Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 1.542 din 6 decembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 21 alin. (4) lit. m) si art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal si ale art. 119 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã Par Rom - S.R.L. din Ploieşti în Dosarul nr. 673/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 10D/2011. La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiatã, a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele: Prin Încheierea din 30 noiembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 673/42/2010, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã Par Rom - S.R.L. din Ploieşti. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia aratã cã dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal stabilesc o ingerinţã nejustificatã şi inadmisibilã a statului în viaţa economicã a persoanelor private, ceea ce contravine prevederilor art. 135 din Constituţie. Dispoziţiile criticate, prin faptul cã impun drept criteriu de deductibilitate "necesitatea prestãrii în scopul activitãţilor desfãşurate a serviciilor de management, consultanţã, asistenţã sau alte prestãri de servicii", dau naştere la arbitrariu şi discriminare. Astfel, sunt încãlcate prevederile art. 56 din Legea fundamentalã. În continuare, aratã cã se instituie un tratament inegal pentru comercianţii care cumpãrã "produse" în exercitarea comerţului lor şi cei care cumpãrã "servicii". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 119 din Codul de procedurã fiscalã, autoarea excepţiei aratã cã acestea contravin prevederilor art. 56 din Constituţie, deoarece nu se face nicio diferenţiere între persoanele care cu bunã-ştiinţã au încercat fraudarea sistemului de impunere şi acele persoane care cu bunã-credinţã au considerat deductibile anumite cheltuieli. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi fiscal apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Avocatul Poporului aratã cã dispoziţiile de lege criticate constituie reguli instituite de legiuitor pentru reglementarea condiţiilor în care pot fi deductibile sau nu cheltuielile contribuabililor şi plata dobânzilor pentru obligaţii fiscale restante. Or, în materie fiscalã statul are deplinã legitimitate constituţionalã, în temeiul art. 56 şi art. 139 din Constituţie, sã stabileascã impozite şi taxe. Totodatã, în condiţiile economiei de piaţã, stabilirea de dobânzi în cazul neîndeplinirii la termenul scadent a obligaţiei de platã reprezintã o mãsurã justificatã şi necesarã pentru a preveni prejudicierea creditorului. De asemenea, impunerea de cãtre stat a unui climat de disciplinã economicã, reflectat în stabilirea de cãtre legiuitor a unor reguli privind deductibilitãţile şi dobânzile aplicate contribuabililor, sunt în concordanţã cu prevederile art. 135 din Constituţie. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, se aratã cã acestea nu au incidenţã în cauzã. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze prezenta excepţie. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintã dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, şi art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. Textele de lege criticate au urmãtorul conţinut: - Art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "Urmãtoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...) m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţã, asistenţã sau alte prestãri de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestãrii acestora în scopul activitãţilor desfãşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;"; - Art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "Orice persoanã impozabilã are dreptul sã deducã taxa aferentã achiziţiilor, dacã acestea sunt destinate utilizãrii în folosul urmãtoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile;"; - Art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã: "(1) Pentru neachitarea la termenul de scadenţã de cãtre debitor a obligaţiilor de platã, se datoreazã dupã acest termen dobânzi şi penalitãţi de întârziere. (2) Nu se datoreazã dobânzi şi penalitãţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silitã, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt gãsite la locul faptei. (3) Dobânzile şi penalitãţile de întârziere se fac venit la bugetul cãruia îi aparţine creanţa principalã. (4) Dobânzile şi penalitãţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscalã, cu excepţia situaţiei prevãzute la art. 142 alin. (6)." În susţinerea neconstituţionalitãţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocã prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 56 referitor la contribuţii financiare şi ale art. 135 referitor la economia României. