Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a Legii privind reorganizarea unor autoritati si institutii publice, rationalizarea cheltuielilor publice, sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 796 din 23 noiembrie 2009
Cu Adresa nr. 51/5.881 din 23 septembrie 2009, secretarul general al Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional, formulatã de un numãr de 101 parlamentari, şi anume: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Mihai Banu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Emil Bostan, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Ion Cristian Burlacu, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Cristian Horia, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan Ştefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolãescu, Bogdan Olteanu, Ludovic Orban, Ionel Palãr, Viorel Palaşcã, Dan Pãsat, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, Cristina Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu Tãriceanu, Neculai Rebenciuc, Adriana Ana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuţ Marian Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Ion Tãbugan, Gheorghe Mirel Taloş, Ioan Timiş, Dina Adriana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga, Mihai Alexandru Voicu, Dumitru Chiriţã, Crin George Laurenţiu Antonescu, Gabriel Berca, Cristinel Marian Bîgiu, Minerva Boitan, Sever Constantin Cibu, Cristian David, Mircea Diaconu, Emilian Valentin Frâncu, Ioan Ghişe, Puiu Haşotti, Paul Ichim, Raymond Luca, Cezar Mircea Mãgureanu, Ovidius Mãrcuţianu, Teodor Viorel Meleşcanu, Vasile Mustãţea, Vasile Nedelcu, Marius Petre Nicoarã, Romeo Nicoarã, Mario Ovidiu Oprea, Liviu Titus Paşca, Cornel Popa, Tiberiu Aurelian Prodan, Nicolae Robu, Dan Radu Ruşanu, Cristian George Ţopescu, Varujan Vosganian, Derzsi Akos, Koto Josif, Farkas Anna-Lili, Lakatos Petru, Varga Attila, Mate Andras-Levente, Farago Petru, Peto Csilla-Maria, Palfi Mozes Zoltan, Cseke Attila-Zoltan şi Marton Arpad-Francisc.
Sesizarea a fost formulatã în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 11 lit. a) raportat la <>art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. J 5.283 din 23 septembrie 2009 şi constituie obiectul Dosarului nr. 7.271A/2009.
În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se aratã cã "adoptarea acestui act normativ reprezintã o încãlcare gravã a art. 117 alin. (2), art. 41 alin. (1) şi (5), a art. 16 alin. (1), a art. 44 din Constituţia României", argumentele fiind grupate dupã cum urmeazã:
1. Legea criticatã contravine art. 117 alin. (2) din Constituţie, în ceea ce priveşte procedura de înfiinţare a organelor de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor. Se aratã în acest sens cã legea reglementeazã înfiinţarea unor noi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale - nominalizate în anexele nr. 1 şi 2 -, fiind instituitã în sarcina Guvernului obligaţia de a promova actele normative necesare în termen de 7 zile de la data intrãrii în vigoare a legii, ceea ce lipseşte de efecte dispoziţiile constituţionale care condiţioneazã înfiinţarea unor noi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale de existenţa unui aviz al Curţii de Conturi, ca garanţie tehnicã în luarea deciziilor politice. Astfel, prin instituirea termenului de 7 zile, analiza Curţii de Conturi "este a priori inferioarã acestui termen", iar prin instituirea unei obligaţii de rezultat în sarcina Guvernului, cu stabilirea fãrã echivoc a organelor de specialitate care vor lua fiinţã, se exclude "a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curţii de Conturi". Emiterea unui astfel de aviz "ar plasa Guvernul în ipoteza încãlcãrii unui act al Parlamentului, situaţie cel puţin anormalã, dacã nu vãdit neconstituţionalã şi, în consecinţã, ilegalã". Lipsirea de efecte a dispoziţiilor constituţionale privitoare la existenţa acestui aviz prealabil "este o procedurã care încalcã în mod vãdit litera şi spiritul art. 117 din Constituţie".
Sunt invocate în acest sens şi considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 16/2007 referitoare la constituţionalitatea Legii privind înfiinţarea Autoritãţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007, arãtându-se cã, potrivit interpretãrii Curţii, competenţele celor douã autoritãţi - Guvernul şi Parlamentul - sunt delimitate fãrã echivoc de legiuitorul constituant. Autoritãţile administrative autonome pot fi înfiinţate doar de Parlament, prin lege organicã, în timp ce înfiinţarea organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor este de competenţa exclusivã a Guvernului, sub condiţia existenţei unei baze legale şi a avizului Curţii de Conturi. Baza legalã este datã de <>Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, iar în ceea ce priveşte avizul Curţii de Conturi, potrivit interpretãrii unanime a doctrinei, acesta are caracter conform, ceea ce presupune obligativitatea atât în a-l obţine, cât şi în a-i respecta conţinutul. Aşa fiind, înfiinţarea de organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, fãrã a se fi solicitat acest aviz, încalcã prevederile art. 117 din Constituţie.
Solicitarea avizului menţionat, anterior emiterii hotãrârilor Guvernului de înfiinţare a noilor persoane juridice, dar ulterior reglementãrii instituite prin legea atacatã, este irelevantã, întrucât decizia înfiinţãrii acestor organe a fost deja luatã, Guvernul având obligaţia punerii în aplicare a legii.
