Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 761 din 15 noiembrie 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cãtãlina Gliga.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicatã de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Constanţa, în Dosarul nr. 554/118/2010 al Tribunalului Constanţa - Secţia civilã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.065D/2010.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.070-1.074D/2010, nr. 1.120-1.170D/2010, nr. 1.244D/2010, nr. 1.245D/2010, nr. 1.273-1.302D/2010 şi nr. 1.440-1.500D/2010, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicatã de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Constanţa, în dosarele nr. 2.330/118/2010, nr. 11.506/118/2009, nr. 13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009, nr. 1.807/118/2010, nr. 1.655/118/2010, nr. 1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010, nr. 1.632/118/2010, nr. 14.187/118/2009, nr. 14.371/118/2009, nr. 11.538/118/2009, nr. 12.125/118/2009, nr. 14.338/118/2009, nr. 686/118/2010, nr. 1.628/118/2010, nr. 2.340/118/2010, nr. 2.162/118/2010, nr. 1.993/118/2010, nr. 2.091/118/2010, nr. 2.089/118/2010, nr. 2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010, nr. 1.900/118/2010, nr. 1.627/118/2010, nr. 1.899/118/2010, nr. 506/118/2010, nr. 1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010, nr. 558/118/2010, nr. 456/118/2010, nr. 557/118/2010, nr. 635/118/2010, nr. 1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr. 13.077/118/2009, nr. 12.979/118/2009, nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009, nr. 11.032/118/2009, nr. 1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009, nr. 14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009, nr. 11.597/118/2009, nr. 78/118/2010, nr. 2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010, nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr. 1.985/118/2010, nr. 2.165/118/2010, nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010, nr. 1.990/118/2010, nr. 11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009, nr. 14.139/118/2009, nr. 1.868/118/2010, nr. 13.590/118/2009, nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010, nr. 13.890/118/2009, nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010, nr. 354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010, nr. 638/118/2010, nr. 1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010, nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010, nr. 1.576/118/2010, nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009, nr. 13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010, nr. 13.589/118/2009, nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010, nr. 349/118/2010, nr. 13.879/118/2010, nr. 1.380/118/2010, nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009, nr. 2.463/118/2010, nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009, nr. 2.095/118/2010, nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010, nr. 14.410/118/2009, nr. 13.902/118/2009, nr. 13.640/118/2009, nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009, nr. 13.897/118/2009, nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr. 1.756/118/2010, nr. 1.808/118/2010, nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009, nr. 13.088/118/2009, nr. 14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009, nr. 2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010, nr. 3.122/118/2010, nr. 10.072/118/2009, nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010, nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010, nr. 1.629/118/2010, nr. 2.858/118/2010, nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010, nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010, nr. 2.344/118/2010, nr. 29/118/2010, nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010, nr. 51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr. 11.306/118/2009, nr. 11.303/118/2010, nr. 182/118/2010, nr. 2.301/118/2010, nr. 13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr. 13.363/118/2009, nr. 11.522/118/2009, nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009, nr. 2.304/118/2010, nr. 2.299/118/2010, nr. 2.303/118/2010, nr. 346/118/2010, nr. 2.514/118/2010, nr. 3.123/118/2010 şi nr. 348/118/2010 ale Tribunalului Constanţa - Secţia civilã.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.
Reprezentantul Ministerului Public aratã cã este de acord cu conexarea cauzelor.
Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 14 şi al <>art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art. 164 din Codul de procedurã civilã, dispune conexarea dosarelor nr. 1.070-1.074D/2010, nr. 1.120-1.170D/2010, nr. 1.244D/2010, nr. 1.245D/2010, nr. 1.273-1.302D/2010 şi nr. 1.440-1.500D/2010 la Dosarul nr. 1.065D/2010, care a fost primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere ca inadmisibilã a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile de lege criticate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
Prin încheierile din 8 aprilie 2010, 29 martie 2010, 6 aprilie 2010, 23 martie 2010, 1 aprilie 2010, 11 martie 2010, 12 martie 2010, 19 aprilie 2010, 17 martie 2010, 26 martie 2010, 30 martie 2010, 26 aprilie 2010, 20 aprilie 2010 şi 16 aprilie 2010, pronunţate în dosarele nr. 554/118/2010, nr. 2.330/118/2010, nr. 11.506/118/2009, nr. 13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009, nr. 1.807/118/2010, nr. 1.655/118/2010, nr. 1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010, nr. 1.632/118/2010, nr. 14.187/118/2009, nr. 14.371/118/2009, nr. 11.538/118/2009, nr. 12.125/118/2009, nr. 14.338/118/2009, nr. 686/118/2010, nr. 1.628/118/2010, nr. 2.340/118/2010, nr. 2.162/118/2010, nr. 1.993/118/2010, nr. 2.091/118/2010, nr. 2.089/118/2010, nr. 2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010, nr. 1.900/118/2010, nr. 1.627/118/2010, nr. 1.899/118/2010, nr. 506/118/2010, nr. 1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010, nr. 558/118/2010, nr. 456/118/2010, nr. 557/118/2010, nr. 635/118/2010, nr. 1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr. 13.077/118/2009, nr. 12.979/118/2009, nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009, nr. 11.032/118/2009, nr. 1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009, nr. 14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009, nr. 11.597/118/2009, nr. 78/118/2010, nr. 2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010, nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr. 1.985/118/2010, nr. 2.165/118/2010, nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010, nr. 1.990/118/2010, nr. 11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009, nr. 14.139/118/2009, nr. 1.868/118/2010, nr. 13.590/118/2009, nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010, nr. 13.890/118/2009, nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010, nr. 354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010, nr. 638/118/2010, nr. 1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010, nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010, nr. 1.576/118/2010, nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009, nr. 13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010, nr. 13.589/118/2009, nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010, nr. 349/118/2010, nr. 13.879/118/2010, nr. 1.380/118/2010, nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009, nr. 2.463/118/2010, nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009, nr. 2.095/118/2010, nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010, nr. 14.410/118/2009, nr. 13.902/118/2009, nr. 13.640/118/2009, nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009, nr. 13.897/118/2009, nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr. 1.756/118/2010, nr. 1.808/118/2010, nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009, nr. 13.088/118/2009, nr. 14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009, nr. 2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010, nr. 3.122/118/2010, nr. 10.072/118/2009, nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010, nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010, nr. 1.629/118/2010, nr. 2.858/118/2010, nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010, nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010, nr. 2.344/118/2010, nr. 29/118/2010, nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010, nr. 51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr. 11.306/118/2009, nr. 11.303/118/2010, nr. 182/118/2010, nr. 2.301/118/2010, nr. 13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr. 13.363/118/2009, nr. 11.522/118/2009, nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009, nr. 2.304/118/2010, nr. 2.299/118/2010, nr. 2.303/118/2010, nr. 346/118/2010, nr. 2.514/118/2010, nr. 3.123/118/2010 şi nr. 348/118/2010, Tribunalul Constanţa - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Constanţa, în cadrul soluţionãrii unor acţiuni prin care se solicitã plata unor despãgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a unor condamnãri cu caracter politic şi mãsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizeazã cã prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 138 alin. (5) potrivit cãrora "Nicio cheltuialã bugetarã nu poate fi aprobatã fãrã stabilirea sursei de finanţare", ale art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului de cãtre Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, ale art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeanã şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi.
1. În ceea ce priveşte încãlcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) şi ale art. 111 alin. (1), autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, "este deosebit de important, defavorabil, cu majorãri ale cheltuielilor bugetare de stat, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte cuantumul despãgubirilor ce pot fi acordate persoanelor îndreptãţite". Invocã în acest sens <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 36/1996, precum şi prevederile <>art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. Totodatã, aratã cã proiectul legii în discuţie a fost transmis Parlamentului spre adoptare de cãtre Guvern, iar înregistrarea proiectului de lege la Senat, ca primã Camerã sesizatã, a avut loc la data de 21 noiembrie 2007. Expunerea de motive nu a fost însoţitã de fişa financiarã a actului normativ, care sã aibã în vedere dispoziţiile <>art. 15 din Legea nr. 500/2002, singura analizã financiarã fiind cea prevãzutã la secţiunea a 4-a - Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, cerinţa constituţionalã nefiind respectatã, iar legea fiind adoptatã la 2 ani de la data analizei ce cuprindea modificãrile cheltuielilor bugetare în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011.
Dincolo de faptul cã analiza financiarã din expunerea de motive devenise caducã prin trecerea a 2 ani pânã la adoptare, aceastã analizã nu satisface, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, exigenţele constituţionale şi legale, întrucât are un caracter formal, fãrã acoperire realã, estimând cã numãrul de cereri nu va fi mai mare de 10.000, iar valoarea despãgubirilor ce ar putea fi acordate de cãtre instanţele de judecatã pentru prejudiciul material suferit nu va depãşi 33.000 lei de persoanã. Or, pe de o parte, pânã în luna ianuarie 2010, dupã 6 luni de aplicare a legii, doar pe rolul Tribunalului Constanţa existã 600 de cauze cu un asemenea obiect, putându-se estima cã numãrul va ajunge la 3.600 la sfârşitul perioadei de 3 ani, la nivelul unui singur judeţ, iar pe de altã parte, instanţele judecãtoreşti - în lipsa unor criterii legale de cuantificare a despãgubirilor - au obligat statul la plata de despãgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare de 600.000 euro.
