Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala dintre Parlamentul Romaniei si Guvern, formulata de Presedintele Senatului
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 758 din 12 noiembrie 2010
I. Prin Adresa nr. XXXV 3.931 din 19 octombrie 2010, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României, republicatã, precum şi ale <>art. 11 alin. (1) lit. A.e) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sã constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect.
Cererea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 14.971 din 19 octombrie 2010 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 4.229 E/2010.
În motivarea cererii se susţin, în esenţã, urmãtoarele:
Guvernul României a transmis Camerei Deputaţilor, ca primã Camerã sesizatã, în temeiul art. 74 alin. (1) din Constituţie, proiectul Legii educaţiei naţionale la data de 12 aprilie 2010. Pe baza Raportului comisiei de specialitate, proiectul a fost dezbãtut în plenul Camerei Deputaţilor în zilele de 18-19 mai şi a fost adoptat la 19 mai 2010. Proiectul a fost înaintat Senatului, în calitate de Camerã decizionalã, unde a fost sesizatã pentru raport Comisia de învãţãmânt şi ştiinţã la data de 26 mai 2010. Comisia nu a putut finaliza dezbaterile datoritã complexitãţii proiectului, însã pânã la acest moment a desfãşurat o activitate laborioasã, dezbãtând şi adoptând, de foarte multe ori în unanimitate, peste 110 articole, dupã o largã consultare a factorilor de rãspundere din învãţãmânt.
În aceste condiţii, Guvernul României a adresat la 13 octombrie 2010 o scrisoare Parlamentului României prin care a informat cã a hotãrât sã îşi angajeze rãspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale şi a solicitat declanşarea procedurilor parlamentare necesare. Birourile permanente ale celor douã Camere întrunite la 18 octombrie 2010 au stabilit data de 28 octombrie pentru şedinţa comunã în vederea angajãrii rãspunderii Guvernului. Se apreciazã cã în acest fel Guvernul a oprit, practic, procedura parlamentarã şi a împiedicat Parlamentul sã îşi finalizeze atribuţia constituţionalã de a adopta aceastã lege, arogându-şi astfel acte, atribuţii şi competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului, cele douã autoritãţi publice intrând astfel într-un conflict juridic de naturã constituţionalã.
Se aratã cã, prin acest demers, Guvernul a sfidat rolul Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare, consacrat de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi a încãlcat principiul separaţiei puterilor consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, creând un precedent foarte periculos prin care se poate generaliza o practicã de ocolire a dezbaterilor parlamentare.
Cu privire la condiţiile angajãrii rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege se invocã <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, arãtându-se cã prin aceasta Curtea a decis cã angajarea rãspunderii asupra unui proiect este neconstituţionalã, considerând cã ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege atât în comisiile de specialitate, cât şi în plenul fiecãrei Camere şi recurgerea la angajarea rãspunderii asupra acestui proiect nu îşi gãseşte o motivare.
Se mai aratã cã Guvernul nu putea opri procedura parlamentarã şi pentru faptul cã, potrivit Regulamentului Senatului, nu putea decide retragerea proiectului câtã vreme acesta fusese deja adoptat de Camera Deputaţilor, fiind obligat sã lase procedura parlamentarã sã îşi urmeze cursul firesc.
Pentru motivele arãtate, se solicitã Curţii Constituţionale sã constate existenţa conflictului juridic de naturã constituţionalã între Guvernul României şi Parlament cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale şi sã oblige Guvernul sã renunţe la procedura angajãrii rãspunderii.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere asupra conţinutului conflictului juridic de naturã constituţionalã şi a eventualelor cãi de soluţionare a acestuia.
Camera Deputaţilor a comunicat, cu Adresa nr. 51/4.983 din 25 octombrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã cu nr. 15.217 din 25 octombrie 2010, punctul sãu de vedere în sensul cã "nu a apãrut, nu existã şi nici nu poate exista conflictul juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat datoritã opririi la Senat a procedurii legislative referitoare la proiectul Legii educaţiei naţionale şi a angajãrii rãspunderii Guvernului asupra acestui proiect".
Se aratã mai întâi faptul cã nu existã un astfel de conflict între Camera Deputaţilor şi Guvern, neexistând vreo sesizare din partea Preşedintelui Camerei Deputaţilor în acest sens. Din acest punct de vedere, un eventual conflict ar putea exista numai între o parte a Senatului şi Guvern.
Invocându-se definiţia datã sintagmei "conflict juridic de naturã constituţionalã", se apreciazã cã, în cauzã, nicio autoritate publicã nu şi-a arogat puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, sã aparţinã altor autoritãţi publice, întrucât, potrivit art. 114 din Legea fundamentalã, Guvernul avea posibilitatea de a-şi asuma rãspunderea asupra unui proiect de lege. Aceasta nu poate avea semnificaţia opririi procesului legislativ, pentru cã un asemenea proces poate fi continuat de cãtre Senat în calitate de Camerã decizionalã. Tot astfel, nu se poate constata omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în atribuţiile lor.
Se mai aratã cã angajarea rãspunderii Guvernului a fost necesarã tocmai pentru înlãturarea unui blocaj instituţional şi pentru buna funcţionare a instituţiilor şi a autoritãţilor publice cu atribuţii în domeniul educaţiei naţionale şi nicidecum pentru crearea unui astfel de blocaj. O atare concluzie rezultã din faptul cã, dupã circa 7 luni de la depunerea proiectului Legii educaţiei naţionale, acesta se gãsea tot în dezbaterea Parlamentului (Senatului), fiind examinate doar aproape jumãtate dintre textele acestui proiect. Sub acest aspect este şi motivarea Guvernului asupra necesitãţii asumãrii rãspunderii sale, considerând cã a fost depãşit un termen rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ.