2. Dispoziţiile art. 17-22 din lege, care stabilesc regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, încalcã prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 din Constituţie. Astfel, art. 17 din lege limiteazã dreptul la muncã, "condiţionând continuarea raporturilor de muncã sau impunând încetarea forţatã a raporturilor de muncã, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu: nivelul pensiei nete aflate în platã". Se aratã cã "nu poţi stabili ca o persoanã care a contribuit mai mult la fondul de pensii, fiindcã (cel puţin prezumat) a muncit mai mult, sã fie privatã, pe acest motiv, de plata pensiei pentru o anumitã perioadã de timp". Mai mult, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în aceastã situaţie încalcã dreptul la proprietate privatã al acestor persoane, în ceea ce priveşte suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii (Cauza Buchen contra Cehiei, 2002).
3. Dispoziţiile art. 6 din cap. II al legii - "Mãsuri de reorganizare a unor autoritãţi şi instituţii publice" încalcã prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece criteriile de concediere minimale prevãzute de acestea [de exemplu, cel prevãzut la art. 6 alin. (6) lit. e) din lege] "reprezintã discriminãri pe bazã de venituri, respectiv de vârstã, între salariaţii aflaţi, din punctul de vedere al raporturilor de muncã, în aceeaşi situaţie juridicã".
4. Dispoziţiile art. 10 din cap. III al legii - "Mãsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar" încalcã prevederile art. 41 alin. (1) şi (5) din Constituţie, referitoare la dreptul la muncã şi la convenţiile colective de muncã. Astfel, acest text de lege prevede obligaţia conducãtorilor autoritãţilor şi instituţiilor publice de a diminua cheltuielile de personal cu 15,5% lunar, în perioada octombrie-decembrie 2009, prin aplicarea mai multor mãsuri, dintre care prima vizeazã acordarea personalului de "zile libere fãrã platã pentru o perioadã de pânã la 10 zile lucrãtoare". Aceastã prevedere contravine principiului libertãţii absolute a dreptului la muncã şi încalcã obligativitatea convenţiilor colective în vigoare.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.
Preşedintele Senatului, cu Adresa nr. I 771 din 13 octombrie 2009, a transmis Curţii Constituţionale punctul sãu de vedere, prin care aratã cã obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiatã. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt urmãtoarele:
Legea criticatã lipseşte de efecte dispoziţiile art. 117 alin. (2) şi (3) din Constituţie, deoarece instituie un termen de 7 zile în care se supun aprobãrii actele normative privind înfiinţarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului şi, de asemenea, instituie o obligaţie de rezultat în sarcina Guvernului, stabilind fãrã echivoc organele de specialitate care vor lua astfel fiinţã, ceea ce exclude a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curţii de Conturi.
Prevederile art. 10 din lege încalcã dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (5) din Constituţie, referitoare la dreptul la muncã şi la caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, în sensul cã obligã angajaţii la o conduitã în afara prevederilor legale.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 17-22 din lege, se aratã cã încalcã prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 44 din Constituţie, deoarece condiţioneazã continuarea raporturilor de muncã sau impun încetarea forţatã a acestora, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu - nivelul pensiei nete aflate în platã. Stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalitãţii în drepturi a cetãţenilor fãrã discriminãri, întrucât nu se poate stabili ca o persoanã care a contribuit mai mult la fondul de pensii sã fie privatã, pe acest motiv, de plata pensiei pentru o anumitã perioadã de timp. În plus, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în aceastã situaţie încalcã dreptul la proprietate privatã al acestor persoane, în ceea ce priveşte suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii, în conformitate cu art. 18 alin. (1) din lege.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/6.853/E.B. din 9 octombrie 2009, punctul sãu de vedere prin care apreciazã cã sesizarea este neîntemeiatã. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt urmãtoarele:
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a procedurii de înfiinţare a anumitor organe de specialitate, Guvernul aratã cã legea ce face obiectul criticii de neconstituţionalitate a fost edictatã cu respectarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea fundamentalã. Art. 5 din lege prevede cã înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea entitãţilor rezultate din reorganizare se reglementeazã prin hotãrâre a Guvernului. Reorganizarea efectivã şi înfiinţarea, dacã este cazul, a unui organ de specialitate în subordinea Guvernului sau a unui minister, condiţiile concrete, structura instituţiilor rezultate, numãrul şi categoriile de posturi ale fiecãrei instituţii sunt stabilite prin hotãrâri ale Guvernului subsecvente acestei legi.