2. Referitor la încãlcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate aratã cã art. 104 din Tratatul de la Mstricht, instituind Uniunea Europeanã (tratat care a devenit parte a dreptului intern "prin <>Legea nr. 154/2005"), reglementeazã o anumitã disciplinã bugetarã, impunând statelor membre o obligaţie generalã, aceea de a evita deficitele publice excesive. Raportul dintre datoria publicã şi produsul intern brut (PIB) nu trebuie sã depãşeascã "valorile de referinţã" stabilite prin Protocol (anexã la Tratat), respectiv 3% pentru raportul dintre deficitul public prevãzut sau real şi PIB. Or, având în vedere cã prin <>Legea bugetului de stat pe anul 2010 nr. 11/2010 deficitul bugetar s-a stabilit la 35.024,1 milioane lei şi cã estimarea minimalã este de peste 150.000 de cereri de chemare în judecatã (3.600 x 42 judeţe) în cei 3 ani de aplicare şi presupunând cã fiecare beneficiar va primi în medie 30.000 euro, efortul bugetar va fi de 1,5 miliarde euro anual, respectiv 6 miliarde lei (aproximativ 1% din PIB). Acoperirea acestor sume nu se va putea face nici prin alocare de sume suplimentare de la Fondul de rezervã bugetarã la dispoziţia Guvernului, nici prin rectificãri bugetare.
3. Privitor la încãlcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate aratã cã prin prevederile <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu se realizeazã un tratament juridic unitar pentru persoanele care au suferit condamnãri cu caracter politic sau mãsuri administrative asimilate acestora, întrucât se produce o inechitate socialã a reparaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari, în egalã mãsurã având impact moral incontestabil "privarea de libertate în locuri de detenţie sau pentru efectuarea de cercetãri; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu obligatoriu; strãmutarea într-o altã localitate; deportarea în strãinãtate, dupã 23 august 1944, pentru motive politice; exmatricularea din şcoli, licee şi facultãţi; încetarea contractului de muncã sau retrogradarea, dispuse din motive politice". Existã o categorie de persoane care au fost persecutate de regimul politic şi nu au beneficiat pânã la apariţia <>Legii nr. 221/2009 de o minimã reparaţie moralã, însã prin dispoziţiile legale contestate se creeazã situaţia unei discriminãri între cei condamnaţi politic şi cei supuşi unor mãsuri administrative cu caracter politic, de vreme ce legiuitorul nu face distincţia între situaţia în care s-a aflat o persoanã supusã unui regim de detenţie şi situaţia în care s-a aflat o persoanã asupra cãreia s-a luat o mãsurã administrativã. Totodatã, se creeazã discriminãri între persoanele care au obţinut o minimã reparaţie înainte de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 221/2009 şi cele care obţin aceste despãgubiri dupã acest moment.
Rãspunderea statului trebuie sã se facã în acord cu principiul proporţionalitãţii, iar posibilitatea compensãrii prejudiciului moral cu o sumã de bani stabilitã cu titlu de daune morale are drept scop nu atât a repune victima într-o situaţie similarã cu cea avutã anterior, cât a-i procura satisfacţia de ordin moral, susceptibilã mai mult de o recunoaştere a însãşi mãsurii luate asupra sa, ca fiind abuzivã, principiu urmãrit de legiuitorul român atât prin <>Decretul-lege nr. 118/1990 şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999, cât şi prin <>Legea nr. 221/2009.
În final aratã cã, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie moderatã prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie moralã, invocând, cu titlu de exemplu, "Cauza Ţarãlungã, Cauza Temeşan sau Cauza Oancea".
Tribunalul Constanţa - Secţia civilã considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În acest sens aratã cã dispoziţiile <>Legii nr. 221/2009 nu genereazã discriminãri, însã acestea ar putea fi produse de hotãrârile judecãtoreşti ce vor fi pronunţate în aplicarea acestei legi, în lipsa unor criterii de cuantificare a prejudiciului moral suferit de persoana vizatã, prejudiciu care a fost lãsat de legiuitor la pura apreciere a judecãtorului, astfel cã lipsa de predictibilitate a practicii judiciare ar putea genera discriminãri.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului, în punctele sale de vedere, apreciazã cã dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens aratã cã reglementarea dedusã controlului de constituţionalitate se aplicã tuturor celor aflaţi în situaţia prevãzutã în ipoteza normelor legale, fãrã nicio discriminare pe considerente arbitrare.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportatã la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie, apreciazã cã acestea privesc stabilirea surselor de finanţare, iar în baza acestui principiu constituţional, legile privind finanţele publice conţin prevederi care asigurã luarea mãsurilor necesare pentru aplicarea efectivã a acestuia în activitatea legislativã şi executivã. Astfel, în vederea respectãrii repartizãrii veniturilor şi a cheltuielilor, garanţie a asigurãrii echilibrului bugetar, <>Legea nr. 500/2002 instituie obligaţia ca - în cazul în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a cãror aplicare atrage dupã sine micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor stabilite prin bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale - iniţiatorii, împreunã cu Ministerul Finanţelor Publice, sã prevadã şi mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri şi sporul de cheltuieli, prin elaborarea fişei financiare care însoţeşte expunerea de motive, iar expunerea de motive la <>Legea nr. 221/2009 conţine explicaţii privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5 ani).
