Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.544 din 6 decembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 56 din 24 ianuarie 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman - Secţia civilã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 108D/2011.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, întrucât nu sunt încãlcate principiile constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 iunie 2009, pronunţatã în Dosarul nr. 1.881/740/2008, Tribunalul Teleorman - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu într-o cauzã având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei de soluţionare a unei acţiuni în constatare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţã, cã textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece conţine o normã sancţionatoare fãrã a i se preciza natura, încãlcându-se prin aceasta principiul constituţional al apãrãrii interesului legitim al pãrţii, mai mult, aplicarea acesteia fiind lãsatã la aprecierea subiectivã şi arbitrarã a magistratului. Astfel, considerã cã în considerarea soluţionãrii cu celeritate a proceselor se încalcã principiul aflãrii adevãrului. Mai mult, susţine cã accesul la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil îi sunt încãlcate şi pentru cã, potrivit art. 282^1 din Codul de procedurã civilã, o categorie de hotãrâri judecãtoreşti nu este supusã apelului, iar art. 305 din acelaşi cod limiteazã administrarea de probe noi în recurs la proba cu înscrisuri. În acest sens, aratã cã nu este echitabil ca o cauzã a cãrei valoare depãşeşte cu un leu criteriul valoric potrivit cãruia calea de atac este apelul sã beneficieze de administrarea tuturor probelor a cãror necesitate rezultã din dezbateri, pe când în alte cauze, situate cu un leu sub criteriul valoric stabilit, sã fie soluţionate prin calea extraordinarã de atac a recursului, cale de atac în care nu poate fi administratã proba testimonialã.
De asemenea, aratã cã prevederile criticate sunt în contradicţie şi cu principiul rolului activ al judecãtorului, stabilit prin art. 129 alin. 5 din Codul de procedurã civilã, care îl obligã sã stãruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevãrului.
Tribunalul Teleorman - Secţia civilã aratã cã reglementarea criticatã constituie o aplicare a principiului cuprins în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Faptul cã art. 282^1 din Codul de procedurã civilã prevede cãi de atac diferite pentru hotãrârile judecãtoreşti nu constituie un motiv a considera cã prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, întrucât instanţa de control judiciar are posibilitatea sã aprecieze dacã a fost administrat întreg probatoriul necesar şi sã dispunã suplimentarea acestuia.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, din contrã, constituie o garanţie a aplicãrii principiului prevãzut de art. 21 alin. 3 din Constituţie, având ca scop înlãturarea oricãror abuzuri din partea pãrţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificatã a soluţionãrii proceselor. De altfel, prevederile de lege criticate constituie norme de procedurã în concordanţã cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedurã civilã. Din analiza motivelor pe care se întemeiazã excepţia de neconstituţionalitate şi a considerentelor încheierii de sesizare, Curtea observã cã, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedurã civilã, care au urmãtorul cuprins: "Dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, afarã de cazurile:
[...]
3. când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecãţii."
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie. Este invocatã şi încãlcarea art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi a art. 129 alin. 5 din Codul de procedurã civilã.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã prevederile de lege criticate reglementeazã una din excepţiile de la sancţiunea decãderii din dreptul de a mai propune dovezi în cazul în care acestea nu au fost cerute în condiţiile art. 112, art. 115 şi art. 132 din Codul de procedurã civilã.
În ceea ce priveşte susţinerea cã prevederile de lege criticate ar contraveni art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie, întrucât, potrivit art. 282^1 din Codul de procedurã civilã, sunt supuse cãii de atac a apelului numai anumite categorii de hotãrâri, astfel cã cei care sunt excluşi de la posibilitatea exercitãrii aceste cãi de atac nu mai pot beneficia de avantajele exercitãrii ei având în vedere caracterul devolutiv al acesteia, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi primitã.
Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţionalã, în jurisprudenţa sa, a statuat cã liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti este de competenţa exclusivã a legiuitorului. Aceastã soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cãrora, "Competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute numai prin lege", precum şi din cele ale art. 129, conform cãrora "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii".
Totodatã, Curtea a statuat cã semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia accesul la justiţie nu poate fi îngrãdit prin lege, este aceea cã nicio categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însã legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã, precum şi modalitãţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac. În acest sens Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin numeroase decizii, de exemplu, prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.
Referitor la exercitarea cãilor de atac şi la concordanţa legii procesuale româneşti cu art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care consacrã dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuând cã, în sensul practicii europene, conceptul de "proces echitabil" nu implicã în mod necesar "existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor cãi de atac al hotãrârilor judecãtoreşti, inclusiv exercitarea acestor cãi de atac de cãtre toate pãrţile din proces".
De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat cã dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi cã, fiind vorba despre un drept pe care convenţia l-a recunoscut fãrã sã-l defineascã în sensul restrâns al cuvântului, existã posibilitatea limitãrilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept (Hotãrârea din 1975, paragraful 38, pronunţatã în Cauza Golder împotriva Regatului Unit).
De altfel, art. 171 din Codul de procedurã civilã dã posibilitatea pãrţii decãzute din dreptul de a administra o dovadã sã se apere, discutând în fapt, şi în drept, temeinicia susţinerilor şi a dovezilor pãrţii potrivnice. Totodatã, în materia probaţiunii, un important rol revine instanţei care poate dispune probe din oficiu în virtutea principiului rolului activ al judecãtorului.
În ceea ce priveşte critica privind pretinsa contradicţie între prevederile criticate şi art. 129 alin. 5 din Codul de procedurã civilã, aceasta nu poate fi reţinutã, întrucât examinarea constituţionalitãţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din aceastã comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia cã, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţionalã, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Radian Dinu şi Carmen Lenuţa Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 6 decembrie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioniţa Cochinţu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