Aşadar, prin lege se decide asupra oportunitãţii restructurãrii unor instituţii, iar implicaţiile financiare, rezultate din reglementarea aspectelor organizatorice ale înfiinţãrii unei instituţii, sunt soluţionate prin hotãrârea Guvernului subsecventã. În consecinţã, Guvernul trebuie sã solicite, în condiţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, avizul Curţii de Conturi asupra proiectului de act normativ prin care este înfiinţatã entitatea şi în care sunt reglementate aspectele economico-financiare ce permit examinarea acestuia din perspectiva competenţelor conferite Curţii de Conturi de textul constituţional.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17-22 din lege, prin raportare la art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi art. 44 din Constituţie, se considerã cã este neîntemeiatã, precizându-se cã legea supusã criticii de neconstituţionalitate nu instituie o interdicţie, ci reglementeazã condiţiile în care poate fi cumulatã pensia cu salariul. În plus, mãsura instituitã de textele criticate are o aplicare generalã, fiind incidentã atât în ceea ce priveşte beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizeazã venituri salariale sau, dupã caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activitãţi pe bazã de contract individual de muncã. Legea limiteazã posibilitatea de a cumula douã categorii de venituri în baza unui criteriu obiectiv, folosit ca termen de referinţã şi în legislaţiile altor state europene (cuantumul pensiei nete). Pentru ca acest termen de referinţã sã nu fie variabil şi sã se creeze, în mod nejustificat, un regim diferenţiat, este folosit ca reper unic de stabilire a pensiei nete de referinţã nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, stabilit anual, prin lege. Aşadar, "sistemul de plafonare a cumulului instituit de lege respectã principiul egalitãţii de tratament, aplicându-se în mod nediferenţiat persoanelor aflate în condiţii similare, respectiv persoanelor ce depãşesc un anumit cuantum al pensiei".
Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 10 din lege, se apreciazã cã aceasta este, în principiu, inadmisibilã, întrucât autorii sesizãrii nu au precizat niciun motiv de ordin juridic care sã o justifice, încãlcând astfel dispoziţiile <>art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cãrora orice sesizare adresatã Curţii Constituţionale trebuie motivatã, simpla invocare a unui articol din Constituţie neputând fi calificatã ca o motivare a criticii de neconstituţionalitate. În subsidiar, se aratã cã dispoziţiile criticate instituie obligaţia ordonatorilor de credite de a diminua cheltuielile de personal, prevãzându-se în acest scop o serie de mãsuri alternative, tipul de mãsurã şi modalitatea de aplicare fiind stabilite în mod concret şi individualizat cu acordul salariatului, dupã consultarea sindicatelor sau a reprezentanţilor salariaţilor. Prevederile art. 10 din lege, deşi au ca efect limitarea exerciţiului dreptului la muncã, nu încalcã prevederile constituţionale ale art. 41, întrucât mãsurile instituite au fost reglementate cu respectarea condiţiilor consacrate prevãzute de art. 53 din Legea fundamentalã. Restrângerea exerciţiului dreptului are ca unic scop evitarea riscului iminent al instabilitãţii economice a ţãrii, iar limitarea vizeazã exerciţiul dreptului, nu substanţa acestuia. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, stabilitatea economicã este subsumatã conceptului de siguranţã naţionalã, temei constituţional pentru limitarea unor drepturi consacrate de Legea fundamentalã. Prin mãsurile propuse se urmãreşte apãrarea ordinii publice, salvgardarea funcţionãrii instituţiilor statului fiind o condiţie obligatorie pentru protejarea ordinii publice.
Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 6 din lege prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, se apreciazã cã este neîntemeiatã. Criteriile enumerate la art. 6, fãrã a fi discriminatorii, instituie un regim de protecţie suplimentarã a anumitor categorii de personal, protecţie ce este necesarã tocmai în considerarea poziţiei sociale vulnerabile a acestora în raport cu ceilalţi angajaţi.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a transmis punctul sãu de vedere.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, Legea privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional, adoptatã de Parlament în temeiul <>art. 114 din Constituţie, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale <>art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii legii criticate.
Obiectul sesizãrii, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional, pentru care Guvernul şi-a angajat rãspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comunã din data de 15 septembrie 2009. Nu a fost depusã moţiune de cenzurã, astfel încât, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituţie, "proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, dupã caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se considerã adoptat".
Examinând obiecţiile de neconstituţionalitate formulate, prevederile legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale incidente, Curtea Constituţionalã constatã urmãtoarele:
1. Primul punct al sesizãrii priveşte legea în ansamblul sãu şi, în special, art. 3 lit. d) şi art. 5 din cap. II - "Mãsuri de reorganizare a unor autoritãţi şi instituţii publice", cu raportare la pct. 2, 37 şi 49 din anexa nr. 1 şi pct. 1, 6 şi 29 din anexa nr. 2 ale aceleiaşi legi, apreciate de autorii sesizãrii ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora "Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacã legea le recunoaşte aceastã competenţã", întrucât, prin procedura de angajare a rãspunderii Guvernului, s-a adoptat o lege prin care se înfiinţeazã astfel de organe de specialitate, fãrã sã existe avizul Curţii de Conturi.
Analizând dispoziţiile art. 114 din Constituţie, în temeiul cãrora a fost adoptatã legea criticatã, se constatã cã acestea nu prevãd condiţii exprese privitoare la proiectul de lege asupra cãruia Guvernul îşi angajeazã rãspunderea - nici sub aspectul domeniului de reglementare, nici al structurii, aspect reţinut de altfel şi de Curtea Constituţionalã în jurisprudenţa sa anterioarã (<>Decizia nr. 298 din 29 martie 2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006). Câtã vreme legiuitorul constituant nu a înţeles sã facã distincţie, rãmâne la latitudinea Guvernului sã contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege. Nicio normã constituţionalã nu împiedicã aşadar Guvernul sã promoveze, pe aceastã cale, un proiect de lege prin care sã reorganizeze organele de specialitate din subordinea sa, dacã aceasta este mãsura pe care o considerã vitalã pentru realizarea programului sãu de guvernare şi dacã apreciazã cã numai printr-un act cu forţa juridicã a legii îşi poate atinge obiectivele.
