Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 853 din 2 decembrie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Oana Cristina Puicã - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, excepţie ridicatã de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.782D/2010 şi de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010 al Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 539D/2011.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 3 noiembrie 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bunã studiere a problemelor ce formeazã obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 8 noiembrie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, reţine urmãtoarele:
Prin încheierile din 15 decembrie 2010 şi 15 aprilie 2011, pronunţate în dosarele nr. 11.452/271/2010 şi nr. 10.631/271/2010, Judecãtoria Oradea - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã.
Excepţia a fost ridicatã de Adrian-Marius Ciura şi Daniel Ciuciu cu ocazia soluţionãrii unor cauze penale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã încalcã principiul aplicãrii legii penale mai favorabile, egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice şi dreptul la un proces echitabil, întrucât creeazã posibilitatea ca, în situaţia în care 2 coautori sunt trimişi în judecatã în dosare diferite, cercetarea judecãtoreascã începând pentru unul, iar pentru celãlalt nu, doar acesta din urmã sã beneficieze, în cazul recunoaşterii vinovãţiei, de reducerea limitelor de pedeapsã prevãzute de lege. Mai aratã cã momentul începerii cercetãrii judecãtoreşti poate fi influenţat de factori independenţi de voinţa inculpaţilor, precum operativitatea organelor de urmãrire penalã, îndeplinirea procedurilor de citare, cereri de amânare a judecãrii cauzei etc. Considerã cã posibilitatea de a beneficia de aceastã cauzã de reducere a pedepsei ar fi trebuit acordatã tuturor inculpaţilor, indiferent de faza în care se aflã judecarea procesului penal. Fac trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 86/2003 şi nr. 932/2006.
Judecãtoria Oradea - Secţia penalã apreciazã, în Dosarul nr. 4.782D/2010, cã excepţia de neconstituţionalitate este întemeiatã, având în vedere necesitatea asigurãrii unui tratament juridic identic pentru persoane aflate în situaţii similare. Invocã, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 86/2003. De asemenea, aratã cã prevederile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã au un efect de drept substanţial şi constituie o cauzã legalã de reducere obligatorie a pedepsei, prin urmare noua lege penalã este mai favorabilã inculpatului şi trebuie sã retroactiveze. Astfel, faptul cã, pentru infracţiuni comise anterior intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010, inculpaţii faţã de care s-a depãşit etapa procesualã a citirii actului de sesizare nu beneficiazã de noile dispoziţii referitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei creeazã discriminare în raport cu inculpaţii faţã de care nu s-a citit încã actul de sesizare a instanţei şi, totodatã, încalcã principiul retroactivitãţii legii penale mai favorabile.
Judecãtoria Oradea - Secţia penalã, în complet diferit, îşi exprimã opinia, în Dosarul nr. 539D/2011, în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevederile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale invocate. Aratã cã prevederile de lege criticate sunt norme de procedurã penalã, acestea fiind de imediatã aplicare, astfel cã, dacã a fost începutã cercetarea judecãtoreascã înainte de data intrãrii în vigoare a Legii nr. 202/2010, prin care au fost introduse în Codul de procedurã penalã dispoziţiile art. 320^1, inculpatul nu mai poate beneficia de procedura simplificatã. Considerã cã, fiind vorba de norme de procedurã penalã, şi nu de drept penal, instanţa nu poate face aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale. Aratã cã art. 320^1 din Codul de procedurã penalã reglementeazã o nouã instituţie în etapa judecãrii în primã instanţã, care presupune recunoaşterea de cãtre inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. În absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, textul în discuţie reprezintã o normã proceduralã de imediatã aplicare situaţiilor ivite dupã intrarea sa în vigoare, adicã doar inculpaţilor care, pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, pot declara personal sau prin înscris autentic cã recunosc sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza urmãririi penale. Sunt excluşi, aşadar, de la beneficiul aplicãrii regulilor privind judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei acei inculpaţi faţã de care s-a depãşit etapa procesualã a citirii actului de sesizare.
În ceea ce priveşte criteriul de aplicare a art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, aratã cã acesta depinde de o serie de elemente neprevãzute şi neimputabile persoanei trimise în judecatã, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea cãilor de atac prevãzute de lege şi alte împrejurãri care pot sã întârzie soluţionarea cauzei. Or, toţi infractorii care au comis acelaşi gen de infracţiuni anterior datei intrãrii în vigoare a legii se aflã într-o situaţie identicã, începerea cercetãrii judecãtoreşti neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori strãini conduitei procesuale a respectivelor persoane.
