Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 67 din 27 ianuarie 2012
Acsinte Gaspar - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Valentina Bãrbãţeanu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicatã de Marin Mãciucã în Dosarul nr. 1.478/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 331D/2011.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 18 octombrie 2011 în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bunã studiere a problemelor ce formeazã obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 20 octombrie 2011 şi, respectiv, 25 octombrie 2011. De asemenea, prin Încheierea din 25 octombrie 2011, Curtea, având în vedere imposibilitatea constituirii majoritãţii prevãzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 15 noiembrie 2011.
La apelul nominal rãspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat George Dominic Pop, membru al Baroului Bucureşti, în calitate de apãrãtor ales cu delegaţie la dosarul cauzei. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele completului acordã cuvântul pãrţilor. Apãrãtorul autorului excepţiei solicitã admiterea acesteia, arãtând, în esenţã, cã textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16, 24, 41 şi 53 din Constituţie. În acest sens, precizeazã cã este nesocotit dreptul la apãrare, care implicã şi dreptul pãrţii de a-şi alege avocatul. Corelativ, se produce o degradare a dreptului avocatului de a-şi exercita profesia, atunci când este vorba despre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Invocã dispoziţiile Recomandãrii (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, potrivit cãrora statele membre trebuie sã ia toate mãsurile necesare pentru a respecta, a proteja şi a promova libertatea de a exercita profesia de avocat, fãrã discriminare şi fãrã imixtiuni din partea autoritãţilor sau a publicului, în special având în vedere prevederile relevante ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, având cuvântul, achieseazã la cele susţinute de apãrãtorul sãu.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate în mãsura în care textul de lege criticat interzice desfãşurarea profesiei la întreaga instanţã, cu referire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de secţia la care soţul, ruda sau afinul avocatului funcţioneazã ca judecãtor. Apreciazã cã existã o tensiune în ceea ce priveşte condiţia proporţionalitãţii restrângerii dreptului la muncã, având în vedere caracterul unic al instanţei supreme.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 1.478/1/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de Marin Mãciucã într-o cauzã penalã în care s-a pus problema asigurãrii asistãrii sale de cãtre un anumit avocat, aflat în una dintre ipotezele vizate de textul de lege ce formeazã obiectul acesteia.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã interdicţia impusã de textul de lege criticat restrânge deopotrivã libertatea pãrţii de a-şi alege avocatul şi dreptul avocatului de a asista şi reprezenta persoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autoritãţilor şi instituţiilor. Aratã cã interdicţia nu este justificatã, de vreme ce existã alte mijloace legale care pot asigura desfãşurarea proceselor în condiţii de imparţialitate, respectiv abţinerea şi recuzarea judecãtorilor şi procurorilor. Autorul excepţiei susţine cã textul de lege, în noua sa redactare datã prin Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, interzicând avocatului dreptul de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar şi la o altã secţie decât cea la care funcţioneazã ruda sau afinul sãu, încalcã dreptul la apãrare al pãrţii care, din considerente independente de voinţa sa, nu mai poate fi asistatã de acelaşi avocat şi la instanţa supremã, în calea ordinarã sau extraordinarã de atac ori în alte materii date prin lege în competenţa acesteia. Or, avocatul respectiv fusese ales în considerarea experienţei acestuia şi a raporturilor de încredere care trebuie sã existe între apãrãtor şi clientul sãu. În plus, susţine cã privarea avocaţilor abilitaţi - prin vechimea în muncã, prin titluri ştiinţifice, prin prestigiu şi notorietate în profesie - de a pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile unicitãţii acesteia, apare ca o încãlcare a reglementãrilor referitoare la interzicerea generalã a discriminãrii, egalitatea de şanse şi neîngrãdirea dreptului la muncã în ceea ce priveşte locul exercitãrii acestuia. În acelaşi sens, aratã cã prevederea de lege îngrãdeşte dreptul la muncã al avocatului şi libertatea de a alege locul de muncã, prin "loc de muncã" înţelegându-se, în acest caz, nu numai sediul de exercitare a profesiei, ci, în principal, instanţele sau autoritãţile publice în faţa cãrora poate asista sau reprezenta pãrţile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate invocatã este întemeiatã. În acest sens, apreciazã cã prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 270/2010, aduc atingere existenţei dreptului pãrţii de a-şi alege liber avocatul, precum şi dreptului apãrãtorului de a-şi asista şi reprezenta clientul în faţa tuturor instanţelor. În opinia sa, norma criticatã afecteazã dreptul de apãrare al pãrţii care, având un avocat ales, nu poate beneficia de asistenţa juridicã a acestuia în toate fazele procesului penal, în cazul în care desfãşurarea acestuia presupune şi învestirea instanţei supreme. Aratã cã este adevãrat cã statul poate sã reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar sã îl supunã unor limitãri şi restricţii, dar, în condiţiile unicitãţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementarea ce se invocã aduce atingere nemijlocitã dreptului la apãrare al persoanei chemate în faţa acestei instanţe. De asemenea, considerã cã textul de lege criticat nesocoteşte art. 41 din Constituţie, întrucât prin limitarea dreptului de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt îngrãdite dreptul la muncã al avocatului şi libertatea de a alege locul de muncã.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu şi-au exprimat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale apãrãtorului acestuia, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 12 din Legea nr. 270/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010. Ulterior sesizãrii Curţii Constituţionale, Legea nr. 51/1995 a fost republicatã, în temeiul art. VI din Legea nr. 270/2010, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, dându-se textelor o nouã numerotare, astfel cã, în prezent, textul de lege supus controlului de constituţionalitate se regãseşte la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care are urmãtoarea redactare: "(1) Profesia de avocat nu poate fi exercitatã la instanţele, precum şi la parchetele de pe lângã acestea, inclusiv la Direcţia Naţionalã Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sãu pânã la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecãtor sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfãşoarã activitatea."
În opinia autorului excepţiei sunt încãlcate urmãtoarele dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) care statueazã principiul egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri, art. 24 alin. (2) care consacrã dreptul pãrţilor de a fi asistate, în tot cursul procesului, de un avocat, ales sau numit din oficiu, art. 41 alin. (1) care prevede cã dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncã este liberã şi art. 53 alin. (2) care detaliazã condiţiile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi.
Totodatã, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Legea fundamentalã, invocã şi o serie de acte adoptate la nivelul Uniunii Europene şi al Consiliului Europei, şi anume: Directiva Consiliului 77/249/CEE din 22 martie 1977 de facilitare a exercitãrii efective a libertãţii de a presta servicii de cãtre avocaţi, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 78 din 26 martie 1977, Recomandarea R (2000)21 din 25 octombrie 2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei cãtre statele membre privind libertatea exercitãrii profesiei de avocat, art. 15 - Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncã şi art. 21 - Nediscriminarea din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi Comunicarea Comisiei Europene cãtre Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor COM (2008) 420 din 2 iulie 2008 privind nediscriminarea şi egalitatea de şanse: un angajament reînnoit.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observã cã motivarea formulatã de autorul excepţiei supune controlului instanţei de contencios constituţional textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 dintr-o dublã perspectivã: pe de o parte, sub aspectul încãlcãrii dreptului la apãrare al justiţiabilului, şi, pe de altã parte, prin prisma încãlcãrii dreptului la muncã al avocatului.
I. În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea dreptului la apãrare, Curtea constatã cã aceasta este întemeiatã, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 contravenind dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Constituţie care garanteazã dreptul pãrţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Curtea observã cã dreptul la un avocat ales conferã dreptului la apãrare plenitudinea atributelor exercitãrii sale, în condiţiile în care o apãrare eficientã nu poate fi realizatã decât dacã între parte şi avocatul care îi reprezintã interesele existã o relaţie bazatã pe încredere deplinã, având în vedere faptul cã partea urmeazã sã îi încredinţeze avocatului informaţii de naturã personalã, pe baza cãrora acesta va construi o apãrare adecvatã. De aceea, justiţiabilul trebuie sã beneficieze de dreptul de a-şi alege acel avocat faţã de care are certitudinea cã îi va apãra în mod corespunzãtor interesele legitime.
