Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 905 din 20 decembrie 2011
În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 18 octombrie 2011, un grup de 139 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 5.618 din 18 octombrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.187A/2011.
Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucã, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Cãlin Potor, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bãnicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Matei Radu Brãtianu, Doina Burcãu, Ion Burnei, Ion Cãlin, Cindrea Ioan, Gheorghe Ciocan, Dumitru Chiriţã, Eugeniu Radu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea-Gheorghe Drãghici, Sonia-Maria Drãghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Duşa, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Iordache Florin, Cornel Itu, Ciprian-Florin Luca, Silvestru-Mircea Lup, Costicã Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Adrian Mocanu, Ion Mocioalcã, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nãstase, Marian Neacşu, Cãtãlin-Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţã, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan Nicolae Niculescu Duvãz, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţã, Iuliu Nosa, Tudor Panţîru, Florin-Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor-Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangã, Dan-Mircea Popescu, Neculai Rãţoi, Cornel-Cristian Resmeriţã, Cristian Rizea, Sorin Ioan Roman, Lucreţia Roşca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Mugurel Surupãceanu, Viorel Ştefan, Horia Teodorescu, Angel Tîlvãr, Mihai Tudose, Aurelia Vasile, Radu Costin Vasilicã, Gabriel Petru Vlase, Aurel Vlãdoiu, Mãdãlin-Ştefan Voicu şi Valeriu Ştefan Zgonea.
În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse argumente care privesc atât neconstituţionalitatea extrinsecã, cât şi cea intrinsecã a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, dupã cum urmeazã:
I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, autorii obiecţiei apreciazã cã dispoziţiile legale criticate încalcã art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (1) şi art. 75 alin. (4) din Constituţie, întrucât camera decizionalã, respectiv Camera Deputaţilor, a adus modificãri substanţiale formei legii adoptate de cãtre Camera de reflecţie, respectiv Senatul. În aceste condiţii, se considerã cã, din punct de vedere al procedurii de legiferare, a fost încãlcat principiul bicameralismului astfel cum acesta a fost conturat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Se mai susţine cã, prin Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, s-a reglementat în domeniul drepturilor fundamentale şi a fost afectat regimul unei instituţii fundamentale a statului. În acest sens, pe de o parte, sunt menţionate dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate privatã, iar pe de altã parte, autoritatea judecãtoreascã, respectiv instanţele judecãtoreşti. Totodatã, se aratã cã ordonanţa de urgenţã criticatã a fost adoptatã cu încãlcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu a existat o situaţie cu caracter extraordinar.
II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci, se aratã cã dispoziţiile legale contestate sunt discriminatorii, întrucât reeşalonarea plãţii sumelor de bani rezultate din titluri executorii vizeazã numai persoanele care au câştigat drepturi bãneşti prin litigii de muncã sau prin litigii de altã naturã în contradictoriu cu angajatorii din sectorul public, nu şi persoanele care au câştigat aceleaşi drepturi, dar în contradictoriu cu angajatori din sectorul privat. Mai mult, suspendarea executãrii silite pornite de stat împotriva unui subiect al raportului de drept fiscal se poate realiza doar în condiţiile plãţii unei cauţiuni conform art. 148 şi art. 172 din Codul de procedurã fiscalã, în schimb, cetãţeanului-creditor statul îi opune, în temeiul legii, o suspendare de drept a executãrii silite, ceea ce determinã o lipsã de egalitate juridicã între stat şi cetãţean atunci când au calitatea de debitori.
Astfel, se ajunge la o dublã discriminare, şi anume a personalului plãtit din fonduri publice faţã de personalul angajat în mediul privat, respectiv a cetãţeanului faţã de stat în privinţa posibilitãţii acestuia de a cere suspendarea executãrii silite.
Se apreciazã cã adoptarea unor acte normative succesive prin care este eşalonatã plata drepturilor salariale acordate prin hotãrâri judecãtoreşti personalului din sistemul bugetar constituie o încãlcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, întrucât executarea unei hotãrâri este parte integrantã a "procesului" prevãzut de acelaşi text convenţional; în acest sens, este invocatã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotãrârile din 19 martie 1997, 28 iulie 1999 şi 17 iunie 2004, pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Immobiliare Saffi împotriva Italiei, respectiv Ruianu împotriva României. S-a mai arãtat cã nici mãcar complexitatea procedurii interne de executare silitã sau a sistemului bugetar al statului şi nici lipsa de fonduri sau a altor resurse nu poate scuti statul de obligaţia sa, asumatã în baza Convenţiei, de a garanta fiecãrei persoane dreptul la executarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive şi executorii într-un interval de timp rezonabil (Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 ianuarie 2009, pronunţatã în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei). De asemenea, se susţine cã legea criticatã reprezintã o ingerinţã a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul influenţãrii soluţionãrii judiciare a unui proces, situaţie care este de naturã a încãlca dreptul la un proces echitabil (este invocatã, în acest sens, Hotãrârea din 9 decembrie 1994, pronunţatã în Cauza Papageorgion împotriva Greciei). Se aratã cã legea criticatã reprezintã o imixtiune în actul de justiţie, iar efectul eşalonãrilor repetate constã în imposibilitatea unei anumite categorii de creditori ai statului de a-şi încasa drepturile salariale restante, integral şi în termen rezonabil. Mai mult, se învedereazã Curţii faptul cã Guvernul român a recunoscut în unele cauze soluţionate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului cã o duratã de la 5 la 9 ani a procedurii judiciare încalcã art. 6 din Convenţie (a se vedea Decizia din 12 aprilie 2011 cu privire la Cererea nr. 128/04 introdusã de Gheorghe David şi alte cereri împotriva României). În consecinţã, faţã de cele arãtate, se susţine cã este încãlcat dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Având în vedere cele de mai sus, se apreciazã cã aceastã intervenţie a legiuitorului, având ca efect amânarea sine die a executãrii unor hotãrâri judecãtoreşti, echivaleazã cu o decizie prin care legislativul dispune neexecutarea unor hotãrâri judecãtoreşti, "anulând practic autoritatea şi competenţele justiţiei". În consecinţã este încãlcat şi principiul separaţiei puterilor în stat.