În sfârşit, cu referire la considerentele care au fundamentat <>Decizia nr. 1.557/2009, se mai apreciazã cã structura politicã a Comisiei de învãţãmânt a Senatului nu permite adoptarea Legii educaţiei naţionale, opoziţia având un numãr mai mare de membri decât partidele politice aflate la putere, iar efectul este tergiversarea adoptãrii la Senat a legii în cauzã. Or, neadoptarea pânã în prezent şi depãşirea termenului rezonabil de adoptare a legii în cauzã ar putea crea mari dificultãţi referitoare la procesul de reformã în domeniul educaţiei naţionale, care este prioritar pentru România.
În concluzie, se solicitã Curţii Constituţionale sã constate cã nu existã niciun conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlament şi Guvern, iar angajarea rãspunderii acestuia din urmã asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este conformã prevederilor Constituţiei.
Senatul a comunicat, cu Adresa nr. I-2.438 din 25 octombrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã cu nr. 15.232 din 25 octombrie 2010, punctul sãu de vedere în sensul cã sesizarea formulatã este întemeiatã.
Astfel, se aratã cã deşi, la o primã analizã a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, s-ar putea deduce cã posibilitatea angajãrii rãspunderii nu este supusã niciunei condiţii, Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 1.557/2009, a statuat cã posibilitatea Guvernului de a recurge la o astfel de procedurã nu poate fi exercitatã neîngrãdit de cãtre Guvern, întrucât admiterea unei asemenea ipoteze ar însemna eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat. Prin urmare, în sensul interpretãrii date de Curtea Constituţionalã dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, Guvernul nu poate recurge la procedura angajãrii rãspunderii în faţa Parlamentului ori de câte ori constatã cã Parlamentul nu dezbate ori nu adoptã un proiect de lege pe cât de repede şi-ar dori sau când constatã cã dezbaterile legislative converg într-o direcţie nedoritã de acesta, ci numai atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de guvernare - caz în care votul dat la învestiturã nu mai este suficient, fie în cazul în care, faţã de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de încredere, mãsura legislativã respectivã a devenit imperios necesar a fi adoptatã altfel decât prin procedurile legislative obişnuite. Or, prin decizia de a-şi angaja rãspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale - în condiţiile în care, în prezent, la Senat, în calitate de Camerã decizionalã, se aflã în dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelaşi obiect de reglementare iniţiat de Guvern şi depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în programul de guvernare al actualului cabinet educaţia figureazã ca o componentã esenţialã a dezvoltãrii durabile pentru orice societate, ce reclamã o reflectare unitarã, completã, sistematicã şi coerentã a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces, Guvernul acţioneazã discreţionar, depãşindu-şi competenţele.
Se mai aratã faptul cã, potrivit art. 75 din Constituţie, numai prima Camerã competentã are obligaţia de a se pronunţa într-un anumit termen asupra unei iniţiative legislative aflate în dezbaterea sa, tocmai pentru a da posibilitatea Camerei decizionale sã analizeze şi sã dezbatã - în alte termene decât cele impuse primei Camere - o iniţiativã legislativã. Se considerã cã nu este întemeiat argumentul potrivit cãruia structura politicã a comisiei de specialitate nu mai permite adoptarea proiectului de lege aflat în dezbaterea Senatului, pentru cã determinantã în adoptarea unei legi nu este structura politicã a unei comisii permanente - care depune numai un raport - ci structura politicã a unei Camere a Parlamentului, care în final este cea care adoptã o lege dincolo de soluţia prevãzutã în raport. Se apreciazã cã actuala structurã politicã a Senatului nu numai cã permite, dar poate şi impune o anumitã soluţie legislativã convenabilã Guvernului.
Faţã de cele arãtate, se apreciazã cã singura raţiune a deciziei Guvernului de a-şi angaja rãspunderea în faţa Parlamentului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este aceea cã, uzând de majoritatea parlamentarã favorabilã, acesta doreşte sã impunã Parlamentului, în cazul de faţã Senatului, printr-o procedurã rapidã, lipsitã de orice fel de dezbateri, adoptarea unei legi, ceea ce reprezintã o înfrângere a competenţelor constituţionale ale Parlamentului.
În sfârşit, se mai susţine cã decizia Guvernului încalcã şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacrã caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul acestora. Se conchide în sensul cã decizia Guvernului de a-şi angaja rãspunderea în faţa Parlamentului asupra unei legi a educaţiei naţionale, în condiţiile în care Senatul este deja sesizat, în calitate de Camerã decizionalã, cu un proiect de lege care are acelaşi obiect de reglementare, este un act prin care se încalcã competenţele Parlamentului în materia legiferãrii.
Guvernul a comunicat, cu Adresa nr. 5/8.143/E.B. din 22 octombrie 2010, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 15.161 din 22 octombrie 2010, punctul sãu de vedere în sensul cã nu se poate reţine existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlament şi Guvern, nefiind în situaţia arogãrii de cãtre Guvern a unor competenţe care aparţin altor autoritãţi publice, în speţã Parlamentului.
Se aratã în acest sens cã însãşi Legea fundamentalã consacrã douã instituţii juridice ce permit Guvernului sã participe, în mod excepţional, la actul legiferãrii, şi anume angajarea rãspunderii Guvernului şi delegarea legislativã.
Se susţine cã nu au fost încãlcate nici dispoziţiile constituţionale care consacrã principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât varianta pentru care Guvernul şi-a angajat rãspunderea reprezintã tocmai forma adoptatã de Camera Deputaţilor, valorificând astfel îmbunãtãţirile aduse soluţiilor legislative iniţiale, ca urmare a amendamentelor şi dezbaterilor în cadrul acestei Camere a Parlamentului. În plus, conform art. 114 alin. (3) din Constituţie, la proiectul de lege pentru care Guvernul şi-a asumat rãspunderea pot fi formulate amendamente, împrejurare care permite parlamentarilor sã intervinã în conţinutul efectiv al proiectului de lege.