Legea instituie interdicţia exercitãrii profesiei de avocat la acele instanţe, precum şi la parchetele de pe lângã acestea la care soţul avocatului sau ruda ori afinul sãu pânã la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecãtor sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfãşoarã activitatea, limitând dreptul la apãrare al justiţiabilului care apeleazã la serviciile respectivului avocat, contrar prevederilor art. 24 din Constituţie care garanteazã plenar acest drept.
Curtea urmeazã sã verifice dacã aceastã restrângere se încadreazã în condiţiile prevãzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevãzute de textul constituţional.
Art. 53 din Constituţie are urmãtorul conţinut: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea securitãţii naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitãţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã. Mãsura trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o, sã fie aplicatã în mod nediscriminatoriu şi fãrã a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertãţii."
Prima condiţie fixatã de textul constituţional, potrivit cãreia restrângerea trebuie realizatã prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinitã.
Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţã, imperativul apãrãrii "drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor", cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, implicã, în mod necesar, printre altele, şi judecarea acestuia de cãtre o instanţã imparţialã. Sub acest aspect, textul de lege criticat are ca scop crearea premiselor existenţei unei instanţe care sã prezinte o astfel de caracteristicã.
Întrucât cu privire la instanţa în componenţa cãreia intrã un magistrat care se aflã într-o relaţie izvorâtã din cãsãtorie sau din relaţii de rudenie ori afinitate existã permanent dubiul lipsei de imparţialitate, legiuitorul a apreciat cã înlãturarea acestei surse de suspiciune se poate realiza în mod eficient prin interdicţia cuprinsã în textul de lege criticat.
Un raţionament similar este aplicabil şi în ceea ce priveşte parchetele pe lângã acestea, inclusiv la Direcţia Naţionalã Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism. În consecinţã, restrângerea cuprinsã în textul de lege criticat se justificã în vederea asigurãrii dreptului la un proces echitabil.
Examinând urmãtoarea condiţie impusã de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii întro societate democraticã, instanţa de contencios constituţional constatã cã aceasta nu poate fi consideratã îndeplinitã, întrucât finalitatea anterior arãtatã, constând în pãstrarea imparţialitãţii magistraţilor, este pe deplin asiguratã prin alte mijloace legale. Astfel, Codul de procedurã civilã şi cel de procedurã penalã reglementeazã instituţia abţinerii şi cea a recuzãrii judecãtorilor şi a procurorilor, într-o manierã categoricã, aptã sã se constituie într-o garanţie suficient de puternicã pentru asigurarea menţinerii imparţialitãţii magistraţilor: art. 25 din Codul de procedurã civilã stabileşte în sarcina judecãtorului obligaţia de a se abţine de la a judeca în acea cauzã în care ştie cã existã un motiv de recuzare în privinţa sa; art. 27 din acelaşi cod enumerã situaţiile în care judecãtorul poate fi recuzat, la pct. 2 fiind menţionatã cea în care judecãtorul este soţ, rudã sau afin în linie directã ori în linie colateralã, pânã la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul [sau mandatarul] unei pãrţi sau dacã este cãsãtorit cu fratele ori sora soţului acestuia. Potrivit art. 36, aceste dispoziţii se aplicã în mod corespunzãtor şi în ceea ce priveşte procurorii.
De asemenea, Codul de procedurã penalã prevede, la art. 48 alin. (1) lit. f), cã este incompatibil de a judeca judecãtorul care, în cauza respectivã, este soţ, rudã sau afin pânã la gradul al patrulea inclusiv cu una dintre pãrţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia, aceeaşi incompatibilitate vizând şi procurorii, în virtutea art. 49 alin. (2). Totodatã, art. 51 conferã oricãreia dintre pãrţi posibilitatea de a recuza persoana incompatibilã, care nu a fãcut declaraţie de abţinere. În plus, atât Codul de procedurã civilã, cât şi cel de procedurã penalã reglementeazã la art. 37, respectiv art. 55 instituţia strãmutãrii pricinii la o altã instanţã de acelaşi grad.
