Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.550 din 25 noiembrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 224 si art. 91^1 din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor art. 6 si art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 69 din 26 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 6 şi <>art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicatã de Petru Toadere în Dosarul nr. 510/117/2010 al Tribunalului Cluj - Secţia penalã.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 16 septembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 510/117/2010, Tribunalul Cluj - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 6 şi <>art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicatã de Petru Toadere.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã dispoziţiile art. 6 şi <>art. 13 din Legea nr. 78/2000 afecteazã prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitoare la domeniul de reglementare prin lege organicã, art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi ale art. 7 cu denumirea marginalã Nicio pedeapsã fãrã lege din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece infracţiunile prevãzute de textele criticate nu conţin o pedeapsã proprie, fãcându-se trimitere la norma generalã. Or, o lege penalã nu poate fi aplicatã extensiv în detrimentul acuzatului, prin analogie.
Dispoziţiile art. 91^1 din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei coroborate cu art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi şi ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil coroborate cu art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil, deoarece interceptãrile audio-video se pot dispune şi înainte de începerea urmãririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal sau chiar înainte de sãvârşirea unei infracţiuni.
Dispoziţiile art. 224 din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 referitoare la Dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitoare la Dreptul la apãrare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece se permite organelor de urmãrire penalã sã desfãşoare activitãţi propriu-zise care se situeazã în afara unui cadru procesual precis, cu consecinţa directã a privãrii persoanei bãnuite de sãvârşirea unei infracţiuni de timpul şi înlesnirile necesare unei apãrãri adecvate, inclusiv de accesul acesteia la o procedurã contradictorie, în decursul cãreia poate beneficia şi de asistenţa unui apãrãtor.
Tribunalul Cluj - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 224 - Acte premergãtoare şi art. 91^1 - Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, ambele din Codul de procedurã penalã, şi art. 6 şi <>art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, aşa cum au fost modificate prin <>art. I pct. 7 din cartea II titlul I din Legea nr. 161/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, care au urmãtorul conţinut:
- Art. 224 din Codul de procedurã penalã: "În vederea începerii urmãririi penale, organul de urmãrire penalã poate efectua acte premergãtoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmãrire penalã pentru începerea urmãririi penale, pot efectua acte premergãtoare şi lucrãtorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constatã efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de probã.";
- Art. 91^1 din Codul de procedurã penalã: "Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizeazã cu autorizarea motivatã a judecãtorului, la cererea procurorului care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã, în condiţiile prevãzute de lege, dacã sunt date ori indicii temeinice privind pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se efectueazã din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru cã identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi fãcutã prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziatã.
Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevãzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spãlare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevãzute de <>Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se sãvârşesc prin mijloace de comunicare electronicã. Dispoziţiile alin. 1 se aplicã în mod corespunzãtor.
Autorizaţia se dã pentru durata necesarã interceptãrii şi înregistrãrii, dar nu pentru mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei cãreia i-ar reveni competenţa sã judece cauza în primã instanţã sau de la instanţa corespunzãtoare în grad acesteia, în a cãrei circumscripţie se aflã sediul parchetului din care face parte procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dã de cãtre judecãtorul desemnat de acesta.
Autorizaţia poate fi reînnoitã, înainte sau dupã expirarea celei anterioare, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile.
Durata totalã a interceptãrilor şi înregistrãrilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoanã şi aceeaşi faptã, nu poate depãşi 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintã sau o asistã în proces nu poate fi folositã ca mijloc de probã decât dacã din cuprinsul acesteia rezultã date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregãtirea sau sãvârşirea de cãtre avocat a unei infracţiuni dintre cele prevãzute la alin. 1 şi 2.
Procurorul dispune încetarea imediatã a interceptãrilor şi înregistrãrilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei dacã nu mai existã motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanţa care a emis autorizaţia.
La cererea motivatã a persoanei vãtãmate, procurorul poate solicita judecãtorului autorizarea interceptãrii şi înregistrãrii convorbirilor ori comunicãrilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formeazã obiectul cercetãrii.