Examinarea cap. II din lege - "Mãsuri de reorganizare a unor autoritãţi şi instituţii publice", care cuprinde textele indicate în mod expres de autorii sesizãrii, în lumina dispoziţiilor cap. I - "Dispoziţii generale", oferã explicaţia acestei opţiuni, determinatã în mod evident de un context intern şi internaţional care a impus o astfel de reacţie din partea Guvernului: criza economicã şi onorarea obligaţiilor rezultate dintr-o serie de acorduri internaţionale.
Prin conţinutul şi motivaţia lor, mãsurile reglementate de cap. II al legii nu constituie acte de înfiinţare a unor organe de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor, aşa cum fãrã temei se aratã în sesizare, ci acte de reorganizare a unor autoritãţi şi instituţii publice, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare şi al asigurãrii unei conduceri generale mai eficiente a administraţiei publice.
Modalitãţile de reorganizare sunt prevãzute de art. 3 din lege, respectiv:
"a) desfiinţarea autoritãţii sau instituţiei publice, ca urmare a comasãrii prin absorbţie, şi preluarea activitãţii acesteia de cãtre o altã autoritate sau instituţie publicã existentã;
b) desfiinţarea autoritãţii sau instituţiei publice, ca urmare a comasãrii prin absorbţie, şi preluarea activitãţii acesteia de cãtre un compartiment nou-înfiinţat în cadrul altor autoritãţi sau instituţii publice;
c) desfiinţarea autoritãţilor sau instituţiilor publice, ca urmare a comasãrii prin fuziune şi constituirea unei noi persoane juridice;
d) desfiinţarea unei autoritãţi sau instituţii publice, ca urmare a divizãrii, şi preluarea activitãţii acesteia de cãtre douã sau mai multe entitãţi existente sau care iau astfel fiinţã;
e) reducerea de posturi din cadrul autoritãţilor sau instituţiilor publice;
f) schimbarea regimului de finanţare a unor autoritãţi sau instituţii publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat şi finanţarea cheltuielilor de la bugetul de stat."
Astfel cum rezultã din anexele nr. 1 şi 2 ale legii, aceste mãsuri privesc 74 de instituţii şi autoritãţi publice înfiinţate prin lege, ordonanţã de urgenţã a Guvernului şi ordonanţã a Guvernului, precum şi un numãr de 50 de instituţii şi autoritãţi publice înfiinţate prin hotãrâre a Guvernului - aflate fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Examinând modul concret de reorganizare, prezentat punctual în anexe, se constatã cã în cazul a 65 de autoritãţi din cele 124 supuse reorganizãrii, mãsura priveşte reducerea de posturi.
Legea ce face obiectul sesizãrii reprezintã, prin urmare, o lege-cadru, menitã sã imprime un caracter unitar reformei instituţionale iniţiate de Guvern. Nu existã nicio normã constituţionalã care sã interzicã Parlamentului sã legifereze în acest domeniu, dupã cum nu existã nicio normã constituţionalã care sã prevadã obligativitatea avizului Curţii de Conturi în aceastã situaţie.
Dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, invocat ca temei al criticilor de neconstituţionalitate, vizeazã etapa punerii în executare a dispoziţiilor legii-cadru, prin acte proprii ale Guvernului (ministerelor), aşa cum de altfel chiar legea criticatã o prevede, în art. 5 alin. (1), dupã cum urmeazã: "Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea, atribuţiile structurilor sau, dupã caz, ale entitãţilor rezultate din reorganizarea autoritãţilor şi instituţiilor publice prevãzute în anexele nr. 1 şi 2, precum şi alte aspecte determinate de aplicarea mãsurilor de reorganizare se reglementeazã prin hotãrâre a Guvernului". Faptul cã a fost stabilit, în alin. (5) al aceluiaşi articol, un termen scurt - "7 zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi" - pentru supunerea spre aprobare Guvernului a hotãrârilor privind entitãţile rezultate din reorganizarea autoritãţilor şi instituţiilor publice, se înscrie între mãsurile destinate a asigura celeritatea reformei instituţionale, în scopul reducerii efectelor crizei economice şi a îndeplinirii obligaţiilor ce rezultã din acordurile internaţionale arãtate în art. 2 din aceeaşi lege. Legalitatea actelor subsecvente legii criticate nu poate face obiectul controlului exercitat de Curtea Constituţionalã, ci a celui exercitat de instanţele judecãtoreşti, potrivit competenţei acestora.
În concluzie, prin legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate nu sunt eludate dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie, întrucât avizul Curţii de Conturi prevãzut de acest text constituie o condiţie de legalitate, de rang constituţional, pentru actele proprii ale Guvernului (ministerelor) adoptate în temeiul art. 117 alin. (2) din Constituţie, care nu poate fi convertitã, pe cale de interpretare, într-o condiţie de constituţionalitate a legii-cadru în temeiul cãreia urmeazã sã fie emise actele Guvernului la care acest text constituţional face referire.
2. Cap. IV din legea supusã controlului instituie mãsuri cu privire la regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare. Prevederile art. 17-22 din acest capitol încalcã, în opinia autorilor sesizãrii, prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 44 din Constituţie.