În acelaşi sens, Curtea apreciazã, de asemenea, cã dispoziţiile menţionate din codurile de procedurã civilã şi penalã referitoare la abţinere şi recuzare sunt de naturã sã satisfacã şi exigenţele cuprinse în Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţã specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354, din 14 decembrie 2006, referitoare la existenţa, în toate statele membre, a unui sistem judiciar şi administrativ imparţial, independent şi eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a lupta împotriva corupţiei. Astfel, obiectivul de referinţã constând în înfiinţarea unei agenţii pentru integritate cu responsabilitãţi în domeniul verificãrii patrimoniului, al incompatibilitãţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care sã poatã duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive nu presupune existenţa în sistemul normativ naţional a unor prevederi legale precum cea criticatã în cauza de faţã. Tot astfel, nici obiectivul de referinţã privitor la garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient nu implicã în mod necesar instituirea unei interdicţii de felul celei vizate de prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
O altã condiţie impusã de art. 53 este aceea ca restrângerea sã fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce mãsurã existã un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apãrare şi interesul public protejat prin aceastã limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementãrilor legale mai sus menţionate referitoare la abţinerea ca obligaţie a judecãtorilor şi procurorilor, corelatã cu posibilitatea recuzãrii acestora, Curtea apreciazã cã interzicerea dreptului avocaţilor de a pleda la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii sãi funcţioneazã ca judecãtori, respectiv procurori nu îşi gãseşte o justificare rezonabilã prin raportare la interesul apãrat, atâta vreme cât, aşa cum s-a arãtat, menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei este asiguratã prin dispoziţiile corespunzãtoare din codurile de procedurã civilã şi penalã. Prin urmare, apare ca excesivã restrângerea dreptului la apãrare, ca o consecinţã a interdicţiei de a exercita profesia la întreaga instanţã în cazul în care în cadrul acesteia funcţioneazã un judecãtor aflat în relaţie de rudenie sau afinitate cu avocatul ales. Interdicţia cuprinsã în textul de lege criticat face abstracţie de obligaţia de abţinere care revine judecãtorului şi procurorului, în detrimentul plenitudinii de exercitare a dreptului la apãrare. Mai mult, într-o interpretare teleologicã, textul de lege criticat porneşte chiar de la premisa neîndeplinirii de cãtre judecãtor, respectiv procuror a obligaţiei menţionate. Or, o astfel de concepţie legislativã intrã în contradicţie cu principiile de bazã ale eticii şi deontologiei magistraţilor.
Textul art. 53 din Constituţie mai prevede cã mãsura trebuie sã fie "aplicabilã în mod nediscriminatoriu". Curtea va analiza aceastã condiţie din perspectiva celui asupra cãruia poartã interdicţia cuprinsã în textul de lege criticat. Astfel, dacã ne raportãm la categoria avocaţilor afectaţi de interdicţia exercitãrii profesiei la acea instanţã la care soţul, ruda sau afinul sãu funcţioneazã ca magistrat, se poate constata cã mãsura este aplicatã în mod nediscriminatoriu, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în aceastã situaţie. Cu toate acestea, mãsura are însã ca efect o discriminare evidentã a avocatului care, pentru unicul considerent al relaţiei rezultate din cãsãtorie, rudenie sau afinitate cu un judecãtor sau procuror, este pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesia la întreaga instanţã, respectiv la întregul parchet, deşi îndeplineşte aceleaşi condiţii cerute de lege ca toţi ceilalţi avocaţi care sunt abilitaţi sã asigure asistenţa juridicã la acea instanţã.
Aşadar, restricţia prevãzutã de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 aduce atingere însãşi existenţei dreptului la apãrare, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa.