Se mai aratã cã, în condiţiile în care la nivelul Senatului - în calitate de camerã decizionalã - proiectul a înregistrat un veritabil blocaj (sesizarea Senatului cu proiectul de lege având loc la data de 21 mai 2010) şi datã fiind necesitatea reglementãrii cu maximã celeritate, domeniul fiind de importanţã maximã, întreruperea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciatã drept legitimã şi oportunã. Potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma sã intre în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. În plus, mãsurile de reorganizare a învãţãmântului preuniversitar şi universitar pe care implementarea dispoziţiilor acestei legi le genereazã nu pot fi aplicate uno ictu, necesitând elaborarea şi adoptarea unei ample şi complexe legislaţii secundare în aceastã materie, care sã fie de naturã sã asigure aplicarea, de o manierã adecvatã şi eficientã, a prevederilor legii. În consecinţã, "contextul în care ar urma sã fie asumatã rãspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale prezintã neîndoielnic sensibile elemente de diferenţã faţã de momentul septembrie 2009, motivele relevate în <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557/2009 fiind înlãturate".
În sfârşit, referitor la afirmaţia din sesizare, potrivit cãreia Guvernul creeazã un precedent foarte periculos prin care se poate generaliza o practicã de ocolire a dezbaterilor parlamentare, se aratã cã noul Cod civil a fost adoptat prin <>Legea nr. 287/2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţie, în urma angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comunã din data de 22 iunie 2009. Or, la acel moment, proiectul era adoptat la Senat, aflându-se în dezbaterea Camerei Deputaţilor, iar în raportul Comisiei juridice, de disciplinã şi imunitãţi a Camerei Deputaţilor, s-a constatat cã proiectul de lege "a rãmas fãrã obiect ca urmare a adoptãrii <>Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prin angajarea rãspunderii Guvernului".
II. Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã au avut loc la data de 27 octombrie 2010 şi s-au desfãşurat potrivit prevederilor <>art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu citarea pãrţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora. Au fost prezenţi autorul sesizãrii, preşedintele Senatului, domnul Mircea-Dan Geoanã, reprezentantul Senatului, domnul Toni Greblã, preşedinte al Comisiei juridice, de disciplinã şi imunitãţi a Senatului, reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul profesor universitar doctor Gheorghe Iancu, şef al Serviciului juridic al Camerei Deputaţilor, precum şi reprezentantul Guvernului, doamna Cynthia Carmen Curt, consilier de stat. Susţinerile acestora au fost consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având în vedere dispoziţiile <>art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a dispus repunerea cauzei pe rol şi redeschiderea dezbaterilor, cu citarea pãrţilor implicate în conflict.
Dezbaterile au fost reluate la data de 3 noiembrie 2010, în prezenţa reprezentantului Senatului, domnul Toni Greblã, preşedinte al Comisiei juridice, de disciplinã şi imunitãţi a Senatului, a reprezentantului Camerei Deputaţilor, domnul profesor universitar doctor Gheorghe Iancu, şef al Serviciului juridic al Camerei Deputaţilor, şi a celui al Guvernului, doamna Cynthia Carmen Curt, consilier de stat.
Având cuvântul, reprezentantul Senatului, domnul Toni Greblã, aratã cã, în plus faţã de cele arãtate la termenul anterior, doreşte sã sublinieze o serie de elemente de naturã sã susţinã opinia exprimatã în sensul cã în cauzã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlament şi Guvern.
Aratã în acest sens cã existã o diferenţã de viziune între Guvern şi Senat cu privire la instituţia angajãrii rãspunderii asupra unui proiect de lege. Astfel, viziunea Guvernului este absolutistã, în sensul cã acest drept al Guvernului nu poate fi respins niciodatã. Din perspectiva Senatului, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, dreptul Guvernului de a-şi angaja rãspunderea cu privire la un proiect de lege nu este limitat, însã acesta trebuie astfel exercitat încât sã nu paralizeze activitatea normalã a Parlamentului. Citeazã în acest sens din <>Decizia nr. 1.557/2009 a Curţii Constituţionale, subliniind şi faptul cã puterile statului nu trebuie sã îşi rezolve conflictele decât în spiritul bunelor practici politice.
Mai aratã cã nu se justificã urgenţa recurgerii la aceastã procedurã, iar de esenţa angajãrii rãspunderii, dincolo de caracterul complex al reglementãrii, este ca legea care intrã în vigoare sã aibã aplicabilitate imediatã.
Reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul Gheorghe Iancu, aratã cã se menţin de cãtre Camera Deputaţilor opiniile exprimate la termenul anterior, cu o serie de precizãri: dacã existã un conflict, acesta nu este între Parlament şi Guvern, ci, eventual, între Senat şi Guvern, deoarece nu existã nicio sesizare a preşedintelui Camerei Deputaţilor cu privire la existenţa vreunui conflict; nu este vorba despre oprirea procedurii legislative la Senat, procesul legislativ fiind continuat în aceastã Camerã; prin angajarea rãspunderii, Guvernul a încercat sã înlãture blocajul creat în Parlament, unde proiectul Legii educaţiei naţionale a stat mai mult de 6 luni; nu este vorba despre o arogare de competenţe de cãtre Guvern, deoarece, potrivit art. 114 din Constituţie, acesta este singurul competent sã îşi angajeze rãspunderea; angajarea rãspunderii se poate face în paralel cu dezbaterea legii în Parlament, sub acest aspect art. 114 din Constituţie neconţinând nicio distincţie, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. În concluzie, în cauzã nu existã conflict juridic de naturã constituţionalã.
Reprezentantul Guvernului, doamna Cyntia Carmen Curt, aratã cã Guvernul îşi menţine toate argumentele expuse anterior. Aratã cã instanţa de contencios constituţional este chematã sã exercite un control de conformitate, iar nu unul de oportunitate, precum şi faptul cã bunele practici nu pot forma obiectul unui conflict. Procedura angajãrii rãspunderii este la latitudinea exclusivã a Guvernului, iar, în ceea ce priveşte urgenţa reglementãrii, aratã cã aceasta existã, în condiţiile în care Guvernul, pentru aplicarea acesteia, urmeazã sã adopte peste 100 de acte normative.