Examinând textele de lege criticate, precum şi cap. IV al legii, în ansamblul sãu, Curtea constatã mai întâi cã acestea nu pot viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilitã expres în Constituţie.
Astfel, Legea fundamentalã stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupã unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii funcţiei, în condiţiile art. 18-20 din legea criticatã, este incompatibilã cu dispoziţiile constituţionale arãtate. Ca urmare, numai în mãsura în care reglementarea prevãzutã în cap. IV al legii nu se referã la aceste categorii de persoane, soluţia legislativã adoptatã de legiuitor în privinţa reglementãrii cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, dupã caz, asimilate salariilor, este în concordanţã cu prevederile constituţionale.
În ceea ce priveşte aceastã soluţie legislativã, se constatã cã, prin <>Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, pronunţându-se asupra unei soluţii similare celei prevãzute de prezenta lege, Curtea a statuat cã, prin instituirea unei obligaţii de a opta între pensie şi venitul obţinut din salarii, se "afecteazã prin limitare atât dreptul la pensie prevãzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncã consacrat prin art. 41". În temeiul art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cãruia ordonanţele de urgenţã nu pot afecta drepturile şi libertãţile prevãzute în Constituţie, Curtea Constituţionalã a constatat cu acel prilej cã "prevederile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afecteazã drepturile fundamentale menţionate [...]", statuând, totodatã, cã "Guvernul nu este împiedicat sã promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite [...], a principiilor neretroactivitãţii legii, nediscriminãrii şi egalitãţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevãzute de Constituţie, mãsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulatã cu veniturile realizate din muncã".
Potrivit art. 17 alin. (1) teza întâi din legea criticatã, "beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizeazã venituri salariale sau, dupã caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activitãţi pe bazã de contract individual de muncã, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societãţilor naţionale, companiilor naţionale şi societãţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorialã pot cumula pensia netã cu veniturile astfel realizate [...]". Curtea constatã cã legea stabileşte regula potrivit cãreia persoanele care realizeazã venituri salariale sau asimilate salariilor, potrivit legii, din exercitarea unei activitãţi în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societãţilor naţionale, companiilor naţionale şi societãţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorialã pot cumula aceste venituri cu pensia, ai cãrei beneficiari sunt în cadrul sistemului public de pensii sau sistemelor neintegrate sistemului public. Veniturile salariale sau cele asimilate acestora pot fi realizate ca urmare a exercitãrii unei activitãţi pe bazã de contract individual de muncã, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii.
Teza a doua a alin. (1) al art. 17 coroboratã cu art. 18 din lege instituie excepţia de la regula cumulului, stabilind cã, dacã nivelul pensiei nete aflate în platã sau care urmeazã a fi pusã în platã depãşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurãrilor sociale de stat, persoana cumulardã sau care devine cumulardã are obligaţia de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncã, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altã parte. Prin urmare, legea oferã persoanelor care au calitatea de pensionari cumularzi sau care devin pensionari cumularzi dreptul de a opta între continuarea activitãţii în baza contractului individual de muncã, raportului de serviciu sau a actului de numire şi, deci, a realiza venituri salariale sau asimilate acestora, şi încetarea raporturilor de muncã, de serviciu sau a actului de numire.
Autorii criticii de neconstituţionalitate considerã cã prevederile art. 17 din lege sunt potrivnice art. 16 din Constituţie, întrucât criteriul care stã la baza interdicţiei de a cumula îl reprezintã valoarea pensiei nete la care pensionarul cumulard are dreptul. Se susţine cã stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. Se constatã, prin urmare, cã ceea ce determinã critica textelor legale nu este interdicţia cumulului în sine în cazurile prevãzute de art. 17 alin. (1) teza a doua, ci nivelul pensiei pânã la care se poate cumula şi peste care nu mai este permis acest cumul. Sub acest aspect, Curtea a statuat cã: "Nicio dispoziţie constituţionalã nu împiedicã legiuitorul sã suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea mãsurã sã se aplice în mod egal pentru toţi cetãţenii, iar eventualele diferenţe de tratament [...] sã aibã o raţiune licitã." (<>Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Mai mult, în jurisprudenţa constantã a Curţii s-a apreciat cã încãlcarea principiului egalitãţii şi nediscriminãrii existã atunci când se aplicã tratament diferenţiat unor cazuri egale, fãrã sã existe o motivare obiectivã şi rezonabilã, sau dacã existã o disproporţie între scopul urmãrit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete pânã la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurãrilor sociale de stat, Curtea constatã cã acesta respectã condiţiile de obiectivitate (este expres prevãzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justã şi echilibratã) impuse de principiul nediscriminãrii. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmãrit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, se observã cã, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea prezentului act normativ, scopul acestuia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afecteazã structural economia româneascã", datele de naturã financiarã, precum şi prognozele efectuate de autoritãţile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economicã a României şi, prin aceasta, ordinea publicã şi siguranţa naţionalã". Aceastã situaţie a impus "adoptarea unor mãsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicãrii, sã conducã la reducerea efectelor sale şi sã creeze premisele relansãrii economiei naţionale". Una dintre mãsurile reglementate de legiuitor o constituie restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite douã condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publicã centralã sau localã, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomã, societate naţionalã, companie naţionalã sau societate comercialã la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorialã, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depãşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altã parte. Justificarea unei astfel de limitãri rezidã în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurãrilor sociale de stat, într-o mãsurã care nu afecteazã veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, mãsura adoptatã este proporţionalã cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicatã în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţionalã şi cu alte ocazii (de exemplu prin <>deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003 sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluţia legislativã care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemã de resortul contenciosului constituţional.