De altfel, Curtea reţine cã interdicţia instituitã prin textul de lege criticat nu reprezintã o incompatibilitate pentru avocaţi, întrucât incompatibilitãţile sunt aferente îndeplinirii unei funcţii, nicidecum exercitãrii unei profesii. În procesele în care asigurã asistenţa judiciarã, avocatul are o poziţie specialã, distinctã de cea a pãrţilor din proces, precum şi de cea a judecãtorului sau a procurorului. Avocatul este un profesionist chemat sã susţinã apãrarea drepturilor substanţiale şi procedurale ale pãrţii pe care o reprezintã. Interzicerea exercitãrii profesiei la instanţele sau parchetele unde soţul avocatului sau ruda ori afinul sãu pânã la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecãtor sau procuror, indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfãşoarã activitatea, reprezintã o veritabilã sancţiune pentru avocatul respectiv. Imparţialitatea judecãtorului şi a procurorului nu poate fi asiguratã însã printr-o asemenea sancţiune aplicatã avocatului.
Aşadar, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 sunt neconstituţionale, contravenind art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Constituţie.
Curtea observã cã dreptul la un apãrãtor ales este garantat şi de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãruia "orice acuzat are, în special, [...] dreptul sã se apere el însuşi sau sã fie asistat de un apãrãtor ales de el [...]". În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut, în Hotãrârea din 23 aprilie 1983, pronunţatã în Cauza Pakelli împotriva Germaniei, paragraful 31, cã "un acuzat care nu doreşte sã se apere personal trebuie sã aibã posibilitatea de a apela la un avocat ales de el [...]". Aceastã observaţie a fost reiteratã în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, de exemplu, în Hotãrârea din 28 iunie 1984, pronunţatã în Cauza Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, paragraful 99, sau Hotãrârea din 16 iunie 2005, pronunţatã în Cauza Balliu împotriva Albaniei, paragraful 32.
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut, totodatã, şi urmãtoarele: "Cu toate acestea şi în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitãri atunci când instanţele au sarcina de a decide dacã interesele justiţiei impun numirea unui apãrãtor din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil sã ţinã cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot sã nu ţinã seama de aceasta dacã existã motive pertinente şi suficiente pentru a considera cã interesele justiţiei o impun". (Hotãrârea din 25 septembrie 1992, pronunţatã în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 29, Hotãrârea din 25 martie 2008, pronunţatã în Cauza Vitan împotriva României, paragraful 59, Hotãrârea din 8 februarie 2011, pronunţatã în Cauza Micu împotriva României, paragraful 103).
Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, rezultã cã limitãrile admise de aceasta nu sunt limitãri legislative, precum cea cuprinsã în textul de lege ce formeazã obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt limitãri de naturã judiciarã, apãrute în cauze concrete, în situaţii individuale.
De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut, de asemenea, cã textul art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu precizeazã condiţiile de exercitare a dreptului fiecãrui acuzat de a se apãra prin avocat, lãsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzãtoare ce permit realizarea sa efectivã, Curţii de la Strasbourg revenindu-i sarcina de a examina dacã aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotãrârea din 24 noiembrie 1993, pronunţatã în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).
Consacrând dreptul la un avocat ales al pãrţilor dintr-un proces, fãrã sã facã distincţie între procesele penale şi cele din alte materii, Constituţia României instituie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protecţie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care se referã doar la dreptul persoanelor acuzate de sãvârşirea unei fapte penale de a beneficia de dreptul la un avocat ales de acestea. Or, potrivit art. 53 din Convenţie, "nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretatã ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricãrei alte convenţii la care aceastã parte contractantã este parte".
II. În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea art. 41 alin. (1) din Constituţie, care prevede cã dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncã este liberã, Curtea constatã cã nu o poate reţine, fiind formulatã de o persoanã care nu poate justifica un interes în acest sens. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie sã demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalitãţii unui text de lege. Or, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncã şi la exercitarea liberã a profesiei, autorul prezentei excepţii, inculpat într-o cauzã penalã, nu poate invoca excepţia în interesul avocatului sãu.