În privinţa pretinsei încãlcãri a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, se aratã cã drepturile salariale câştigate prin hotãrâri judecãtoreşti constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, fiind drepturi deja câştigate, iar amânarea sine die a punerii în executare a acestora constituie o ingerinţã de naturã sã afecteze dreptul de proprietate în substanţa sa.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I/740 din 25 octombrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiatã.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinseci, se susţine cã, prin adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, a fost încãlcat principiul bicameralismului şi cã aceasta nu poate acoperi viciile de neconstituţionalitate ale ordonanţei de urgenţã, act care a fost adoptat cu încãlcarea art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, se aratã cã a fost încãlcat principiul separaţiei puterilor în stat, existã o discriminare între angajaţii din mediul public şi cel privat, se încalcã dreptul persoanelor la soluţionarea cauzei lor într-un termen rezonabil, precum şi dreptul de proprietate al acestora. Toate acestea aduc în prim-plan încãlcarea prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/4.899 din 25 octombrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinseci, se susţine cã respingerea de cãtre Senat a proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţã coroboratã cu adoptarea proiectului de lege de aprobare cu modificãri de cãtre Camera Deputaţilor nu are drept efect încãlcarea principiului bicameralismului. Camera Deputaţilor a adoptat legea criticatã pentru neconstituţionalitate cu respectarea atât a materiei, cât şi a formei proiectului iniţial al legii; în schimb, se susţine cã, în situaţia în care Camera Deputaţilor ar fi trebuit sã respingã proiectul de lege pe motiv cã Senatul, de asemenea, l-a respins, s-ar fi ajuns la încãlcarea principiului bicameralismului.
Se mai aratã cã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a fost adoptatã ca rãspuns la situaţia de crizã economicã şi financiarã mondialã şi cã legea de aprobare a acesteia nu afecteazã drepturi sau libertãţi fundamentale, ci doar plata unor drepturi de naturã salarialã, ceea ce nu poate duce la concluzia încãlcãrii art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci, se aratã cã nu sunt încãlcate prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât situaţia angajaţilor din mediul bugetar este diferitã faţã de a celor ce îşi desfãşoarã activitatea în mediul privat, din moment ce sursa salariilor de care beneficiazã este chiar bugetul de stat.
Se susţine cã executarea titlurilor executorii nu ţine de respectarea sau nu a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, amânarea acesteia fiind necesarã în condiţiile de crizã economicã existente. În privinţa termenului rezonabil în care sunt executate hotãrârile judecãtoreşti, se apreciazã cã rezonabilitatea trebuie sã se supunã situaţiei de crizã din prezent. Prin urmare, termenul rezonabil de executare nu poate fi decât cel în care interesul general nu va fi afectat, "adicã numai dupã ce criza se va estompa. Abia atunci se poate analiza o eventualã încãlcare a unui termen rezonabil de executare a titlurilor executorii în cauzã". De asemenea, se învedereazã faptul cã legiuitorul nu a încãlcat principiul separaţiei puterilor în stat, din moment ce nu a modificat conţinutul hotãrârilor judecãtoreşti.
În final se mai apreciazã cã amânarea plãţii sumelor de bani rezultate din hotãrâri judecãtoreşti nu este de naturã sã afecteze dreptul de proprietate al celor care au obţinut astfel de hotãrâri, din moment ce drepturile stabilite prin acestea existã în continuare.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/6.018/E.B. din 26 octombrie 2011, punctul sãu de vedere, în care se aratã cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, se menţioneazã cã nu este încãlcat principiul constituţional al bicameralismului, întrucât nu existã diferenţe majore de conţinut juridic între forma finalã a legii şi forma proiectului; în acest sens, este invocatã şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în privinţa acestui principiu, respectiv Decizia nr. 710 din 6 mai 2009.
Referitor la invocarea art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, se aratã cã ordonanţa de urgenţã a respectat la momentul emiterii ei aceste dispoziţii, invocându-se în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 188 din 2 martie 2010. De asemenea, se mai menţioneazã cã valoarea sumelor care intrã sub incidenţa acestei ordonanţe de urgenţã este de aproape 10.000 milioane lei, ceea ce reprezintã 1,7% din produsul intern brut (PIB) prognozat pentru anul 2012. Aceastã mãsurã ar diminua dezechilibrele bugetare existente şi ar menţine deficitul bugetar în limitele aprobate prin Legea nr. 275/2010 pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificaţi în cadrul fiscal-bugetar, respectiv 3% din PIB în anul 2012.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, este menţionatã jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care aceasta a constatat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, jurisprudenţã reprezentatã de Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, Decizia nr. 712 din 25 mai 2010 şi Decizia nr. 713 din 25 mai 2010.