În consecinţã, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei trimise în judecatã, este în contradicţie cu principiul egalitãţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Situaţiile în care se aflã anumite categorii de persoane trebuie sã difere în esenţã pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie sã se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Aceastã soluţie este în concordanţã şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform cãreia orice diferenţã de tratament fãcutã între persoane aflate în situaţii analoage trebuie sã îşi gãseascã o justificare obiectivã şi rezonabilã (a se vedea Hotãrârea din 13 iunie 1979, pronunţatã în Cauza Marckx contra Belgiei).
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au urmãtorul cuprins: "Pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã în baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã."
În susţinerea neconstituţionalitãţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, autorii excepţiei invocã încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul aplicãrii legii penale mai favorabile, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prevederi referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedurã penalã reglementeazã Judecata în cazul recunoaşterii vinovãţiei. Textul a fost introdus în Codul de procedurã penalã prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor.
Noua reglementare urmãreşte sã dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlãturându-se o procedurã judiciarã îndelungatã şi costisitoare. Astfel, dacã în etapa judecãţii în primã instanţã inculpatul declarã, pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti, cã recunoaşte sãvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicitã ca judecata sã se facã pe baza probelor administrate în faza de urmãrire penalã, apare drept redundantã o readministrare de cãtre judecãtor a aceloraşi probe care au dovedit acuzaţia şi despre care inculpatul a luat cunoştinţã cu prilejul prezentãrii materialului de urmãrire penalã.
O astfel de procedurã se subsumeazã exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevãrului în cauzele penale. Termenul pânã la care se poate solicita procedura simplificatã nu poate fi decât cel anterior începerii cercetãrii judecãtoreşti, pentru cã numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Dispoziţii similare se regãsesc şi în alte legislaţii, cu precãdere în legislaţia americanã. Chiar dacã acest sistem a suferit şi o seamã de critici, este de observat cã, deşi pedeapsa aplicatã ca urmare a înţelegerii judiciare este mai micã decât cea pronunţatã în cazul unui proces, are totuşi un efect de prevenire a fenomenului infracţional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rãmâne sub supravegherea sistemului penal şi dupã eliberare, iar dacã va comite o altã faptã, va fi tratat ca recidivist.
Deşi ţãrile europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americanã a influenţat unele legislaţii. Astfel, art. 233 din Codul de procedurã penalã al Norvegiei prevede cã, dacã suspectul îşi recunoaşte fapta, va fi întrebat dacã admite cã e rãspunzãtor din punct de vedere penal. Dacã a mãrturisit fãrã rezerve şi cazul poate fi judecat în procedurã acceleratã, suspectul va fi întrebat dacã îşi dã consimţãmântul pentru o asemenea procedurã. Conform art. 248 din acelaşi cod, dacã rãspunde afirmativ, procurorul va solicita instanţei competente judecarea cauzei fãrã punere sub acuzare, printr-o singurã înfãţişare. Cererea este aprobatã dacã instanţa nu sesizeazã nimic îndoielnic, iar speţa se regãseşte într-una din urmãtoarele ipoteze:
a) o infracţiune care nu se pedepseşte cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul şi-a mãrturisit fãrã rezerve fapta în faţa instanţei, mãrturisirea fiind susţinutã şi de alte dovezi;
b) o contravenţie incriminatã prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledeazã vinovat;
c) o contravenţie incriminatã prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledeazã vinovat în faţa instanţei.
Conform art. 292 din acelaşi Cod de procedurã penalã, dacã inculpatul mãrturiseşte în faţa instanţei, dupã înaintarea rechizitoriului, instanţa va hotãrî în ce mãsurã mai sunt necesare a fi administrate şi alte dovezi.
Alte legislaţii (de exemplu art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevãd o procedurã specialã, ci doar reducerea limitelor de pedeapsã ţinându-se seama de conduita fãptuitorului dupã comiterea faptei, în mod special de eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuitã ori pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vãtãmatã. Acestea sunt însã împrejurãri care pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum sunt prevãzute şi în art. 74 din Codul penal român, şi care nu au o importanţã determinantã referitoare la analiza din prezenta cauzã.
Revenind la speţa dedusã judecãţii, Curtea reţine cã autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã întrucât prin termenul instituit, respectiv "pânã la începerea cercetãrii judecãtoreşti", este afectat principiul egalitãţii în faţa legii a cetãţenilor, precum şi principiul aplicãrii legii penale mai favorabile pentru inculpaţii care, deşi se aflã în aceeaşi situaţie juridicã, din motive obiective independente de voinţa lor pot fi sancţionaţi diferit pentru aceeaşi faptã, în pofida faptului cã unii dintre aceştia pot fi chiar coautori.