III. Curtea observã cã existã state europene ale cãror legislaţii nu conţin cu privire la avocaţi interdicţii similare celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ci prevãd obligaţia judecãtorului, respectiv a procurorului de a se abţine, corelativ cu posibilitatea recuzãrii în caz contrar.
Astfel, de exemplu, în Italia, art. 36 lit. b) din Codul de procedurã penalã precizeazã cã judecãtorul trebuie sã se abţinã sã judece o cauzã în care o rudã a sa ori soţul sãu este avocat, iar art. 51 paragraful 2 din Codul de procedurã civilã stabileşte cã judecãtorul trebuie sã se abţinã dacã el/ea sau soţia/soţul sa/sãu este rudã pânã la gradul 4 inclusiv cu unul dintre avocaţi sau una dintre pãrţi. Este de remarcat cã nu existã nicio interdicţie pentru avocat în acest sens cuprinsã în legea italianã a avocaturii, respectiv Decretul-lege nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, modificat prin Decretul-lege nr. 27 din 24 februarie 1997.
Nici în Franţa Decretul nr. 91-1.197 din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat nu instituie vreo interdicţie pentru avocat de natura celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. În schimb, art. 668 paragraful 3 din Codul de procedurã penalã stabileşte cã judecãtorul poate fi recuzat dacã el sau soţul sãu este rudã cu avocatul uneia dintre pãrţi.
Tot astfel, în Ungaria, art. 13 paragraful 1 lit. c) din Actul nr. 3 din 1952 privind procedura civilã impune judecãtorului sã se abţinã sã judece dacã este rudã sau fost soţ cu reprezentantul uneia dintre pãrţi. În Actul nr. XI din 1998 privind profesia de avocat nu este menţionatã însã, sub acest aspect, nicio restricţie pentru avocat.
IV. Curtea constatã cã, în precedent, a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, prin Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005, cã interdicţia instituitã prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 [care, la acea datã, se regãsea la art. 20 alin. (1) din lege] "vizeazã sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de cãtre membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apãrare al cetãţeanului, prevãzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie."
V. În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 51/1995, Curtea observã cã acestea reprezintã norme explicative şi de trimitere la cele ale alin. (1) din aceleaşi articol, astfel cã rãmân fãrã obiect în condiţiile admiterii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Marin Mãciucã în Dosarul nr. 1.478/1/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã şi constatã cã dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 noiembrie 2011.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Valentina Bãrbãţeanu
Dosarul nr. 331D/2011
OPINIE SEPARATĂ
1. În dezacord cu soluţia adoptatã, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, prin care a fost admisã excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se cã dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt neconstituţionale, consider cã se impunea o soluţie de admitere a excepţiei cu rezervã de interpretare, în sensul constatãrii neconstituţionalitãţii textului de lege menţionat numai în mãsura în care interzice avocatului care este soţ, rudã sau afin pânã la gradul al treilea inclusiv cu un judecãtor care funcţioneazã la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sã îşi exercite profesia la toate secţiile acestei instanţe, iar nu doar la cea la care judecãtorul respectiv îşi desfãşoarã activitatea.
Aceastã soluţie se impunea, pe de o parte, întrucât în acest sens şi în aceste limite a fost învestitã Curtea Constituţionalã, iar pe de altã parte, pentru a fi respectate cerinţele procedurale prevãzute de Legea nr. 47/1992.
Din acest punct de vedere, este de observat cã atât critica formulatã de autorul excepţiei, cât şi opinia exprimatã de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã în cuprinsul încheierii prin care a sesizat Curtea Constituţionalã cu soluţionarea prezentei excepţii au vizat neconstituţionalitatea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 doar din perspectiva interdicţiei instituite pentru avocat de a-şi exercita profesia la toate secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul în care acesta este soţ, rudã sau afin pânã la gradul al treilea inclusiv cu unul dintre judecãtorii instanţei supreme, indiferent de secţia la care acesta îşi desfãşoarã activitatea. Constatând neconstituţionalitatea textului în integralitatea sa, Curtea Constituţionalã a depãşit limitele sesizãrii. Or, instanţa de contencios constituţional exercitã controlul de constituţionalitate exclusiv in limine litis, extinderea controlului asupra art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 în ansamblul sãu echivalând cu o sesizare din oficiu, în dezacord cu prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc cã sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de cãtre instanţa în faţa cãreia a fost ridicatã excepţia de neconstituţionalitate.