În replicã, reprezentantul Senatului aratã cã obiectul conflictului nu este acela cã s-a blocat procedura legislativã, ci faptul cã prin aceastã procedurã Guvernul a ocolit competenţa Parlamentului.
Preşedintele declarã închise dezbaterile.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã, formulatã de preşedintele Senatului, punctele de vedere ale Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autoritãţilor publice aflate în conflict, dispoziţiile Constituţiei şi ale <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
III. Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, sã se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Parlamentul României şi Guvern privitor la "oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect."
Examinând modul de derulare a procesului legislativ cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale, se constatã urmãtoarele:
● în exercitarea dreptului sãu constituţional de iniţiativã legislativã, prevãzut de art. 74 din Legea fundamentalã, Guvernul a transmis Camerei Deputaţilor, în calitate de primã Camerã sesizatã, proiectul Legii educaţiei naţionale, la data de 12 aprilie 2010;
● la data de 19 mai 2010, proiectul a fost adoptat de Camera Deputaţilor, sub titlul "Legea educaţiei naţionale şi învãţarea pe tot parcursul vieţii", fiind înaintat Senatului, în calitate de Camerã decizionalã, la aceeaşi datã;
● la Senat proiectul a fost înregistrat sub nr. L 344/26 mai 2010, fiind declanşatã procedura de dezbatere în Comisiile de specialitate sesizate în fond sau pentru aviz; ultima menţiune din fişa actului aflatã pe site-ul acestei Camere se referã la data de 22 iunie 2010 şi priveşte avizul de la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancarã şi piaţã de capital. În cuprinsul sesizãrii formulate de preşedintele Senatului se aratã cã proiectul de lege se aflã din data de 26 mai 2010 la Comisia pentru învãţãmânt, ştiinţã, tineret şi sport, comisie care nu a putut finaliza dezbaterile datoritã complexitãţii proiectului;
● în şedinţa de Guvern din data de 12 octombrie 2010, la 6 luni de la data transmiterii proiectului de lege cãtre Parlament, Guvernul a hotãrât angajarea rãspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, apreciatã ca fiind "o lege extrem de importantã pentru modernizarea învãţãmântului românesc", parte componentã a procesului de reformã a statului;
● în şedinţa comunã a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale de cãtre preşedintele Senatului, a fost discutatã solicitarea Guvernului, transmisã de primul-ministru al României, cu privire la angajarea rãspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi declanşarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se urmãtorul calendar pentru angajarea rãspunderii: luni, 25 octombrie 2010, orele 15.00, depunere de amendamente; joi, 28 octombrie 2010, şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului în vederea angajãrii rãspunderii Guvernului;
● la data de 19 octombrie 2010, preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea pentru soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Parlamentul României şi Guvern privitor la "oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect."
IV. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã dintre autoritãţi publice, Curtea Constituţionalã a statuat, prin <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, cã acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor". De asemenea, prin <>Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: "Conflictul juridic de naturã constituţionalã existã între douã sau mai multe autoritãţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnã cã acestea sunt conflicte de competenţã, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale." În sfârşit, Curtea a mai statuat cã textul art. 146 lit. e) din Constituţie "stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de naturã constituţionalã ivit între autoritãţile publice, iar nu numai conflictele de competenţã nãscute între acestea". (<>Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).
Faţã de circumstanţierea realizatã în jurisprudenţa citatã cu privire la atribuţia conferitã Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e) din Constituţie, rezultã cã în prezenta cauzã Curtea urmeazã sã se pronunţe cu privire la faptul dacã, prin angajarea rãspunderii cu privire la un proiect de lege aflat în dezbatere parlamentarã, proiect al cãrui iniţiator este, adoptat ulterior de Camera Deputaţilor, Guvernul şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin, a încãlcat competenţa Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare, ori a creat orice alt conflict juridic de naturã constituţionalã.
V. Analizând textele constituţionale de referinţã, se constatã urmãtoarele:
Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii".
Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, "Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice".
Raporturile dintre cele douã autoritãţi sunt guvernate de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora "Statul se organizeazã potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - în cadrul democraţiei constituţionale".
Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie "Guvernul îşi poate angaja rãspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţã comunã, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege". Acest text constituţional este reglementat în cap. IV al titlului III din Legea fundamentalã, capitol intitulat "Raporturile Parlamentului cu Guvernul".
Din interpretarea textelor constituţionale arãtate, precum şi a modului în care legiuitorul constituant a înţeles sã le situeze în chiar structura Legii fundamentale, rezultã cã legiferarea pe calea angajãrii rãspunderii de cãtre Guvern are caracter de excepţie. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, respectiv prin <>Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, "la aceastã modalitate simplificatã de legiferare trebuie sã se ajungã in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuitã sau în procedura de urgenţã nu mai este posibilã ori atunci când structura politicã a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedurã uzualã sau de urgenţã". Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat cã "angajarea rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmãreşte ca acesta sã fie adoptat în condiţii de maximã celeritate, conţinutul reglementãrii vizând stabilirea unor mãsuri urgente într-un domeniu de maximã importanţã, iar aplicarea acestora trebuie sã fie imediatã. [...] Prin urmare, chiar dacã la prima vedere posibilitatea angajãrii rãspunderii nu este supusã niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rãmânând teoretic la aprecierea exclusivã a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru cã exclusivitatea Guvernului este opozabilã numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale".
Pornind de la aceste considerente de principiu desprinse din jurisprudenţa sa, care circumscriu în mod categoric condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja rãspunderea asupra unui proiect de lege, şi vãzând dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) din Constituţie, Curtea constatã cã angajarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, aflat în dezbatere parlamentarã, respectiv la Senat, în calitate de Camerã decizionalã, nu îşi gãseşte nicio motivare.