Curtea constatã cã dispoziţiile contestate nu dispun
in terminis cu privire la o sancţionare diferitã a persoanelor care se aflã în aceeaşi situaţie juridicã. Instituţia fiind nou-introdusã, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretãrilor diferite, consecinţe de anihilare a aplicãrii retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu ţin de o anumitã atitudine asumatã de cãtre inculpaţi ori de alte raţiuni obiective şi rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlãturate prin introducerea în corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. În absenţa acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de imediatã aplicare, sens în care Curţii Constituţionale, fiindu-i interzis sã se poziţioneze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina sã analizeze conformitatea acestora, respectiv a înţelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigenţele constituţionale. Altfel spus, prin constatarea compatibilitãţii/ incompatibilitãţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã cu Legea fundamentalã, Curtea Constituţionalã nu se substituie competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentalã, este singura în drept sã hotãrascã asupra interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie datã prin recursul în interesul legii, adresându-se judecãtorului, are drept scop interpretarea şi, respectiv, aplicarea unitarã a normei juridice, prin considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se asigurã conformitatea normei juridice, adicã a înţelesului sãu ori a unei anumite interpretãri sau a alteia, cu principiile şi regulile constituţionale. Pe de altã parte, chiar dacã, printr-o decizie pronunţatã în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremã dã o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea şi aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnã cã instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea textului de lege, în interpretarea astfel stabilitã (în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011).
Aşa fiind, pentru o analizã fundamentatã a compatibilitãţii prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã cu dispoziţiile şi principiile constituţionale invocate, Curtea urmeazã a stabili natura juridicã a instituţiei consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedurã penalã.
Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovãţiei are o dublã naturã - pe de o parte, este o instituţie procesualã, iar pe de altã parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza întâi din Codul de procedurã penalã, "instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiazã de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pãtrime a limitelor de pedeapsã prevãzute de lege, în cazul pedepsei amenzii." Deşi judecãtorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicãrii legii penale mai favorabile, Curtea constatã cã norma de drept penal se regãseşte în corpul unei norme de procedurã şi este condiţionatã de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.
Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedurã penalã, Curtea constatã cã aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedurã penalã nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacã se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constatã cã art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã este o normã care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadratã în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedurã penalã. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacã se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normã care sã reglementeze proceduri. Totodatã, nu poate fi înlãturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la rãspunderea penalã pe care o poate înlãtura, reduce sau agrava. În mãsura în care aplicarea concretã a unei norme la o speţã dedusã judecãţii, indiferent de ramura de drept cãreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la rãspundere penalã şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cãdea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul cã textul în discuţie figureazã în Codul de procedurã penalã nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normã de drept penal susceptibilã de a fi aplicatã retroactiv, în cazul în care este mai blândã.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului când, prin Hotãrârea din 17 septembrie 2009, pronunţatã în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113, a statuat cã simpla apartenenţã a art. 442, referitor la o procedurã simplificatã, la Codul de procedurã penalã italian nu poate fi decisivã. Prin urmare, chiar dacã acesta, alãturi de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, alin. 2 al art. 442 din Codul de procedurã penalã italian are în vedere durata pedepsei care urmeazã a fi aplicatã şi care va fi redusã cu o treime. Nu existã nicio îndoialã cã sancţiunile prevãzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedurã penalã italian sunt cele care urmeazã a fi impuse în cazul condamnãrii, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al cãror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeanã a statuat cã art. 442 alin. 2 din discuţie reprezintã o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmeazã a fi aplicatã în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În virtutea rolului sãu de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a examina constituţionalitatea prevederilor art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã. Prin urmare, Curtea urmeazã a analiza compatibilitatea dispoziţiilor de lege criticate cu Legea fundamentalã, pornind de la natura juridicã a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, aşa cum a fost stabilitã mai sus.
Este recunoscut, de principiu, cã impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de cãtre titular a dreptului sãu subiectiv, are o indiscutabilã justificare prin prisma finalitãţii urmãrite, constând în limitarea în timp a stãrii de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilitãţilor de exercitare abuzivã a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigurã ordinea de drept, indispensabilã pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cãrora statul este ţinut, în egalã mãsurã, sã le acorde ocrotire.