De asemenea, se aratã cã dispoziţiile art. 148 din Constituţie, invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, nu sunt incidente în cauzã.
La termenul de judecatã din 2 noiembrie 2011, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberãrilor, a amânat pronunţarea pentru data de 3 noiembrie 2011, când, având în vedere imposibilitatea constituirii majoritãţii prevãzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, preşedintele Curţii Constituţionale a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 28 noiembrie 2011, datã la care Curtea a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, care au urmãtorul cuprins:
"Articol unic. - Se aprobã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, cu urmãtoarea modificare:
- La articolul 1, alineatele (1) şi (2) se modificã şi vor avea urmãtorul cuprins:
«Art. 1. - (1) Plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2011, se va realiza dupã o procedurã de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plãteşte 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plãteşte 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plãteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plãteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plãteşte 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevãzut la alin. (1) orice procedurã de executare silitã se suspendã de drept.»".
Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiile separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi al respectãrii Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privatã, ale art. 61 alin. (2) privind rolul şi structura Parlamentului, ale art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi, ale art. 75 alin. (4) privind procedura de adoptare a legilor, ale art. 115 alin. (4) şi (6) privind delegarea legislativã, ale art. 124 privind înfãptuirea justiţiei, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind aplicarea cu prioritate a actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene, respectiv obligaţia autoritãţilor naţionale de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Totodatã, sunt considerate ca fiind încãlcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi art. 1 privind protecţia proprietãţii din Protocolul adiţional la Convenţie.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinseci, iar pe de altã parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinseci a legii supuse controlului.
Totuşi, înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã sã constate cã sesizarea formulatã îndeplineşte condiţiile prevãzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultã din listele anexate sesizãrii de neconstituţionalitate, a fost semnatã de un numãr de 140 de deputaţi.
I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinseci, se reţin urmãtoarele:
1. În primul rând, Curtea observã cã Senatul, în şedinţa sa din 12 octombrie 2009, cu 47 de voturi pentru şi 44 împotrivã a adoptat proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţã. La 12 octombrie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat cu 143 de voturi pentru, 108 împotrivã şi 4 abţineri proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţã. Prin urmare, nu poate fi reţinut aspectul învederat de Preşedintele Camerei Deputaţilor referitor la faptul cã Senatul ar fi respins proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţã.
Prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Curtea a stabilit douã criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativã se încalcã principiul bicameralismului.
Aceste criterii esenţiale cumulative sunt:
a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele douã Camere ale Parlamentului;
b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferitã, între formele adoptate de cele douã Camere ale Parlamentului;
Din analiza comparatã a documentelor privind iniţierea şi desfãşurarea procesului legislativ în cauzã, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primã Camerã sesizatã, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, Curtea constatã cã modificãrile operate de cãtre Camera Deputaţilor faţã de forma legii adoptate de Senat nu sunt de naturã a genera nici deosebiri majore de conţinut juridic faţã de forma legii adoptatã de Senat şi nici o configuraţie deosebitã, semnificativ diferitã faţã de cea a proiectului de lege în forma adoptatã de Senat.
Camera Deputaţilor a modificat art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 în sensul stabilirii unei perioade de eşalonare unice a plãţii sumelor de bani rezultate din hotãrâri judecãtoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunţate pânã la data de 31 decembrie 2011, text pe care Senatul nu îl modificase în calitate de Camerã de reflecţie, având în vedere data la care acesta a adoptat proiectul de lege, şi anume 12 octombrie 2009. Practic, la data adoptãrii proiectului de lege de cãtre Senat erau supuse unei eşalonãri unitare toate sumele de bani rezultate din hotãrârile judecãtoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunţate; astfel, ceea ce a realizat Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 a fost continuarea liniei de gândire impuse de Senat, respectiv eşalonarea unitarã a sumelor de bani rezultate din hotãrârile judecãtoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunţate (ţinând cont şi de realitatea normativã consacratã prin adoptarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 18/2010, a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 45/2010 sau a Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 113/2010). Prin urmare, nu se poate susţine cã, sub acest aspect, cea de-a doua Camerã, cea decizionalã, ar fi modificat sau ar fi deturnat intenţia normativã a Guvernului sau a primei Camere, cea de reflecţie.
Cu privire la reeşalonarea sumelor de bani rezultate din hotãrârile judecãtoreşti menţionate mai sus pronunţate pânã la data de 31 decembrie 2010 şi la eşalonarea plãţii sumelor de bani rezultate din hotãrârile judecãtoreşti menţionate mai sus pronunţate în perioada 31 decembrie 2010 - 31 decembrie 2011, Curtea constatã cã cea de-a doua Camerã, cea decizionalã, nu a deturnat sensul legii adoptate de Senat şi nu a dat o configuraţie juridicã semnificativ diferitã faţã de forma adoptatã de Senat de naturã sã încalce principiul bicameralismului. Pe de o parte, au fost modificate perioada în care urmeazã a fi executate hotãrârile judecãtoreşti, precum şi cuantumul procentual al sumelor aferente, iar, pe de altã parte, a fost eşalonatã, ca efect conex al existenţei unui calendar unic de executare a hotãrârilor judecãtoreşti menţionate, plata sumelor de bani aferente titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În schimb, alin. (2) al aceluiaşi articol a fost modificat de Camera Deputaţilor în sensul revenirii sale la conţinutul normativ pe care acesta l-a avut la momentul adoptãrii ordonanţei de urgenţã, dupã ce în Senat, Camerã de reflecţie, tot acest alineat fusese eliminat [în mod greşit în forma legii adoptate de Senat apare ca fiind abrogat art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, text, de fapt, inexistent; în mod corect, referirea vizeazã art. 1 alin. (2), astfel cum rezultã de altfel şi din raportul suplimentar comun întocmit de Comisia pentru muncã, familie şi protecţie socialã şi Comisia juridicã, de numiri, disciplinã, imunitãţi şi validãri, depus sub nr. 284 din 7 octombrie 2009].