Astfel, nu subzistã condiţia urgenţei care sã fi determinat o astfel de mãsurã din partea Guvernului, câtã vreme mãsurile prevãzute în proiectul de lege intrã în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013 [potrivit art. 361 alin. (3) din proiect].
Sub acest aspect, nu poate fi reţinut argumentul exprimat în punctul de vedere al Guvernului în sensul cã "proiectul a înregistrat un veritabil blocaj în condiţiile în care sesizarea Senatului cu proiectul de lege a avut loc la data de 21 mai 2010" şi nici încercarea de acreditare a ideii cã termenul de legiferare în aceastã Camerã este excesiv. Curtea observã, în acest sens, faptul cã art. 75 din Constituţie nu stabileşte niciun termen cu privire la dezbaterea proiectelor de lege în Camera decizionalã şi niciun criteriu pentru a aprecia cu privire la caracterul rezonabil al termenului în care se finalizeazã procesul legislativ în aceastã Camerã, tocmai în considerarea caracterului sãu decizional.
Curtea constatã, de asemenea, cã, potrivit art. 76 alin. (3) din Constituţie, "La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativã, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedurã de urgenţã, stabilitã potrivit regulamentului fiecãrei Camere". Or, din actele depuse la dosar nu a fost identificat niciun demers al Guvernului, adresat Senatului, pentru dezbaterea proiectului de lege în procedurã de urgenţã. Prin urmare, afirmaţia Guvernului, în sensul cã aceastã dezbatere a fost tergiversatã, nu se susţine.
Din examinarea documentelor depuse la dosar de reprezentantul Senatului, respectiv un act centralizator cu privire la "participanţii la dezbaterile proiectului de lege - Legea educaţiei naţionale L344/2010", precum şi un "Document de lucru la proiectul de lege - Legea educaţiei naţionale şi învãţarea pe tot parcursul vieţii", rezultã, cu evidenţã, douã concluzii:
a) la 11 din cele 29 de şedinţe de dezbatere a Proiectului de lege la Senat, desfãşurate în perioada 1 iunie 20107 octombrie 2010, a participat ca reprezentant al Guvernului chiar ministrul educaţiei, cercetãrii, tineretului şi sportului;
b) în cadrul Comisiei pentru învãţãmânt, ştiinţã, tineret şi sport, atât proiectul de lege, cât şi amendamentele propuse au fost supuse dezbaterii, Comisia desfãşurând, în acest sens, o activitate corespunzãtoare.
Nu existã, prin urmare, nicio dovadã a vreunui blocaj sau a unei inactivitãţi parlamentare, cu referire la proiectul de lege în discuţie. În plus, la aprecierea termenului de dezbatere a legii la Senat (termen care, aşa cum s-a observat, nu este limitat de dispoziţiile Legii fundamentale) trebuie avut în vedere cã acesta s-a suprapus în mare mãsurã cu perioada vacanţei parlamentare, respectiv în ceea ce priveşte intervalul 30 iunie - 1 septembrie 2010.
Astfel fiind, angajarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale încalcã prevederile art. 114 din Constituţie, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Şi în aceastã cauzã, ca şi în cea deferitã Curţii şi soluţionatã prin <>Decizia nr. 1.557/2009, ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecãrei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea rãspunderii asupra unui proiect de lege nu îşi gãsesc o motivare nici în fapt, nici în drept.
Întãrind cele reţinute în decizia anterior menţionatã, Curtea observã şi reţine cã acceptarea ideii potrivit cãreia Guvernul îşi poate angaja rãspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autoritãţi în autoritate publicã legiuitoare, concurentã cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. Or, o astfel de interpretare datã dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentalã este în totalã contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţionalã în jurisprudenţa citatã şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacrã obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, şi încalcã în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Din aceastã perspectivã, Curtea constatã cã angajarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Camerã decizionalã, a declanşat un conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern şi Parlament, întrucât prin exercitarea de cãtre Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiazã, s-a încãlcat competenţa Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare.
Legitimarea unui astfel de act, cu argumentul cã art. 114 din Constituţie nu face nicio distincţie cu privire la posibilitatea Guvernului de a-şi angaja rãspunderea, argument fundamentat pe ideea cã tot ce nu este interzis este permis, ar putea conduce, în final, la crearea unui blocaj instituţional, în sensul cã Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adicã de a-şi exercita rolul sãu fundamental, de unicã autoritate legiuitoare.
Curtea subliniazã în acest context importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborãrii dintre puterile statului, care ar trebui sã se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţionalã, comportamentul loial fiind o prelungire a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Astfel, în situaţia în care Parlamentul este sesizat cu un proiect de lege deosebit de complex, apreciat însã de Guvern ca fiind vital pentru programul sãu de guvernare, ceea ce presupune şi o anumitã urgenţã, şi faţã de faptul cã textul constituţional de referinţã, respectiv art. 75 din Constituţie, nu prevede niciun termen în care Camera decizionalã trebuie sã se pronunţe asupra proiectului de lege adoptat de prima Camera sesizatã, buna desfãşurare a procesului de legiferare şi atingerea finalitãţii sale, respectiv realizarea actului de guvernare în conformitate cu voinţa poporului, exercitatã prin reprezentanţii sãi, care constituie Parlamentul, este condiţionatã şi de colaborarea dintre Guvern şi Parlament.
Sub aspectul pãrţilor implicate în conflict, Curtea constatã cã acestea sunt Guvernul şi Parlamentul, iar nu Guvernul şi Senatul, chiar dacã sesizarea preşedintelui Senatului nu a fost însuşitã şi de preşedintele Camerei Deputaţilor, deoarece, din perspectiva procesului legislativ, aceastã distincţie nu prezintã relevanţã. Legea reprezintã actul juridic al Parlamentului, procesul de adoptare a acesteia vizând nu numai adoptarea în una dintre Camere, ci şi parcurgerea întregii proceduri parlamentare.