Pentru considerentele arãtate, Curtea constatã cã dispoziţiile cap. IV din lege sunt constituţionale în mãsura în care acestea nu se referã la persoanele pentru care durata mandatului este stabilitã expres prin Constituţie.
3. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (6) din lege, se susţine cã încalcã prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece criteriile de concediere minimale prevãzute de acestea "reprezintã discriminãri pe bazã de venituri, respectiv de vârstã, între salariaţii aflaţi, din punctul de vedere al raporturilor de muncã, în aceeaşi situaţie juridicã".
Dispoziţiile art. 6 alin. (6) din cap. II al legii - "Mãsuri de reorganizare a unor autoritãţi şi instituţii publice" au urmãtorul cuprins:
"(6) În absenţa criteriilor stabilite potrivit alin. (5), la aplicarea mãsurii de încetare a raporturilor de muncã sau, dupã caz, de serviciu, se vor avea în vedere urmãtoarele criterii minimale:
a) dacã sunt îndeplinite condiţiile de pensionare, prevãzute de lege;
b) calificativul obţinut la ultima evaluare a performanţelor profesionale individuale, realizatã în condiţiile legii;
c) existenţa unor sancţiuni disciplinare, aplicate în condiţiile legii;
d) mãsura sã afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreţinere;
e) dacã mãsura ar afecta 2 soţi care lucreazã în aceeaşi unitate, desfacerea contractului de muncã sau, dupã caz, raportului de serviciu al soţului care are venitul cel mai mic;
f) mãsura sã afecteze în ultimul rând familiile monoparentale care au în îngrijire copii, întreţinãtorii de familie, precum şi salariaţii bãrbaţi sau femei care au cel mult 5 ani pânã la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
g) alte criterii stabilite de legi speciale, dacã este cazul."
Alin. (5) al aceluiaşi articol are urmãtorul cuprins:
"(5) Încetarea raporturilor de muncã sau de serviciu ale personalului, ca urmare a reorganizãrii potrivit prezentei legi, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte şi a prevederilor legale privind protecţia socialã, pe baza criteriilor stabilite între conducerea autoritãţii sau instituţiei publice şi reprezentanţii salariaţilor sau, dupã caz, ai sindicatelor, în termen de maximum 60 de zile de la data intrãrii în vigoare a actelor normative prevãzute la art. 5 alin. (1)-(4)."
Din examinarea dispoziţiilor criticate se constatã cã acestea reglementeazã criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la încetarea raporturilor de muncã sau, dupã caz, de serviciu, în scopul asigurãrii unui regim juridic de protecţie salariaţilor care ar urma sã fie disponibilizaţi. Criteriile astfel instituite sunt, în esenţã, cele prevãzute de Contractul colectiv de muncã unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, care stabileşte, în art. 81 alin. (2), cã: "La luarea mãsurii de desfacere a CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului vor fi avute în vedere urmãtoarele criterii minimale:
a) dacã mãsura ar putea afecta doi soţi care lucreazã în aceeaşi unitate, se desface contractul de muncã al soţului care are venitul cel mai mic, fãrã ca prin aceasta sã se poatã desface contractul de muncã al unei persoane care ocupã un post nevizat de reducere;
b) mãsura sã afecteze, mai întâi, persoanele care nu au copii în întreţinere;
c) mãsura sã afecteze numai în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire copii, bãrbaţii vãduvi sau divorţaţi care au în îngrijire copii, pe întreţinãtorii unici de familie, precum şi pe salariaţii, bãrbaţi sau femei, care mai au cel mult 3 ani pânã la pensionare la cererea lor."
Prin instituirea unor asemenea criterii nu se încalcã principiul egalitãţii în faţa legii, deoarece categoriile de salariaţi vizate prin mãsurile de protecţie au o situaţie specialã în raport de ceilalţi salariaţi, în sensul cã aceştia ar fi mai afectaţi sau ar gãsi mai greu un loc de muncã în cazul încetãrii raporturilor de muncã. În acest sens, Curtea Constituţionalã a statuat în jurisprudenţa sa cã "o mãsurã de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminãri, ea fiind destinatã tocmai asigurãrii, în anumite situaţii specifice, a egalitãţii cetãţenilor, care ar fi afectatã în lipsa ei". (<>Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996); "principiul egalitãţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formalã ar conduce la aceeaşi regulã, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea inegalitatea realã, care rezultã din aceastã diferenţã, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine". (<>Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Aceastã interpretare a principiului egalitãţii în drepturi este în concordanţã cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat, de principiu, cã dreptul la exerciţiul tuturor libertãţilor garantate de Convenţie, fãrã discriminare, este de asemenea transgresat atunci când, în lipsa unei justificãri obiective şi rezonabile, statele nu aplicã un tratament diferit persoanelor ale cãror situaţii sunt în mod sensibil diferite (Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, 2000). În acord şi cu aceastã jurisprudenţã, Curtea constatã cã textul de lege criticat este constituţional.