Având dezlegarea constituţionalã sã procedeze ca atare, legiuitorul trebuie sã fie preocupat ca exigenţele astfel instituite sã fie îndeajuns de rezonabile încât sã nu antreneze o restrângere excesivã a exerciţiului vreunui drept, de naturã sã punã sub semnul întrebãrii însãşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurãri care pot sã întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţã de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizãrii fazei de urmãrire penalã, spre deosebire de celãlalt coautor, poate apela la procedura simplificatã). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea pãrţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de naturã obiectivã, ci se datoreazã unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încãrcare a activitãţii parchetelor şi instanţelor.
Pe de altã parte, încãlcarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmãrit. Aşa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivã de a reglementa prin lege organicã infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber sã aprecieze, pe lângã pericolul social în funcţie de care urmeazã sã stabileascã natura juridicã a faptei incriminate, şi condiţiile rãspunderii juridice pentru aceastã faptã. Reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovãţiei este expresia principiului egalitãţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice sã se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic sã fie diferenţiat. Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã nu contravin principiului egalitãţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridicã.
Referitor la critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã contravin principiului aplicãrii legii penale mai favorabile, Curtea constatã urmãtoarele:
Acest principiu are în primul rând rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentalã şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţã, teza potrivit cãreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedurã penalã) este condiţionatã de îndeplinirea cerinţelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1-6 din Codul de procedurã penalã) nu poate fi primitã, deoarece principiul aplicãrii imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicãrii legii penale mai favorabile. În esenţa sa, acest din urmã principiu are în vedere situaţiile în care anumite infracţiuni sunt sãvârşite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.
Cât priveşte determinarea concretã a legii penale mai favorabile, este de observat cã aceasta vizeazã aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecãtorului sã legifereze.
Or, dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã fiind de imediatã aplicare, coroborat cu natura substanţial penalã a alin. 7, este evident cã acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionãrii definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsã în cazul recunoaşterii vinovãţiei. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlãturã responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativã, recidivã etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la rãspundere penalã, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsã. Cu privire la aceasta din urmã, pot exista deosebiri de naturã (o lege prevede ca pedeapsã principalã amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsã şi evident la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedurã penalã nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însã de naturã a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constatã cã acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.
Este îndeobşte admis cã procesul penal se desfãşoarã sub autoritatea ordinii normative de drept, care capãtã caracter efectiv prin constrângere şi conformare.
Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevãzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovãţiei de cãtre inculpaţii care au fost trimişi în judecatã sub imperiul legii vechi, dar care, depãşind momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti şi pânã la soluţionarea definitivã a cauzei, se judecã potrivit noii legi, Curtea constatã cã într-o atare situaţie este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie sã se ţinã seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedurã penalã, care consacrã un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsã, iar instanţelor de judecatã, singurele în drept sã hotãrascã cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţionalã astfel statuatã, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecãrei speţe în parte.
Totodatã, Curtea constatã cã o dispoziţie legalã care a comportat abordãri similare se regãseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsã numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat pânã la primul termen de judecatã, ceea ce a determinat existenţa unor critici în sensul cã se încalcã principiul legii penale mai favorabile. S-a arãtat cã cei care au depãşit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminaţi în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similarã problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, cã orice lege se aplicã numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale nãscute anterior intrãrii sale în vigoare. În speţa examinatã, Curtea a constatat cã primul termen de judecatã poate fi considerat cel imediat urmãtor datei intrãrii în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se aflã judecarea procesului penal.
Pe cale de consecinţã, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ceea ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovãţiei, textul fiind constituţional în mãsura în care se înţelege cã, pânã la încetarea stãrii de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivitãţii legii penale mai favorabile, se aplicã tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecatã înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depãşit momentul procesual al începerii cercetãrii judecãtoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin Hotãrârea din 17 septembrie 2009, pronunţatã în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 106, potrivit cãreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal, în sensul aplicãrii unei legi penale care prevede o pedeapsã mai îngãduitoare chiar dacã a fost adoptatã dupã comiterea infracţiunii.
În concluzie, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice nãscute sub imperiul legii vechi şi care continuã sã fie judecate sub legea nouã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii de condamnare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constatã cã dispoziţiile art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care înlãturã aplicarea legii penale mai favorabile, excepţie ridicatã de Adrian-Marius Ciura în Dosarul nr. 11.452/271/2010 şi de Daniel Ciuciu în Dosarul nr. 10.631/271/2010, dosare ale Judecãtoriei Oradea - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 8 noiembrie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puicã
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