Cu privire la solicitarea autorului sesizãrii, în sensul ca instanţa de contencios constituţional sã oblige Guvernul sã renunţe la procedura angajãrii rãspunderii, Curtea constatã cã aceastã cerere excedeazã competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autoritãţilor publice aflate în conflict.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale <>art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã angajarea rãspunderii de cãtre Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţionalã şi a declanşat un conflict juridic de naturã constituţionalã între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se aflã în proces de legiferare la Senat, în calitate de Camerã decizionalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Parlamentului României şi Guvernului şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 3 noiembrie 2010 şi la aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta
OPINIE CONCURENTĂ
Înainte de orice comentariu, îmi menţin concluzia cã, prin angajarea rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în timp ce acesta se afla în dezbaterea Senatului în calitate de Camerã decizionalã dupã ce anterior fusese adoptat de Camera Deputaţilor prin votul final, s-a declanşat un conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi, respectiv Guvernul României şi Parlamentul României, prin Senatul României.
1. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã dintre autoritãţi publice, Curtea Constituţionalã a statuat, prin <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, cã acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor".
Sub acest aspect, trebuie sã acceptãm ideea cã un atare conflict între autoritãţile statului poate exista, dovada cea mai concludentã fiind aceea cã însãşi Constituţia îl prevede.
2. Actul juridic al angajãrii rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale îl constituie Hotãrârea Guvernului trimisã Parlamentului, prin scrisoarea din 13 octombrie 2010; Guvernul României a adresat la 13 octombrie o scrisoare Parlamentului României, prin care a hotãrât sã îşi angajeze rãspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, angajare întemeiatã pe dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie. Apreciez însã cã nu actul în sine al angajãrii rãspunderii Guvernului a declanşat conflictul juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi, ci modalitãţile şi împrejurãrile concrete în care a fost exprimat (la momentul angajãrii, proiectul Legii educaţiei naţionale fusese adoptat de cãtre Camera Deputaţilor, prin votul final al deputaţilor, iar la Senat parcursese o parte importantã din procedurã).
De altfel, a admite cã actul angajãrii rãspunderii Guvernului ar declanşa, de principiu, un conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlament şi Guvern ar însemna sã admitem cã dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie sunt inaplicabile, fapt de neacceptat într-o democraţie.
3. Pe de altã parte, angajarea rãspunderii Guvernului nu poate fi catalogatã ca fiind neconstituţionalã pentru cã, pe de o parte, are temei constituţional [art. 114 alin. (1) din Constituţie], iar, pe de altã parte, neconstituţionalitatea poate purta asupra unei legi, asupra unui tratat sau asupra unui regulament al celor douã Camere etc. în niciun caz însã nu poate purta asupra unui proiect de lege (în speţã, angajarea rãspunderii Guvernului viza un proiect de lege), sau asupra unui act juridic unilateral, cum a fost Hotãrârea Guvernului de angajare a rãspunderii pe proiectul Legii educaţiei naţionale, chiar dacã acest act juridic ar avea caracter normativ.
De aceea, Curtea trebuia sã se pronunţe asupra cererii Preşedintelui Senatului (astfel cum rezultã din chiar petitul acţiunii), şi anume "de a soluţiona conflictul juridic de naturã constituţionalã dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Guvern, ca autoritate publicã a puterii executive, pe de altã parte, conflict declanşat prin oprirea procesului legislativ de la Senat cu proiectul Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect".
Curtea trebuia sã se pronunţe, de asemenea, chiar în dispozitivul deciziei, şi pe solicitarea preşedintelui Senatului formulatã în finalul sesizãrii, şi nu sã trateze aceastã solicitare în considerentele deciziei. Solicitarea, chiar dacã nu figura ca un capãt distinct de cerere, nu putea fi ignoratã, citez: "rog Curtea Constituţionalã sã constate existenţa conflictului juridic de naturã constituţionalã între Guvernul României şi Parlament cu privire la proiectul Legii educaţiei naţionale şi sã oblige Guvernul sã renunţe la procedura angajãrii rãspunderii" (subl. ns.)
Din compararea celor douã texte (petitul acţiunii şi solicitarea din finalul sesizãrii) rezultã, în accepţiunea autorului, cã soluţionarea conflictului presupune, pe de o parte, constatarea existenţei conflictului şi, pe de altã parte, obligarea Guvernului de a renunţa la procedura angajãrii rãspunderii.
Sub acest aspect, trebuie subliniat însã cã sintagma "soluţioneazã conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice" din cuprinsul art. 146 lit. e) din Constituţie are un alt înţeles decât în dreptul comun, chiar dacã şi Curtea Constituţionalã este o instanţã, şi anume o instanţã de contencios constituţional.
În dreptul comun, pornind chiar de la dispoziţiile art. 1-4 din titlul I al Codului de procedurã civilã - Competenţa dupã materie, se poate observa cã legiuitorul foloseşte sintagma "judecã... toate procesele şi cererile...", ceea ce semnificã, pe de o parte, cã într-o cauzã determinatã judecãtorul de drept comun spune dreptul (dã dreptate uneia sau alteia din pãrţi), iar, pe de altã parte, obligã una din pãrţi la o anumitã conduitã - sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva.
În atribuţiile instanţei de contencios constituţional, astfel cum acestea sunt prevãzute de dispoziţiile art. 146 din Constituţie, nu poate fi identificatã nicio situaţie în care Curtea sã poatã obliga o autoritate la o anume conduitã, fiind lipsitã în acest sens de prerogativa executãrii silite.
Prin urmare, soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã nu presupune obligarea de cãtre Curte a uneia sau alteia dintre pãrţi la o anumitã conduitã. În considerentele deciziei, Curtea însãşi recunoaşte cã cererea prin care se solicitã obligarea Guvernului de a renunţa la procedura angajãrii rãspunderii excedeazã competenţei sale. Se şi poate observa cã dupã sesizarea Curţii Constituţionale de cãtre preşedintele Senatului, Parlamentul, prin Birourile celor douã Camere, au permis Guvernului sã îşi angajeze rãspunderea, fixând şi data prezentãrii proiectului de lege de cãtre Guvern, iar Guvernul a şi uzat de aceastã permisiune, angajându-şi practic rãspunderea.