În consecinţã, se reţine cã au fost respectate, sub aspectul modului de legiferare, dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (1) şi art. 75 alin. (4).
2. În privinţa respectãrii art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, se observã cã aceste dispoziţii constituţionale vizeazã condiţii de formã care trebuie respectate la adoptarea ordonanţelor de urgenţã. Rezultã cã, prin critica lor, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate contestã constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 sub aspectul condiţiilor de formã. Aceste condiţii, desigur, trebuie analizate în raport cu momentul la care aceasta a fost adoptatã. Având în vedere faptul cã eventualele vicii de neconstituţionalitate ale ordonanţelor de urgenţã nu pot fi acoperite prin legea de aprobare şi cã legea care ar aproba o ordonanţã de urgenţã neconstituţionalã este ea însãşi neconstituţionalã, Curtea este competentã sã analizeze în cadrul controlului a priori de constituţionalitate ce priveşte legea de aprobare însãşi îndeplinirea de cãtre ordonanţa de urgenţã aprobatã a condiţiilor prevãzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie (în acest sens, cu titlu exemplificativ, se reţin Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, sau Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011).
Astfel, în aceastã privinţã, Curtea observã cã, printr-o bogatã jurisprudenţã, a stabilit faptul cã a existat o situaţie extraordinarã la momentul la care a fost adoptatã ordonanţa de urgenţã (a se vedea pe larg, în acest sens, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, Decizia nr. 713 din 25 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 714 din 25 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 24 iunie 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 30 august 2010) şi cã aceastã ordonanţã de urgenţã nu a afectat, în înţelesul constituţional al termenului, astfel cum a fost stabilit prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, drepturi şi libertãţi fundamentale, din moment ce nu acestea au fost încãlcate (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1.042 din 14 iulie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 9 septembrie 2011).
II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Susţinerea referitoare la încãlcarea art. 16 din Constituţie nu poate fi reţinutã. Astfel, prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat cã angajaţii din mediul public nu se aflã în aceeaşi situaţie juridicã cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncã în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele, de bugetul public naţional, de încasãrile şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintã astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncã sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncã încheiat între un angajat şi un angajator.
De altfel, aceasta este şi raţiunea pentru care angajaţii plãtiţi din fonduri publice sunt retribuiţi în baza unei legi-cadru unice.
Prin urmare, nu se poate reţine cã legea de aprobare a ordonanţei de urgenţã ar crea o diferenţã de tratament juridic între angajaţii din mediul public şi cei din mediul privat, fãrã a exista o justificare obiectivã şi raţionalã. Aceastã justificare este datã tocmai de legãtura indisolubilã existentã între drepturile de naturã salarialã ce se constituie în cheltuieli de personal şi bugetul de stat.
Totodatã, Curtea observã cã mãsura suspendãrii de drept a procedurilor de executare este una necesarã pentru a se putea realiza finalitatea avutã în vedere, respectiv eşalonarea sumelor de bani rezultate din hotãrâri judecãtoreşti, fiind aplicatã în mod egal tuturor persoanelor ce intrã sub incidenţa acesteia. Pretinsa lipsã de egalitate, în privinţa posibilitãţii debitorului de a cere suspendarea executãrii silite, între situaţia statului ca creditor în cadrul raporturilor de drept fiscal şi cea a cetãţeanului ca creditor al statului în ipoteza Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 nu poate fi reţinutã. În primul caz, se aduc în discuţie dreptul fiscal şi procedura fiscalã, materii care fac parte din dreptul public, "ceea ce înseamnã cã subiecţii unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi şi obligaţii. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, şi anume organul fiscal, are o poziţie dominantã, fiind înzestrat cu exerciţiul puterii de stat" (a se vedea Decizia nr. 1.357 din 27 octombrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, sau Decizia nr. 894 din 6 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010).
Astfel, statului-creditor în raporturile de drept fiscal i se poate opune suspendarea executãrii silite cu plata unei cauţiuni, dar nu suspendarea provizorie a executãrii, iar cetãţeanului-creditor în raporturile reglementate de legea criticatã i se va opune o suspendare de drept a executãrii silite. Diferenţa de tratament juridic rezidã tocmai din specificitatea raporturilor de drept fiscal, în care statul are o largã marjã de apreciere, din finalitatea urmãritã prin suspendarea de drept a executãrii silite (şi anume, eşalonarea plãţii sumelor de bani rezultate din hotãrâri judecãtoreşti) şi din nevoia urgentã pe moment a echilibrãrii bugetului de stat.
