al dreptului de iniţiativã legislativã în acord cu dispoziţiile art. 74 din Constituţie, putea uza de aceastã procedurã compatibilã cu necesitatea mediatã de atingerea obiectivelor, care, de altfel, au fost asumate de Parlament cu prilejul acordãrii votului de încredere în acord cu prevederile art. 103 din Legea fundamentalã. În concluzie, pentru a nu fi catalogatã drept o procedurã de nesocotire a raţiunilor ce au stat la baza edictãrii dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, angajarea rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi fãcutã oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece aceastã modalitate de legiferare reprezintã, într-o ordine fireascã a mecanismelor statului de drept, o excepţie. II. Cât priveşte celelalte dispoziţii legale criticate, Curtea constatã cã examinarea acestora a devenit inutilã prin aceea cã, fiind ţinutã de viciul de neconstituţionalitate extrinsec argumentat mai sus, nu mai poate intra pe fondul excepţiei.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi;
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Constatã cã Legea educaţiei naţionale este neconstituţionalã. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã preşedintelui României, preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 18 noiembrie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