Aceastã împrejurare poate conduce şi la concluzia atenuãrii conflictului între cele douã autoritãţi, motiv pentru care, în dispozitivul deciziei sus-menţionate nu trebuia sã figureze sintagma "angajarea rãspunderii este neconstituţionalã şi a declanşat un conflict", ci doar constatarea declanşãrii şi existenţei conflictului prin angajarea rãspunderii Guvernului.
De altfel, în cuprinsul acţiunii, autorul sesizãrii nu solicitã Curţii sã constate cã "angajarea rãspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale este neconstituţionalã".
O atare solicitare nici nu ar fi fost posibilã, dat fiind cã, aşa cum am arãtat mai înainte, nu angajarea rãspunderii în sine a Guvernului pe proiectul unei legi este neconstituţionalã, ci doar produsul acestei angajãri - proiectul legii care, ca urmare a angajãrii rãspunderii Guvernului, devine lege prin parcurgerea procedurilor parlamentare.
Judecãtor,
Petre Lãzãroiu
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritarã, considerãm cã sesizarea formulatã de preşedintele Senatului prin care s-a solicitat Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale <>art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sã constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea rãspunderii de cãtre Guvern asupra acestui proiect, nu întruneşte condiţiile necesare constatãrii unui conflict juridic de naturã constituţionalã pentru urmãtoarele motive:
I. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de naturã constituţionalã dintre autoritãţi publice, Curtea Constituţionalã constatã cã, prin <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat cã acesta presupune "acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor".
Aşadar, conflictul juridic de naturã constituţionalã se poate declanşa între douã sau mai multe autoritãţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnã cã acestea sunt conflicte de competenţã, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.
Pentru soluţionarea cererii ce formeazã obiectul dosarului de faţã, Curtea Constituţionalã trebuia sã se raporteze la textele din Legea fundamentalã incidente pentru a determina competenţa celor douã autoritãţi implicate: Parlamentul României şi Guvernul României.
Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii".
Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, "Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice".
Realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament presupune şi promovarea, respectiv adoptarea de acte normative pentru reglementarea relaţiilor sociale vizate la elaborarea acestui program. În ceea ce priveşte legile, promovarea acestora se poate realiza de cãtre Guvern prin exercitarea dreptului sãu de iniţiativã legislativã, în condiţiile art. 74 din Constituţie ("iniţiativa legislativã aparţine, dupã caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui numãr de cel puţin 100.000 de cetãţeni cu drept de vot [...]), urmatã de dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, sau prin angajarea rãspunderii în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114 din Constituţie ("Guvernul îşi poate angaja rãspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţã comunã, asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege"), urmatã de dezbaterea unei probleme eminamente politice, legatã de rãmânerea sau demiterea Guvernului.
Cele douã instituţii - iniţiativa legislativã şi angajarea rãspunderii - dau expresie unor competenţe constituţionale ale Guvernului şi nu se exclud una pe cealaltã.
Cât priveşte situaţia care a fost dedusã examinãrii Curţii, respectiv angajarea rãspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, decisã dupã momentul sesizãrii Parlamentului cu acelaşi proiect, pe calea exercitãrii iniţiativei legislative, niciunul dintre textele constituţionale nu stabileşte reguli sau interdicţii. În lipsa unor dispoziţii constituţionale, exprese ori implicite, care sã condiţioneze sau sã restricţioneze în vreun fel libertatea Guvernului de a alege sã îşi asume rãspunderea pe un proiect de lege în faţa Parlamentului, atunci când apreciazã cã o asemenea mãsurã se impune [asumându-şi, în mod evident, riscurile corelative descrise de art. 114 alin. (2) din Constituţie], apreciem cã nu existã temeiul legal sau constituţional care sã distingã cu privire la originea proiectului de lege, respectiv un proiect de lege propriu ori unul preluat din una dintre Camerele parlamentare, sau cu privire la conţinutul/materia de reglementare a proiectului de lege care face obiectul angajãrii rãspunderii Guvernului.
Raporturile dintre cele douã autoritãţi sunt însã guvernate de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, care implicã nu numai ideea de colaborare, ci şi de control, prin mijloace constituţionale specifice. Unul dintre mijloacele juridice de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului îl constituie moţiunea de cenzurã, ce constituie forma cea mai gravã de sancţiune ce poate fi aplicatã Guvernului de cãtre Parlament. În situaţia angajãrii rãspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, Guvernul poate fi demis "dacã o moţiune de cenzurã, depusã în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politicã generalã sau a proiectului de lege, a fost votatã în condiţiile articolului 113" ("cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor").
Având în vedere dispoziţiile constituţionale invocate, considerãm cã decizia Guvernului de angajare a rãspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, chiar dacã a fost precedatã de promovarea unei iniţiative legislative cu privire la un proiect cu acelaşi titlu, nu poate fi catalogatã ca un act de arogare a unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului. Este evident cã Guvernul exercitã în acest fel o competenţã prevãzutã în mod expres de prevederile art. 114 din Legea fundamentalã.
În plus, în condiţiile în care varianta proiectului de lege pentru care Guvernul şi-a angajat rãspunderea reprezintã tocmai forma adoptatã de Camera Deputaţilor (iar nu forma iniţialã a proiectului), se poate constata, practic, o însuşire de cãtre Guvern a deciziei luate de una dintre cele douã componente ale forului legislativ.