În plus, declarând neconstituţionalitatea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, în întregime, Curtea Constituţionalã a nesocotit dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 care stabilesc una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume cea care impune ca textul de lege ce formeazã obiectul acesteia sã aibã legãturã cu soluţionarea cauzei. Prevederile de lege supuse, în cazul de faţã, controlului de constituţionalitate au un conţinut complex, referindu-se la toate instanţele din sistemul judiciar românesc, indiferent de gradul acestora (judecãtorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), dar şi la parchetele de pe lângã acestea, "indiferent de secţia, direcţia, serviciul sau biroul" în care judecãtorul, respectiv procurorul care este soţ, rudã sau afin cu avocatul asupra cãruia poartã interdicţia îşi desfãşoarã activitatea. Deci, textul de lege are în vedere relaţia izvorâtã din rudenie sau cãsãtorie între avocat şi judecãtor, dar şi între avocat şi procuror. Or, în speţa de faţã, menţiunile referitoare la interdicţia prin raportare la procurori nu au legãturã cu soluţionarea litigiului pendinte pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã, în cadrul cãruia ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost determinatã de împrejurarea cã avocatul care ar fi trebuit sã îl reprezinte pe autorul excepţiei în faţa instanţei menţionate este soţ cu unul dintre judecãtorii care îşi desfãşoarã activitatea la o altã secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, Curtea Constituţionalã ar fi trebuit sã disocieze dispoziţiile textului de lege criticat, astfel încât controlul de constituţionalitate sã se exercite numai în ceea ce priveşte interdicţia impusã avocatului de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizeazã prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". Aşadar, în România existã o singurã instanţã supremã, care este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura instanţã nominalizatã expres prin Legea fundamentalã. Or, din perspectiva unicitãţii instanţei supreme, interdicţia impusã avocatului de a-şi exercita profesia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apare ca fiind neconstituţionalã prin prisma nesocotirii dreptului la apãrare. În acest sens, este de observat cã, spre deosebire de toate celelalte instanţe de la care se poate solicita strãmutarea pricinii la o altã instanţã de grad egal, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi utilizatã aceastã instituţie juridicã. Astfel, în cazul relaţiei de rudenie sau afinitate dintre judecãtor şi avocatul uneia dintre pãrţi strãmutarea ar putea fi solicitatã fie în condiţiile art. 37-39 din Codul de procedurã civilã pe motiv de bãnuialã legitimã, fie potrivit art. 55 alin. (1) din Codul de procedurã penalã "în cazul în care imparţialitatea judecãtorilor ar putea fi ştirbitã datoritã împrejurãrilor cauzei". În ceea ce priveşte instanţa supremã, însã, strãmutarea nu este posibilã, având în vedere caracterul singular al acestei instanţe, unicitatea sa în cadrul sistemului naţional de instanţe. Cu alte cuvinte odatã ajuns în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interdicţia devine insurmontabilã, având în vedere cã aceasta vizeazã instanţa supremã în ansamblu, iar nu, de exemplu, doar secţia de competenţa cãreia este soluţionarea litigiului în care este angajat respectivul avocat. De aceea, interdicţia impusã prin textul de lege criticat, cu distincţia precizatã mai sus, este de naturã sã aducã atingere dreptului la apãrare al justiţiabilului.
2. În raport cu motivarea excepţiei, Curtea trebuia sã disocieze din cuprinsul art. 21 alin. (1) reglementarea corespunzãtoare asupra cãreia sã îşi exercite controlul şi nu sã îl extindã şi la celelalte instanţe judecãtoreşti, precum şi în cazul parchetelor de pe lângã acestea. Prin extinderea controlului de constituţionalitate, Curtea, pe de o parte, şi-a depãşit limitele sesizãrii, iar, pe de altã parte, şi-a infirmat propria jurisprudenţã constantã în materie.
Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost supusã controlului de constituţionalitate înainte de promulgare, la sesizarea a 52 de deputaţi şi a Curţii Supreme de Justiţie.
Soluţionând obiecţia de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, cu privire la textul criticat în redactarea de la acea datã - art. 17 - devenit art. 21 în urma unor modificãri şi a republicãrii legii, Curtea a constatat cã acesta este constituţional întrucât nu instituie restrângeri ale exercitãrii dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilitãţi care constituie mãsuri de protecţie pentru pãrţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie. Textul legal îl priveşte direct pe avocat şi nu pe judecãtor, procuror etc., astfel cum se prevede în codurile de procedurã.
De-a lungul timpului, Curtea a fost sesizatã cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentalã invocate şi în prezenta cauzã.
Printr-o jurisprudenţã constantã (de exemplu: Decizia nr. 679 din 18 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 18 iunie 2010; Decizia nr. 223 din 17 februarie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 16 martie 2009; Decizia nr. 816 din 27 septembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007; Decizia nr. 294 din 9 iunie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 15 iulie 2005; Decizia nr. 166 din 1 aprilie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 14 mai 2004; Decizia nr. 190 din 10 octombrie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 5 februarie 2001; Decizia nr. 57 din 14 mai 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 19 noiembrie 1996), Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând, în esenţã, urmãtoarele:
- Interdicţia instituitã prin art. 20 din Legea nr. 51/1995 vizeazã sfera dreptului de a exercita profesia de avocat de cãtre membrii barourilor, iar nu restrângerea dreptului la apãrare al cetãţeanului, prevãzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie. Acest drept este garantat prin posibilitatea titularului de a alege orice avocat înscris în barourile din România, în afara celor care au interdicţia de a exercita acte specifice profesiei datoritã unei situaţii personale (interdicţie limitatã la o anumitã instanţã).
- Interdicţia cuprinsã în textul de lege este impusã de necesitatea apãrãrii unor valori sociale importante, şi anume ordinea şi morala publicã, iar, pe de altã parte, nu atinge existenţa vreunui drept.
- Incompatibilitatea reglementatã de dispoziţia criticatã reprezintã o garanţie şi o mãsurã de protecţie a justiţiabililor care recurg la serviciile unui avocat, ale cãror interese trebuie asigurate potrivit legii.
- Textul nu instituie restrângeri ale exercitãrii dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilitãţi în exercitarea profesiei de avocat la instanţa de judecatã sau la parchetul unde soţul, ruda sau afinul pânã la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat.
- Aceste incompatibilitãţi constituie mãsuri de protecţie pentru pãrţi împotriva suspiciunilor privind situaţii de naturã sã altereze actul de justiţie.
- Incompatibilitatea stabilitã prin textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor din Constituţie, care prevãd cã dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit, deoarece textul nu instituie restrângerea exercitãrii dreptului de a profesa avocatura, ci o garanţie legalã, prevãzutã în scopul asigurãrii participanţilor la realizarea justiţiei.
Prin aceste decizii Curtea Constituţionalã a constatat cã dispoziţiile criticate sunt constituţionale şi cã nu sunt motive care sã justifice reconsiderarea acestei jurisprudenţe.
Adoptând Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, prin care a fost admisã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţa constantã enunţatã mai sus.
Desigur, de principiu, Curtea Constituţionalã poate sã îşi reconsidere propria jurisprudenţã, dar aceasta nu poate fi fãcutã decât în cazul apariţiei unor noi elemente care sã facã posibilã modificarea acesteia. În aceste condiţii revirimentul jurisprudenţei Curţii ar fi trebuit justificat în mod expres în considerentele deciziei. Oricum, reconsiderarea jurisprudenţei în aceastã materie este discutabilã.
Judecãtor,
Acsinte Gaspar
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