4. Cât priveşte dispoziţiile art. 10 din cap. III al legii - "Mãsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar", acestea contravin, în opinia autorilor sesizãrii, principiului libertãţii absolute a dreptului la muncã şi încalcã obligativitatea convenţiilor colective în vigoare.
Curtea constatã cã prevederile legale criticate stabilesc obligaţia conducãtorilor autoritãţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare, de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, printr-o serie de mãsuri, prevãzute la art. 10 alin. (1) din lege, printre care şi cea menţionatã de autorii sesizãrii, mãsuri a cãror modalitate de aplicare "se stabileşte cu acordul salariatului, dupã consultarea organizaţiilor sindicale sau, dupã caz, a reprezentanţilor salariaţilor". Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opţiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul şi numãrul de zile libere, precum şi reducerea programului se stabilesc de conducãtorul instituţiei publice, astfel încât sã nu fie efectuate mai mult de 4 zile libere într-o lunã, iar diminuarea salariului sã nu depãşeascã nivelul prevãzut la alin. (1)". Obligaţia şi mãsurile astfel instituite sunt determinate de necesitatea "încadrãrii în constrângerile bugetare determinate de situaţia de crizã economicã, în perioada octombrie-decembrie 2009".
În argumentarea criticilor formulate, autorii sesizãrii pornesc de la premisa absolutizãrii dreptului la muncã, prevãzut de art. 41 din Constituţie - Munca şi protecţia socialã a muncii. Or, atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuãrii rezonabile a gradului de protecţie oferitã unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situaţii, cu respectarea unor condiţii, câtã vreme prin aceasta nu este atinsã chiar substanţa drepturilor.
Examinând dispoziţiile criticate, prin raportare la prevederile art. 53 din Legea fundamentalã, care stabilesc condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, Curtea constatã cã restrângerea exerciţiului dreptului la muncã al personalului autoritãţilor şi instituţiilor publice pe care acestea o reglementeazã îndeplineşte condiţiile impuse de textul constituţional. Astfel, mãsura de restrângere este prevãzutã prin lege, vizeazã exerciţiul dreptului, iar nu substanţa acestuia, este determinatã de o situaţie de crizã financiarã mondialã care ar putea afecta, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii, şi implicit, securitatea naţionalã.
Mãsura restrictivã instituitã se aplicã nediscriminatoriu destinatarilor sãi - angajaţi ai autoritãţilor şi instituţiilor publice, este temporarã (priveşte lunile octombrie-decembrie 2009), rezonabilã şi proporţionalã cu situaţia care a determinat-o, alãturându-se altor mãsuri legislative, unele dintre acestea prevãzute în cuprinsul aceleiaşi legi, determinate de aceeaşi cauzã şi având aceeaşi finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de crizã economicã. Diminuarea rezonabilã şi cu caracter temporar a salariului personalului unitãţilor bugetare, alãturatã unei serii de mãsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntã bugetul de stat în aceastã perioadã constituie o restrângere a dreptului la muncã al acestei categorii de angajaţi, compatibilã cu Legea fundamentalã.
Pentru motivele arãtate, nu poate fi reţinutã nici încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, întrucât textul constituţional nu exclude posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncã, reglementând soluţii care sã rãspundã nevoilor sociale existente la un moment dat.
Se impune subliniat însã faptul cã de esenţa legitimitãţii constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertãţi este caracterul excepţional şi temporar al acesteia. Într-o societate democraticã, regula este cea a exercitãrii neîngrãdite a drepturilor şi libertãţilor fundamentale, restrângerea fiind prevãzutã ca excepţie, dacã nu existã o altã soluţie pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului sã gãseascã soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politicã economicã şi socialã adecvatã. Diminuarea veniturilor personalului din autoritãţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o mãsurã proporţionalã cu situaţia invocatã de iniţiatorul proiectului de lege. Dimpotrivã, eventuala intervenţie legislativã în sensul prelungirii acestei mãsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburãrii bunei funcţionãri a instituţiilor şi autoritãţilor publice.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,
Cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Constatã cã Legea privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional este constituţionalã în mãsura în care prevederile cap. IV din lege nu se referã la persoanele pentru care durata mandatului este stabilitã expres prin Constituţie.
Definitivã şi general obligatorie.
Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 4 noiembrie 2009 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef,
Marieta Safta
*
OPINIE SEPARATĂ
1. Reglementarea prevãzutã ca o lege este în realitate o sumã de reglementãri privind diverse domenii care nu au legãturã între ele, sub niciun aspect, conţinând materii diferite, cum ar fi: autoritãţi publice, salarizãri bugetare, competenţe ale unor persoane juridice, reorganizarea acestora, pensii şi salarii, probleme de mediu înconjurãtor, societãţi comerciale, mediul de afaceri, mediul agricol şi activitãţi agricole, încheind cu cap. IX - Dispoziţii finale, care în 13 articole, cu puncte şi subpuncte, modificã şi abrogã zeci de acte normative.