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal prevãd posibilitatea deductibilitãţii cheltuielilor efectuate de cãtre contribuabili cu serviciile de management, consultanţã, asistenţã sau alte prestãri de servicii, numai dacã au fost îndeplinite cumulativ anumite condiţii. Astfel, serviciile trebuie sã fie efectiv prestate, sã fie executate în baza unui contract încheiat între pãrţi sau în baza oricãrei forme contractuale prevãzute de lege, iar contribuabilul trebuie sã dovedeascã necesitatea efectuãrii cheltuielilor prin specificul activitãţilor desfãşurate. Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adãugatã este supus, de asemenea, îndeplinirii anumitor condiţii prevãzute de lege, dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal dispunând cã orice persoanã impozabilã are dreptul sã deducã taxa aferentã achiziţiilor, dacã acestea sunt destinate utilizãrii în folosul operaţiunilor taxabile. Astfel, persoanele impozabile înregistrate ca plãtitori de taxã pe valoarea adãugatã au dreptul sã beneficieze de deducerea taxei aferente prestãrilor de servicii (servicii care au fost prestate) dacã acestea sunt destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile. Aşa fiind, Curtea reţine cã cele douã dispoziţii criticate dispun asupra condiţiilor care trebuie respectate de cãtre contribuabili pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, condiţii a cãror reglementare intrã în competenţa legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili atât cuantumul impozitelor şi taxelor, cât şi eventualele scutiri sau deduceri de la plata acestor obligaţii. Condiţionarea dreptului de a beneficia de deducerea cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adãugatã de îndeplinirea unor condiţii legale nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 56 şi art. 135, o astfel de reglementare fiind necesarã administrãrii eficiente a impozitelor şi taxelor datorate bugetului general consolidat şi reprezentând, totodatã, o detaliere a drepturilor şi obligaţiilor pãrţilor din raporturile juridice fiscale. Dacã s-ar reglementa posibilitatea de a beneficia de deducerea cheltuielilor şi a taxei pe valoarea adãugatã fãrã a fi respectate anumite condiţii legale imperative, s-ar crea posibilitatea diminuãrii profitului impozabil al contribuabililor şi, implicit, o eludare a prevederilor legale fiscale şi a celor constituţionale care dispun asupra obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Referitor la invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea constatã cã dispoziţiile criticate se aplicã calculului profitului impozabil al tuturor contribuabililor, astfel cum aceştia sunt definiţi prin art. 13 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, Curtea constatã cã textul legal criticat reprezintã o mãsurã de politicã fiscalã pe care legiuitorul a instituit-o în vederea sancţionãrii conduitei culpabile pe care contribuabilii o au prin neachitarea la termenul de scadenţã a obligaţiilor de platã (Decizia nr. 889 din 6 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010). Stabilirea printr-o dispoziţie legalã expresã a unor sancţiuni cu caracter fiscal pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiilor bugetare se circumscrie sferei de aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 şi art. 139, care reprezintã regula generalã în materia impozitelor şi taxelor, legiuitorul fiind îndreptãţit inclusiv la a adopta reglementãri care sã reprezinte un mijloc suplimentar care sã asigure executarea obligaţiilor fiscale. Atât timp cât nivelul dobânzii calculate pentru fiecare zi de întârziere are o valoare stabilitã într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu îşi pierde raţiunea pentru care a fost instituitã, nu poate fi reţinutã nicio încãlcare a prevederilor constituţionale invocate. În continuare, Curtea observã cã, potrivit principiilor generale de conduitã în administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat cuprinse în cap. II din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecãrui caz, incumbându-i şi obligaţia sã examineze în mod obiectiv starea de fapt a contribuabilului. Nemulţumit fiind de constatãrile organului fiscal concretizate într-un act administrativ fiscal, contribuabilul poate formula contestaţie potrivit legii, iar ulterior se poate adresa instanţei judecãtoreşti de contencios administrativ competente, în condiţiile legii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. m) şi art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal şi ale art. 119 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedurã fiscalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã Par Rom - S.R.L. din Ploieşti în Dosarul nr. 673/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia comercialã şi de contencios administrativ şi fiscal. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 6 decembrie 2011.
