Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.389 din 26 octombrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 327 alin. 3 si art. 91^1 -91^5 din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie si a dispozitiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 42 din 18 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi a dispoziţiilor <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, excepţie ridicatã de Edit Lazãr şi Cãlin Clopina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de Apel Cluj Secţia penalã şi de minori.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 23 martie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 744/33/2007, Curtea de Apel Cluj - Secţia penalã şi de minori a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi a dispoziţiilor <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, excepţie ridicatã de Edit Lazãr şi Cãlin Clopina.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin cã dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la delegarea legislativã, art. 131 alin. (3) referitoare la rolul Ministerului Public şi art. 132 alin. (1) referitoare la principiile ce guverneazã activitatea procurorilor, iar prevederile <>Legii nr. 54/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 76 alin. (1) referitoare la adoptarea legilor organice şi art. 115 alin. (5) referitoare la intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţã, deoarece instituie un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.
De asemenea, cu prilejul votãrii <>Legii nr. 54/2006 nu s-a respectat procedura constituţionalã, legea nefiind adoptatã cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere.
Cât priveşte dispoziţiile art. 91^1 -91^5 din Codul de procedurã penalã, autorii excepţiei susţin cã acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 referitoare la Viaţa intimã, familialã şi privatã, art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în mãsura în care sunt interpretate ca fiind incidente şi înainte de începerea urmãririi penale împotriva unei persoane.
În sfârşit, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, autorii excepţiei aratã cã acestea contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, art. 23 referitoare la Libertatea individualã, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece, în lipsa posibilitãţii de a se adresa martorului şi de a pune în discuţie credibilitatea acestuia, inculpatul nu poate sã îşi exercite dreptul la apãrare, fiind constrâns sã se apere faţã de o persoanã care refuzã nejustificat sã îşi apere susţinerile şi sã contribuie la aflarea adevãrului.
Curtea de Apel Cluj - Secţia penalã şi de minori opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, precum şi <>Legea nr. 54/2006 de aprobare a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006.
De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi dispoziţiile art. 91^1 -91^5 din Codul de procedurã penalã - Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, Organele care efectueazã interceptarea şi înregistrarea, Certificarea înregistrãrilor, Alte înregistrãri şi Înregistrãrile de imagini.
În sfârşit, obiect al excepţiei îl constituie şi prevederile art. 327 alin. 3 din Codul de procedurã penalã referitoare la Ascultarea martorului, expertului sau interpretului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţãrii <>Deciziei nr. 620 din 6 mai 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 26 mai 2010, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, statuând cã precizãrile date de martor în faza de urmãrire penalã nu sunt valorificate tale quale. "Probele în procesul penal nu au, potrivit art. 63 din Codul de procedurã penalã, o valoare dinainte stabilitã şi aprecierea lor se face de organul de urmãrire penalã în urma examinãrii tuturor probelor administrate şi în scopul aflãrii adevãrului. De aceste obligaţii este ţinutã şi instanţa de judecatã în faza de cercetare judecãtoreascã, care, dupã citirea depoziţiei martorului în condiţiile art. 327 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, va proceda în consecinţã.
De remarcat cã, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a cristalizat ideea potrivit cãreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale atât timp cât dreptul la apãrare a fost respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat sã depunã mãrturie în faţa tribunalului nu poate fi luatã în considerare dacã acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, sã interogheze persoanele ale cãror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecatã. Prin urmare, nu se poate susţine cã prin dispoziţiile legale criticate este încãlcat dreptul la un proces echitabil, atâta vreme cât acuzatul a manifestat un dezinteres total faţã de administrarea probelor atât în faza de urmãrire penalã, cât şi în faza de judecatã. Aceasta deoarece, cu ocazia prezentãrii materialului de urmãrire penalã, inculpatul, deşi a avut posibilitatea solicitãrii unei eventuale confruntãri, nu s-a prevalat de acest drept. A porni de la premisa administrãrii pãrtinitoare a probelor, complinitã de nepãsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece, aşa cum s-a arãtat, procesul penal are, între altele, ca scop numai pedepsirea persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni, fiind guvernat de principiul aflãrii adevãrului.
Mai mult decât atât, este de remarcat cã, în viziunea instanţei europene, art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale presupune asigurarea completã a egalitãţii armelor în materie, ceea ce înseamnã cã, sub aceastã rezervã, textul lasã autoritãţilor naţionale competente facultatea de a aprecia pertinenţa unei oferte de probã fãcute de acuzat în mãsura compatibilitãţii ei cu noţiunea de proces echitabil."