2. Referitor la critica de neconstituţionalitate ce priveşte încãlcarea art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, Curtea observã cã aceasta trebuie analizatã în corelare cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cãrora statul are obligaţia sã asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã. Acest lucru înseamnã cã statul are obligaţia constituţionalã de a veghea la protejarea intereselor sus-menţionate în vederea asigurãrii stabilitãţii sale economice şi financiare. Numai în acest fel devine un factor credibil la nivel naţional şi internaţional şi în mãsurã sã respecte art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.
Drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţã abstractã, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Aceastã interdependenţã funcţionalã determinã atât cadrul în care aceste drepturi se exercitã, cât şi conţinutul material concret al acestora. În cauza de faţã, a nu lua în considerare prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie ar echivala cu convertirea unor drepturi esenţialmente normative de naturã constituţionalã, precum accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, în concepte filosofice abstracte. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt influenţate de principiile de bazã care cãlãuzesc însãşi existenţa statului, iar conţinutul lor normativ ţine cont de aceastã situaţie. Desigur, numai Curtea Constituţionalã este cea competentã sã aprecieze asupra acestui conţinut, întrucât este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţionalã din România [a se vedea în acest sens art. 142 alin. (1) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992]. De asemenea, conţinutul drepturilor şi libertãţilor fundamentale astfel stabilit determinã însuşi nivelul de protecţie pe care Constituţia îl garanteazã acestora.
În acest context, Curtea reitereazã considerentele sale de principiu stabilite prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, precitatã, în care a reţinut cã eşalonãrile succesive ale plãţii sumelor de bani rezultate din hotãrâri judecãtoreşti reprezintã mãsuri de naturã sã întãreascã finalitatea procesului judiciar, în sensul cã reprezintã un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Curtea a arãtat cã executarea creanţei într-o perioadã de 3 ani nu reprezintã o duratã excesivã a executãrii unei hotãrâri judecãtoreşti, datoritã caracterului sistemic al problemelor apãrute în legãturã cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.
Întãrind cele stabilite prin decizia menţionatã, Curtea constatã cã termenul rezonabil, dat fiind determinãrile impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autoritãţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru pãrţile în cauzã (a se vedea Hotãrârea din 27 iunie 2000, pronunţatã în Cauza Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, sau Hotãrârea din 15 februarie 2007, pronunţatã în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31, Hotãrârea din 15 ianuarie 2009, pronunţatã în Cauza Kozodoyev şi alţii împotriva Rusiei, paragraful 10, Hotãrârea din 22 noiembrie 2011, pronunţatã în Cauza Guldane Acar şi alţii împotriva Turciei, paragraful 22, Hotãrârea din 24 noiembrie 2011, pronunţatã în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21).
În cauza de faţã, Curtea observã cã miza litigiului (a se vedea şi definiţia datã procesului civil în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009) este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societãţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economicã, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plãtit din fonduri publice, miza constã în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizaţia/solda de bazã, care, deci, nu afecteazã dreptul constituţional la salariu. O atare concluzie rezultã şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 355 din 22 martie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 iulie 2011, în care s-a arãtat cã "Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar nu vizeazã ipoteza art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii [devenit art. 80 dupã republicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011], ci ipoteza unor drepturi salariale suplimentare obţinute prin legi speciale. Persoanele care au câştigat în instanţã drepturi salariale ca urmare a concedierii, dupã ce instanţa de judecatã a stabilit cã aceasta a fost efectuatã în mod netemeinic sau nelegal, aşa cum este prevãzut în art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se aflã în altã situaţie juridicã decât cea vizatã de [...] Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009".
Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetãţeanului, creditor, cât şi din cea a statului, debitor. Dacã s-ar privi unilateral acest termen s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotãrârilor judecãtoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apãrea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetãţeanului, fie într-o perioadã de timp foarte scurtã, care pare rezonabilã pentru cetãţean, dar contrarã stabilitãţii economice şi financiare pe care statul trebuie sã o asigure. În consecinţã, termenul rezonabil trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentã a intereselor generale ale societãţii cu cele ale cetãţeanului. Or, în cauza de faţã, termenul în care urmeazã a se eşalona, respectiv reeşalona debitele statului ţine cont atât de interesele debitorului, cât şi de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.
Curtea observã cã, spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului prin Hotãrârea din 15 ianuarie 2009, pronunţatã în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotãrârea din 15 octombrie 2009, pronunţatã în Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, statul român nu numai cã nu refuzã executarea hotãrârilor judecãtoreşti, ci se obligã la plata eşalonatã a sumelor prevãzute prin acestea. Astfel, rezultã cã situaţiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speţã, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul cã autoritãţile statului se prevaleazã de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotãrârilor judecãtoreşti, ci de problema sistemicã ce rezultã din plata sumelor de bani care ar trebui executate şi de impactul acesteia asupra stabilitãţii economice şi financiare a ţãrii. De asemenea, nici cele stabilite în Hotãrârea din 25 octombrie 2011, pronunţatã în Cauza Tkhyegepso şi alţii împotriva Rusiei, paragrafele 17 şi 18, nu sunt aplicabile în situaţia de faţã, întrucât statul se confruntã cu o problemã sistemicã şi nu depinde de voinţa lui faptul de a executa sau nu imediat hotãrârile judecãtoreşti ce intrã sub incidenţa legii criticate. Din contrã, depune toate eforturile în acest sens.