Din aceastã perspectivã, problema raporturilor de ordin constituţional în cauza supusã analizei Curţii se cantoneazã în principal în sfera relaţiilor dintre Guvern şi Senat. Se invocã sub acest aspect faptul cã Guvernul nu putea decide retragerea proiectului câtã vreme acesta fusese deja adoptat de Camera Deputaţilor. Or, decizia de angajare a rãspunderii Guvernului nu poate fi interpretatã ca fiind o decizie de retragere a proiectului de lege, ci, dimpotrivã, un act de promovare a acestuia, în stadiul existent la data angajãrii rãspunderii, adicã în forma adoptatã de Camera Deputaţilor.
Mai mult, art. 114 din Constituţie stabileşte posibilitatea depunerii de amendamente la proiectul de lege, precum şi, aşa cum s-a arãtat, posibilitatea demiterii Guvernului pe calea moţiunii de cenzurã. Aceastã instituţie constituţionalã determinã, în esenţã, ca decizia de continuare a procesului legislativ la Senat cu privire la acest proiect sã fie condiţionatã tot de poziţia şi decizia Parlamentului, exprimatã cu prilejul angajãrii rãspunderii Guvernului.
Dincolo de aceste raţiuni teoretice, nu putem face abstracţie de împrejurarea cã, în concret, nu este întrunitã una dintre condiţiile existenţei conflictului juridic de naturã constituţionalã şi anume nu existã blocaj instituţional. Astfel, în şedinţa comunã a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, a fost discutatã solicitarea Guvernului, transmisã de primul-ministru, cu privire la angajarea rãspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi declanşarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se calendarul aferent. Astfel, a fost fixat termenul pentru depunerea de amendamente pânã pe data de 25 octombrie 2010, orele 15.00, iar în data de 28 octombrie 2010 a avut loc şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului în vederea angajãrii rãspunderii Guvernului.
Aşa fiind, prin discutarea solicitãrii Guvernului cu privire la angajarea rãspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi stabilirea calendarului privind procedurile parlamentare aferente, Parlamentul nu a avut o conduitã din care sã rezulte o stare de conflict juridic de naturã constituţionalã. Chiar dacã s-ar accepta ipoteza unui atare conflict, declanşat de solicitarea primului-ministru al Guvernului, prin conduita sa ulterioarã, autoritatea legiuitoare a dezamorsat aceastã stare, parcurgând procedurile parlamentare şi evitând, deci, un blocaj instituţional.
Prin urmare, constatãm cã din coroborarea dispoziţiilor constituţionale incidente în cauzã, şi anume art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) şi (2), rezultã - indubitabil - cã Parlamentul este şi rãmâne unica autoritate legiuitoare şi în cazul asumãrii rãspunderii de cãtre Guvern, întrucât procedura asumãrii rãspunderii de cãtre Guvern se deruleazã în faţa camerelor reunite ale Parlamentului şi se desfãşoarã sub supravegherea şi controlul forului legislativ suprem, care are la îndemânã, în virtutea prevederilor constituţionale exprese ale art. 114 alin. (2), posibilitatea demiterii Guvernului printr-o moţiune de cenzurã.
Având în vedere considerentele expuse, apreciem cã nu existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României şi Guvern în legãturã cu decizia Guvernului de angajare a rãspunderii cu privire la Legea educaţiei naţionale.
II. În ceea ce priveşte aspectele referitoare la problema constituţionalitãţii angajãrii rãspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, cu referire în mod concret la acest proiect, aspecte invocate în cadrul sesizãrii şi susţinute cu argumente desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerãm cã acestea nu pot face obiectul analizei în cadrul soluţionãrii presupusului conflict juridic de naturã constituţionalã cu care Curtea a fost sesizatã.
Chiar dacã în urma analizei realizate, prin opinia majoritarã a judecãtorilor Curţii, s-a constatat cã existã un conflict de naturã constituţionalã, Curtea nu îşi poate extinde controlul şi asupra constituţionalitãţii angajãrii rãspunderii Guvernului. Aceste aspecte pot face obiectul unei eventuale examinãri a Legii educaţiei naţionale, sub aspectul constituţionalitãţii extrinseci a legii adoptate prin angajarea rãspunderii Guvernului, examinare care poate fi realizatã în exercitarea altei atribuţii constituţionale, respectiv cea prevãzutã de art. 146 lit. a) din Constituţie. Aceasta deoarece controlul de constituţionalitate se poate exercita exclusiv asupra unei legi adoptate de Parlament, înainte de promulgare, decizia Curţii prin care s-ar constata neconstituţionalitatea acesteia având ca efect întoarcerea legii în Parlament, care este obligat sã reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Or, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 prin care se statueazã asupra neconstituţionalitãţii angajãrii rãspunderii Guvernului asupra proiectului de lege în discuţie, pe baza interpretãrii date de Curte dispoziţiilor <>art. 114 din Constituţie în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, realizeazã un control de constituţionalitate al acestei legi aflate în stadiul de proiect, ceea ce este inadmisibil.
Mai mult, invocarea ca şi precedent jurisdicţional a <>Deciziei nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, pronunţatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, cu privire la o lege adoptatã de Parlament, şi a argumentelor pe care aceasta s-a întemeiat este nu numai rezultatul unei viziuni pro causa a celor care formeazã opinia majoritarã, ci este menitã sã creeze o gravã confuzie cu privire la atribuţiile Curţii Constituţionale, care sunt strict delimitate de prevederile Legii fundamentale.
Pe de altã parte, în considerentele deciziei opinia majoritarã statueazã cã Guvernul nu poate fi obligat sã renunţe la procedura angajãrii rãspunderii, întrucât continuarea procedurii, inclusiv dezbaterea moţiunii de cenzurã, este atributul celor douã autoritãţi implicate, ceea ce, în opinia semnatarilor acestei opinii separate, înseamnã cã procedura poate fi continuatã.
În concluzie, apreciem cã dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 constituie o evidentã depãşire a competenţei Curţii Constituţionale şi, în mod direct, o încãlcarea a prevederilor art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1), art. 146 lit. e) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Judecãtori,
Iulia Antoanella Motoc
Mircea Ştefan Minea
Puskas Valentin Zoltan
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