Autorizarea interceptãrii şi a înregistrãrii convorbirilor sau comunicãrilor se face prin încheiere motivatã, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justificã mãsura; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi fãcutã prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziatã; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.";
- <>Art. 6 din Legea nr. 78/2000: "Infracţiunile de luare de mitã - prevãzutã la art. 254 din Codul penal, de dare de mitã - prevãzutã la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite - prevãzutã la art. 256 din Codul penal şi de trafic de influenţã - prevãzutã la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.";
- <>Art. 13 din Legea nr. 78/2000: "Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fãrã scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate sunt încãlcate prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea pedepsei, art. 24 referitoare la Dreptul la apãrare, art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei coroborate cu art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitoare la domeniul de reglementare prin lege organicã, art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 6 privind Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 cu denumirea marginalã Nicio pedeapsã fãrã lege din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii <>Deciziei nr. 1.007 din 7 iulie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 6 din Legea nr. 78/2000, statuând de principiu cã "reglementarea care formeazã obiectul excepţiei nu constituie o incriminare prin analogie, aşa cum greşit susţin autorii acesteia, ci o legiferare a rãspunderii penale printr-o normã juridicã explicativã, care nu încalcã prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentalã şi ale art. 7 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. De altfel, analogia, ca instituţie juridicã, se plaseazã în sfera aplicãrii legii ca argument de interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie în termeni, cãci analogia implicã absenţa normei şi, în consecinţã, libertatea recunoscutã unei autoritãţi publice - în mod excepţional şi nu în materie penalã - de a stabili ea însãşi regula dupã care urmeazã sã rezolve un caz, luând ca model o altã soluţie pronunţatã într-un alt cadru reglementat. Or, dispoziţia legalã atacatã prevede expres cã infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate".
Curtea a mai reţinut cã "nu poate primi susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile <>art. 6 din Legea nr. 78/2000 ar încãlca celelalte principii constituţionale invocate, deoarece din textul legii nu rezultã vreo restrângere în sensul reclamat de autorul excepţiei".
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Curtea constatã cã cele reţinute mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis şi cu privire la <>art. 13 din Legea nr. 78/2000, ţinând cont de critica formulatã în raport cu acest text legal.
Prin <>Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 din Codul de procedurã penalã. Cu acel prilej a statuat cã interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al <>art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat cã "nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni".
Totodatã, Curtea a arãtat cã anumite aspecte invocate într-o cauzã ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemã de constituţionalitate, sens în care a reţinut cã "nu se poate admite însã ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicãrii unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
În plus, însãşi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotãrârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, dupã ce a reţinut existenţa unei încãlcãri a art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, motivat de împrejurarea cã la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat cã în noul cadru legislativ (prin modificãrile aduse de <>Legea nr. 281/2003 şi <>Legea nr. 356/2006) existã numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferã protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţã privatã al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Distinct de acestea, Curtea mai aratã cã aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1 din Codul de procedurã penalã excedeazã competenţei sale, instanţele de judecatã de drept comun fiind singurele în drept sã hotãrascã asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.
În sfârşit, prin <>Decizia nr. 647 din 28 aprilie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 10 iunie 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. 1 şi 3 din Codul de procedurã penalã, statuând, între altele, cã "actele premergãtoare au o naturã proprie, care nu poate fi identificatã sau subsumatã naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultã din chiar denumirea lor, acestea premerg faza de urmãrire penalã, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmãrire penalã, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penalã ori procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmãririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însã de atingerea scopului. Abia dincolo de aceastã graniţã se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual al actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmãririi penale".
De altfel, prin <>Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut cã "garantarea dreptului la apãrare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmãririi penale, când fãptuitorul nu are calitatea procesualã de învinuit sau inculpat. [... ] Efectuarea de cãtre organele de urmãrire penalã a unor acte premergãtoare, anterior începerii urmãririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşãrii procesului, nu reprezintã momentul începerii procesului penal şi se efectueazã tocmai pentru a se constata dacã sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reţinut, de asemenea, cã, deşi "în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedurã penalã, procesul-verbal prin care se constatã efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de probã, dreptul la apãrare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încãlcat, pentru cã acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probã", atunci când instanţa ar înţelege sã îi dea eficienţã.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţiile deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 91^1 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor art. 6 şi <>art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicatã de Petru Toadere în Dosarul nr. 510/117/2010 al Tribunalului Cluj - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 25 noiembrie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