Curtea Constituţionalã a mai arãtat, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, cã executarea eşalonatã a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bãneşti nu este interzisã în niciun mod de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însã nu singura pe care statul o poate alege.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea observã cã statul a fãcut uz de marja sa de apreciere în privinţa termenului în care sã fie executate hotãrârile judecãtoreşti, tocmai datoritã situaţiei economice şi financiare îngrijorãtoare în care se aflã, ceea ce nu este contrar nici art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici art. 6 paragraful 1 din convenţia sus-menţionatã.
De asemenea, îşi menţin valabilitatea mutatis mutandis, în privinţa criticii de neconstituţionalitate care vizeazã art. 1 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, decizie prin care Curtea a arãtat cã pretinsa încãlcare a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) privind instanţele judecãtoreşti, nu poate fi reţinutã din moment ce nu se refuzã aplicarea hotãrârilor judecãtoreşti, ci, din contrã, acestea sunt recunoscute, iar statul îşi ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile şi obiective stabilite în actul normativ contestat. Prin urmare, reglementarea criticatã nu este o mãsurã prin care se interzice nici mãcar temporar executarea unei hotãrâri judecãtoreşti şi, în consecinţã, nu reprezintã o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei.
3. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant cã despãgubirea recunoscutã printr-o decizie definitivã şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1: neexecutarea plãţii într-un termen rezonabil a constituit deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul cã lipsa de lichiditãţi nu poate justifica un asemenea comportament (Hotãrârea din 9 decembrie 1994, pronunţatã în Cauza Rafinãriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 59, Hotãrârea din 19 octombrie 2000, pronunţatã în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 20 şi 21, Hotãrârea din 7 mai 2002, pronunţatã în Cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, paragraful 40, Hotãrârea din 6 octombrie 2005, pronunţatã în Cauza Androsov împotriva Rusiei, paragraful 69, Hotãrârea din 26 aprilie 2006, pronunţatã în Cauza Zubko şi alţii împotriva Ucrainei, paragraful 65, Hotãrârea din 22 februarie 2007, pronunţatã în Cauza Gavrileanu împotriva României, paragraful 52, Hotãrârea din 27 iulie 2010, pronunţatã în Cauza Streltsov şi alţi pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, paragraful 71, Hotãrârea din 28 iunie 2011, pronunţatã în Cauza Ştefan Angelescu şi alţii împotriva României, paragraful 17, Hotãrârea din 15 noiembrie 2011, pronunţatã în Cauza Mistreanu împotriva Moldovei, paragraful 39).
Se observã cã reglementarea criticatã nu consacrã o privare de proprietate, ci mai degrabã o ingerinţã în privinţa dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor.
Pentru ca restrângerea menţionatã sã poatã fi justificatã trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevãzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
- sã fie prevãzutã prin lege;
- sã se impunã;
- sã se circumscrie motivelor expres prevãzute de textul constituţional, şi anume pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- sã fie necesarã într-o societate democraticã;
- sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o;
- sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu;
- sã nu aducã atingere existenţei dreptului sau a libertãţii.
Astfel, prima condiţie este respectatã, aflându-ne în faţa unui act de reglementare primarã; ingerinţa se impune în vederea restructurãrii şi echilibrãrii cheltuielilor bugetare, precum şi pentru respectarea prevederilor art. 126 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Tratat privind procedura aplicabilã deficitelor excesive. Acest lucru înseamnã menţinerea unui raport între deficitul public prevãzut sau realizat şi produsul intern brut la preţurile pieţei de 3%.
De asemenea, se constatã cã situaţia de crizã financiarã mondialã afecteazã, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii şi, implicit, securitatea naţionalã. Executarea necontrolatã a peste 27.700 hotãrâri judecãtoreşti executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanţe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totalã menţionatã reprezintã 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 şi 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012. Astfel ar fi afectate stabilitatea economicã a statului şi, implicit, securitatea naţionalã; în acest context intervine şi obligaţia statului ca, în temeiul art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, sã asigure "protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã". De altfel, Parlamentul trebuie sã pãstreze controlul asupra deciziilor fundamentale în domeniul politicii bugetare şi are o marjã de apreciere în acest domeniu, trebuind sã asigure sustenabilitatea bugetului şi performanţa economicã a statului. Curtea Constituţionalã trebuie sã respecte aceastã marjã de apreciere, controlul sãu limitându-se la încãlcãrile evidente ale textelor constituţionale (a se vedea în acest sens şi Hotãrârea Tribunalului Constituţional Federal german 2 BvR 987/10 din 7 septembrie 2011 privind soluţionarea plângerilor de neconstituţionalitate formulate împotriva pachetului de mãsuri privind ajutorul financiar acordat Greciei şi fondul de salvare a monedei euro).
Cele de mai sus demonstreazã cu prisosinţã faptul cã mãsura criticatã este necesarã într-o societate democraticã.