De aceea, socotim cã nu doar întregul pachet legislativ nu întruneşte condiţiile prevãzute de art. 114 din Constituţie, ci chiar aceastã reglementare nu poate constitui un proiect de lege unitar. Reglementarea este eterogenã şi confuzã, iar înainte de a fi adoptatã de Parlament nu îndeplinea condiţiile unui proiect de lege, prevãzut de art. 114 din Constituţie, asupra cãruia Guvernul sã-şi poatã asuma rãspunderea.
În aceste condiţii, sesizarea trebuia admisã şi legea declaratã neconstituţionalã.
2. Cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a unor articole din lege, ne vom opri exemplificativ doar asupra unora dintre acestea. Astfel, art. 3 prevede modurile de reorganizare a autoritãţilor publice, agenţii guvernamentale, care duc la desfiinţarea unora şi înfiinţarea altora. Conform art. 117 alin. (2) din Constituţie, Guvernul şi ministerele nu pot înfiinţa aceste persoane juridice de specialitate, în subordinea lor, decât cu avizul Curţii de Conturi.
Înfiinţarea unor astfel de organe, prevãzute în anexele nr. 1 şi 2 la lege, presupune, dupã cum bine aratã autorii sesizãrii, îndeplinirea de cãtre Guvern a unei obligaţii de rezultat. Aceastã obligaţie nu se poate realiza, în opinia noastrã, decât obţinând în prealabil avizul Curţii de Conturi; în alte condiţii, reglementarea nu produce efecte juridice, încãlcând, astfel, dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Constituţie.
În acest sens, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin <>Decizia nr. 16/2007 , care a statuat cã, în timp ce art. 116 din Constituţie consacrã principiile de organizare a autoritãţilor administraţiei centrale de specialitate, regulile dupã care se înfiinţeazã astfel de entitãţi sunt stabilite de prevederile art. 117 alin. (2) din Constituţie.
Potrivit art. 11 din lege, munca suplimentarã, nemaifiind retribuitã, nici în cazul în care nu se poate compensa cu timp liber, devine obligatorie şi gratuitã, textul fiind neconstituţional pentru cã instituie munca forţatã. Or, potrivit art. 42 alin. (1) din Constituţie, munca forţatã este interzisã.
Rezolvãrile date în prevederile cap. IV privind pensia şi salariul sunt, de asemenea, neconstituţionale, încãlcând drepturi fundamentale prevãzute în Constituţie (art. 47 şi, respectiv, art. 41).
Astfel, pensia este plãtitã în conformitate cu contribuţiile depuse de angajat pe durata cât şi-a desfãşurat activitatea (cel puţin 25 sau 30 de ani), din bugetul asigurãrilor sociale de stat, şi nu de la bugetul anual de stat. Pensia este un drept fundamental, garantat în întregime, potrivit art. 47, şi se datoreazã pentru munca trecutã.
Salariul constituie retribuţia angajatului pentru munca prezentã, datoratã de cãtre angajator, deci şi de cãtre stat în aceastã calitate, şi nu are nicio legãturã cu pensia, care se acordã pentru o muncã efectuatã în timp pânã la vârsta pensionãrii. Munca trecutã care este plãtitã din bugetul asigurãrilor sociale de stat nu vine în concurs cu munca prezentã pentru care salariatul primeşte o retribuţie lunarã de la bugetul de stat, aflându-se în succesiune, şi nu în concurs.
Cumularea lor nu poate fi afectatã sub nicio formã, pensia fiind un drept câştigat şi nicio reglementare legalã nu-l poate înlãtura.
Prin aceste reglementãri se limiteazã şi dreptul la muncã, condiţionând continuarea raporturilor de muncã sau chiar dispunând încetarea forţatã a acestora pornind de la un criteriu discriminatoriu, şi anume nivelul pensiei nete aflate în platã. Aceasta contravine principiului egalitãţii în drepturi a cetãţenilor prevãzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Nu se poate stabili ca o persoanã care a contribuit mai mult la fondul de pensii sã fie privatã pe acest motiv de plata integralã a pensiei, în caz contrar fiind sancţionatã cu desfacerea contractului de muncã, sancţiune ce s-ar adãuga celor prevãzute de Codul muncii.
Se încalcã, de asemenea, şi dispoziţiile art. 44 din Constituţie, în ceea ce priveşte suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., dreptul de creanţã este ocrotit în egalã mãsurã ca şi dreptul de proprietate. Deşi Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin <>Decizia nr. 375/2005 în sensul cã nicio dispoziţie constituţionalã nu împiedicã legiuitorul sã suprime cumulul pensiei cu salariul, acesta poate avea loc cu condiţia ca o asemenea mãsurã sã se aplice în mod egal pentru toţi cetãţenii, iar eventualele diferenţe de tratament sã aibã o raţiune licitã.
Constatãm cã aceastã reglementare nu se aplicã tuturor cetãţenilor fãrã nicio discriminare şi nu are o raţiune licitã.
Nici mãcar sub aspectul oportunitãţii o astfel de reglementare nu-şi gãseşte aplicarea, întrucât motivarea cã bugetul de stat şi bugetul asigurãrilor sociale de stat sunt degrevate de cheltuieli suplimentare este o motivare neserioasã, dacã avem în vedere cã numãrul persoanelor aflate în aceastã situaţie este foarte mic.
Judecãtor,
prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru
Judecãtor,
prof. univ. dr. Tudorel Toader
Judecãtor,
Puskas Valentin Zoltan
___________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