De asemenea, prin <>Decizia nr. 316 din 23 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, şi <>Decizia nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţionalã a respins ca nefondatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, statuând cã este neîntemeiatã critica privind încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţionalã Anticorupţie a fost conceputã ca structurã cu personalitate juridicã în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentalã, "Ministerul Public îşi exercitã atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii", condiţii care au stat şi la fundamentarea organizãrii şi funcţionãrii Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul cã în <>art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevãzut cã procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţionalã Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justificã susţinerea cã textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivã, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora procurorii îşi desfãşoarã activitatea pe baza principiilor legalitãţii, imparţialitãţii şi controlului ierarhic, se poate constata cã dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistraturã specialã instituitã pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Referitor la critica fundamentatã pe încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea a constatat, prin <>Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, cã actuala Direcţie Naţionalã Anticorupţie a fost înfiinţatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 503/2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea datã era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţã de îndeplinirea exigenţelor prevãzute în prezent în alineatele (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentalã, nerevizuitã, actul de înfiinţare a instituţiei în cauzã.
Totodatã, prin <>Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat cã modificãrile şi completãrile aduse prin ordonanţele de urgenţã şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţionalã Anticorupţie au pãstrat statutul special al acesteia faţã de celelalte parchete din structura Ministerului Public, "fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structurã autonomã cu personalitate juridicã în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfãşoarã sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitatã de cãtre un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângã fosta Curte Supremã de Justiţie".
Or, ţinând seama de "<>Decizia nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de cãtre deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activitãţii de luptã împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeanã, datoritã neadaptãrii la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea fãptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizãrii acestuia", Guvernul a emis <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 contestatã în prezenta cauzã. Prin urmare, având în vedere raţiunea edictãrii actului normativ, aşa cum a fost arãtatã în preambulul sãu, Curtea constatã cã nu sunt încãlcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.
Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea constatã cã, potrivit acestora, "Ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã". Cu prilejul pronunţãrii <>Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţionalã a statuat cã "din interpretarea textului constituţional se poate deduce cã interdicţia adoptãrii de ordonanţe de urgenţã este totalã şi necondiţionatã atunci când menţioneazã cã nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi cã nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã. În celelalte domenii prevãzute de text, ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate dacã "afecteazã", dacã au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacã, prin reglementãrile pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vãtãma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţã de urgenţã în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţã, Ministerul Public, Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, fondul reglementãrii constituit de dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 nu afecteazã, în sensul arãtat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţionalã Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentalã şi impuse la rândul lor de <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, definitivã şi general obligatorie şi, pe de altã parte, din necesitatea îmbunãtãţirii activitãţii acestei structuri specializate.
Întrucât prin natura şi finalitatea reglementãrii criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmeazã a respinge o astfel de criticã.
În sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit cãreia <>Legea nr. 54/2006 a fost adoptatã prin înfrângerea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) prin aceea cã în momentul votãrii nu a fost întrunitã majoritatea cerutã de textul constituţional, Curtea constatã cã, potrivit art. 146 din Legea fundamentalã, aceasta, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, îşi exercitã competenţa în limitele stabilite. Aşa fiind, posibilele neajunsuri referitoare la desfãşurarea şedinţelor celor douã Camere ale Parlamentului nu pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional. De altfel, şi prin <>Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Curtea Constituţionalã a statuat cã nu este de competenţa sa "analizarea eventualelor încãlcãri ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţionalã nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încãlca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor douã Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentalã. Analiza Curţii este una în drept, fãrã a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare."
Curtea constatã cã dispoziţiile din Codul de procedurã penalã referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului sãu prin raportare la critici similare. Astfel, prin <>Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca nefondatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 , art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedurã penalã. Cu acel prilej a statuat cã interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al <>art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat cã "nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni".
Totodatã, Curtea a arãtat cã anumite aspecte invocate într-o cauzã ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemã de constituţionalitate, sens în care a reţinut cã "nu se poate admite însã ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicãrii unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
În plus, însãşi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotãrârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, dupã ce a reţinut existenţa unei încãlcãri a art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, motivat de împrejurarea cã la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat cã în noul cadru legislativ (prin modificãrile aduse de <>Legea nr. 281/2003 şi <>Legea nr. 356/2006) existã numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferã protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţã privatã al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Distinct de acestea, Curtea mai aratã cã aspectele legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 91^1 -91^6 din Codul de procedurã penalã excedeazã competenţei sale, instanţele de judecatã de drept comun fiind singurele în drept sã hotãrascã asupra incidenţei textelor contestate într-un anumit moment procesual.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 91^1 -91^5 din Codul de procedurã penalã, precum şi a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie şi a dispoziţiilor <>Legii nr. 54/2006 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţionalã Anticorupţie, excepţie ridicatã de Edit Lazãr şi Cãlin Clopina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penalã şi de minori.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 26 octombrie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