În privinţa proporţionalitãţii mãsurii, Curtea observã cã atingerea adusã bunurilor persoanelor care beneficiazã de hotãrâri judecãtoreşti de natura celor prevãzute de Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat în condiţii de crizã economicã şi financiarã accentuatã. Prin urmare, situaţia invocatã este una diferitã de cea a unor hotãrâri judecãtoreşti izolate, gradul mare de abatere de la obişnuit în cazul de faţã fiind unul mare. Nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligenţã a acestuia, despre eventuala sa opoziţie faţã de autoritatea de care se bucurã hotãrârile judecãtoreşti, ci de necesitatea creãrii unui echilibru între interesele generale ale societãţii şi interesele particulare ale persoanelor care intrã sub incidenţã ordonanţei de urgenţã criticate. Astfel, cum aratã şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, o astfel de mãsurã trebuie sã pãstreze un just echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor (Hotãrârea din 26 aprilie 2006, pronunţatã în Cauza Zubko şi alţii împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotãrârea din 5 ianuarie 2000, pronunţatã în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
În consecinţã, mãsura eşalonãrii executãrii hotãrârilor judecãtoreşti pãstreazã un astfel de echilibru, Guvernul arãtând cã valoarea unor astfel de titluri executorii pânã la data de 31 decembrie 2010 era peste 8.028.252 milioane lei (aproximativ 2 miliarde de euro), iar numãrul acestora era peste 27.700 la nivelul întregii ţãri.
Reiese astfel cã suportarea acestei sarcini nu incumbã numai anumitor persoane sau unui anumit grup defavorizat care sã suporte în final o sarcinã excesivã şi disproporţionatã pentru echilibrarea situaţiei economice a statului (neaflându-ne deci în situaţia reclamantului din Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2004), ci vizeazã totalitatea angajaţilor din mediul public care pânã la data de 31 decembrie 2010 au obţinut hotãrâri judecãtoreşti ce vizeazã drepturi salariale.
În fine, Curtea reţine cã mãsura este aplicatã nediscriminatoriu, respectiv tuturor angajaţilor din sfera publicã în favoarea cãrora au fost pronunţate hotãrâri judecãtoreşti prin care au fost acordate drepturi salariale.
Concluzia care se impune este aceea cã statul nu contestã existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, "nu neagã existenţa şi întinderea despãgubirilor constatate prin hotãrâri judecãtoreşti şi nu refuzã punerea în aplicare a acestora. Mãsura criticatã este mai degrabã una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate" (a se vedea Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, precitatã). Rezultã cã prin eşalonarea efectuatã statul nu a afectat esenţa dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanţei acestui drept şi cu atât mai puţin nu a negat existenţa acestuia.
În fine, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 148 din Constituţie, invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, nu sunt incidente în cauzã, autorii sesizãrii neaducând argumente în sensul cã autoritãţile statului nu şi-ar îndeplini obligaţiile stabilite în Tratatul de aderare la Uniunea Europeanã.
Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar sunt constituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 28 noiembrie 2011 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
*
* *
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritarã, susţinem cã obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevãzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar trebuia admisã pentru urmãtoarele motive:
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizeazã dreptul la un proces echitabil atât în faza judecãţii, cât şi în cea a executãrii silite.
În legãturã cu prevederile art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a reţinut cã, "potrivit jurisprudenţei sale - Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009 - «procesul civil parcurge douã faze: judecata şi executarea silitã, aceasta din urmã intervenind în cazul hotãrârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în mãsura în care debitorul nu îşi executã de bunãvoie obligaţia»".
Prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, Curtea a stabilit cã "în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul sã intervinã în procesul de realizare a justiţiei [...]. De aceea, o dispoziţie legalã prin care se suspendã cursul judecãţii sau executarea hotãrârilor judecãtoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţionalã".
Soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil este un drept fundamental consacrat atât în Constituţia României [art. 21 alin. (3), cât şi în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (art. 6)].
Prelungirea excesivã a termenului pentru executarea unor hotãrâri judecãtoreşti definitive şi irevocabile încalcã aceste drepturi fundamentale.
În acest sens s-a pronunţat în repetate rânduri şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
Soluţionând Cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a apreciat cã un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotãrâri judecãtoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vãditã de fonduri a unitãţii militare debitoare. Totodatã, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, aceeaşi curte a apreciat cã o autoritate statalã nu ar putea sã invoce lipsa de lichiditãţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare.
Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţã, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre definitivã şi obligatorie sã rãmânã fãrã efect în detrimentul unei pãrţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotãrârea din 28 iulie 1999, paragraful 63, Sandor împotriva României, Hotãrârea din 24 martie 2005, paragraful 23]. Pe cale de consecinţã, dacã administraţia refuzã sau omite sã execute o hotãrâre judecãtoreascã ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecãtoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, paragraful 41, şi Societatea Comercialã "Ruxandra Trading" - S.R.L. împotriva României, Hotãrârea din 12 iulie 2007, paragraful 55).
Este sarcina statului, în speţã debitor, de a executa hotãrârile judecãtoreşti dacã factorii care împiedicã sau blocheazã executarea deplinã şi în timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autoritãţilor (Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotãrârea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur împotriva Ucrainei, Hotãrârea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).
În cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotãrârea din 29 iulie 1999 - paragraful 74) s-a arãtat cã o întârziere în executarea unei hotãrâri poate fi justificatã de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţã atingerea substanţei dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Pentru a decide dacã întârzierea este rezonabilã, se analizeazã complexitatea procedurilor de executare, comportamentul reclamantului şi al autoritãţilor, precum şi natura şi miza litigiului pentru cel interesat (a se vedea Hotãrârea din 15 ianuarie 2009, pronunţatã în Cauza Kozodoyev împotriva Rusiei, paragraful 10, Hotãrârea din 27 iunie 2000, pronunţatã în Cauza Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, sau Hotãrârea din 15 februarie 2007, pronunţatã în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31).
Executarea unei hotãrâri judecãtoreşti care implicã plata unor despãgubiri bãneşti nu este consideratã ca fiind complexã, astfel încât o perioadã de peste 1 an de întârziere, 2 ani şi 6 luni, respectiv 3 ani şi 9 luni în executarea acesteia nu este consideratã compatibilã cu Convenţia (a se vedea cauzele Kazakievich şi nouã alţi "pensionari militari" împotriva Rusiei, Hotãrârea din 14 ianuarie 2010, paragraful 40, Zubko şi alţii împotriva Ucrainei, Hotãrârea din 26 aprilie 2006, paragraful 62, şi Tokazov împotriva Rusiei, Hotãrârea din 13 ianuarie 2011, paragraful 37).
Lipsa fondurilor bugetare nu poate constitui un motiv pentru întârzierea executãrii hotãrârilor judecãtoreşti (a se vedea Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotãrârea din 15 octombrie 2009, paragrafele 55 şi 56, Cauza Ventorino împotriva Italiei, Hotãrârea din 17 mai 2011, paragraful 30, sau Cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, Hotãrârea din 7 mai 2002, paragraful 35).
În Cauza Guler şi Kekec împotriva Turciei (Hotãrârea din 7 iunie 2011) s-a arãtat cã statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu îşi onora debitul rezultat dintr-o hotãrâre judecãtoreascã (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 şi 8 ani în executarea unor hotãrâri judecãtoreşti încalcã art. 6 paragraful 1 din Convenţie (paragraful 23). Menţionãm cã hotãrârile judecãtoreşti au fost obţinute în anii 2003 şi 2004.
În cauza Tkhyegepso şi alţii împotriva Rusiei (Hotãrârea din 25 octombrie 2011, paragrafele 17 şi 18) s-a arãtat cã o întârziere de peste 3 ani în executarea unei hotãrâri judecãtoreşti (în cauzã hotãrârile au fost obţinute în perioada iulie 2000 - decembrie 2005) constituie o încãlcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de naturã sã exonereze statul de la obligaţia sa prevãzutã de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotãrâri judecãtoreşti care sunt obligatorii şi executorii. Nu este permis autoritãţilor statului a se prevala de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuzã pentru a nu onora debitul stabilit prin hotãrâre judecãtoreascã. Este obligaţia statelor contractante sã îşi organizeze sistemul juridic în aşa fel încât autoritãţile competente sã îşi poatã executa obligaţiile (Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, Hotãrârea din 15 ianuarie 2009, paragraful 70, şi Cauza Streltsov şi alţi pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, Hotãrârea din 27 iulie 2010, paragraful 71).
De altfel, termenul rezonabil trebuia sã aibã în vedere ambele pãrţi şi nu numai pe debitor.
Dacã, în mod excepţional, în procedura de executare a unei hotãrâri judecãtoreşti poate fi acceptatã intervenţia unui stat contractant, consecinţa unei asemenea intervenţii nu poate fi încetarea, invalidarea sau întârzierea într-o manierã excesivã a executãrii şi cu atât mai mult subminarea fondului deciziei (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotãrârea din 29 iulie 1999, paragraful 74).
Menţionãm cã hotãrârile pronunţate în cauzele Burdov 2 împotriva Rusiei şi Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, ambele din anul 2009, sunt hotãrâri-pilot ce privesc neexecutarea hotãrârilor judecãtoreşti pronunţate de cãtre instanţele naţionale (atât lipsa executãrii, cât şi executarea cu întârziere a acestora).
Nu în ultimul rând, menţionãm cã Rezoluţia Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.787 din 26 ianuarie 2011, intitulatã Implementarea hotãrârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului*1), pe lângã problemele rezultate din Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (Hotãrârea din 12 octombrie 2010), atrage atenţia în privinţa României asupra neexecutãrii hotãrârilor judecãtoreşti definitive, ca problemã structuralã - pct. 7.6 din Rezoluţie. Prin urmare, se solicitã autoritãţilor statului sã ia toate mãsurile necesare pentru a rezolva problemele identificate (pct. 10.3 din Rezoluţie).
-------
*1)Potrivit art. 24.1.b. din Regulile de procedurã ale Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, o rezoluţie exprimã decizia Adunãrii asupra unei chestiuni de fond a cãrei punere în aplicare ţine de competenţa sa sau un punct de vedere care angajeazã rãspunderea sa.
Debitorul, potrivit dreptului comun, nu îşi poate hotãrî unilateral modul de executare a obligaţiilor rezultate din hotãrârile judecãtoreşti definitive şi irevocabile. Existã posibilitatea ca de comun acord cu reprezentanţii creditorilor sã încheie un protocol prin care sã stabileascã, în caz de imposibilitate de executare, tranşele şi termenele de platã a obligaţiilor.
Având în vedere cele relatate mai sus, cunoscând faptul cã statul, prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 71/2009, modificatã ulterior prin Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 18/2010 şi Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 45/2010, a fãcut uz de marja sa de apreciere în privinţa termenului în care sã fie executate hotãrârile judecãtoreşti, o nouã extindere a perioadei de executare a acestor hotãrâri, pânã în anul 2016, încalcã drepturile fundamentale consacrate de art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru
Judecãtor,
Puskas Valentin Zoltan
Judecãtor,
prof. univ. dr. Tudorel Toader
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