Referitor la critica de neconstituţionalitate a <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 faţã de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciazã cã nu se poate reţine încãlcarea regulilor constituţionale care consacrã prioritatea reglementãrilor comunitare cu caracter obligatoriu faţã de dispoziţiile contrare din legile interne.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultã din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizãrii Curţii Constituţionale, aveau urmãtoarea redactare:
- Art. 5 alin. (1) lit. a): "(1) Orice persoanã care a suferit condamnãri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a fãcut obiectul unor mãsuri administrative cu caracter politic, precum şi, dupã decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia pânã la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecatã, în termen de 3 ani de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despãgubirilor se va ţine seama şi de mãsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauzã în temeiul <>Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi al <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;".
Ulterior sesizãrii Curţii Constituţionale, dispoziţiile <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin <>art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicãrii unor dispoziţii din titlul VII al <>Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispoziţiile modificatoare având urmãtoarea redactare:
"<>Art. I. - Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modificã şi va avea urmãtorul cuprins:
«a) acordarea unor despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de pânã la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a fãcut obiectul unor mãsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;»".
Curtea constatã cã <>art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 modificã şi completeazã dispoziţiile de lege criticate, prin introducerea a trei puncte ce stabilesc plafoane maxime ale cuantumului despãgubirilor, iar fraza a doua a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a fost preluatã şi completatã prin <>art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 referitor la introducerea unui nou alineat al art. 5, şi anume alin. (1^1), cu urmãtorul conţinut: "(1^1) La stabilirea cuantumului despãgubirilor prevãzute la alin. (1), instanţa judecãtoreascã va lua în considerare, fãrã a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursã de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi mãsurile reparatorii deja acordate în temeiul <>Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitãţii de luptãtor în rezistenţa anticomunistã persoanelor condamnate pentru infracţiuni sãvârşite din motive politice persoanelor împotriva cãrora au fost dispuse, din motive politice, mãsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de rãsturnare prin forţã a regimului comunist instaurat în România, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare."
Potrivit <>art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporeazã, de la data intrãrii lor în vigoare, în actul de bazã, identificându-se cu acesta.
Prin <>Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. III/1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, instanţa de contencios constituţional a statuat cã, în cazul în care, dupã invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecãtoreşti, prevederea legalã supusã controlului a fost modificatã, Curtea Constituţionalã se pronunţã asupra constituţionalitãţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacã soluţia legislativã din legea modificatã este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificãrii.
Or, Curtea observã cã dispoziţiile <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin <>art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010, cuprind douã soluţii legislative distincte, şi anume: pe de-o parte, teza întâi privind acordarea unor despãgubiri (soluţie legislativã preluatã şi de dispoziţiile modificatoare), iar pe de altã parte, teza a doua, adicã pct. 1-3 ale lit. a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despãgubiri (soluţie legislativã introdusã prin dispoziţiile modificatoare).
Întrucât în cauza de faţã autorul excepţiei de neconstituţionalitate criticã soluţia legislativã de acordare a despãgubirilor [soluţie cuprinsã şi de dispoziţiile <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma anterioarã modificãrii], Curtea constatã cã obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, aşadar, numai dispoziţiile <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, care au urmãtorul cuprins: "(1) Orice persoanã care a suferit condamnãri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a fãcut obiectul unor mãsuri administrative cu caracter politic, precum şi, dupã decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia pânã la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecatã, în termen de 3 ani de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
De altfel, cea de-a doua soluţie legislativã cuprinsã în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat şi completat prin <>art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 - adicã pct. 1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despãgubiri -, a fost declaratã neconstituţionalã prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nepublicatã la data pronunţãrii prezentei decizii, prin care Curtea Constituţionalã a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicatã direct de Avocatul Poporului şi a constatat cã dispoziţiile <>art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafoneazã despãgubirile prevãzute de <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate.
Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de autor al excepţiei de neconstituţionalitate, considerã cã textul de lege criticat încalcã prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 111 alin. (1) privind informarea Parlamentului de cãtre Guvern şi celelalte organe ale administraţiei publice, ale art. 138 alin. (5) potrivit cãrora "Nicio cheltuialã bugetarã nu poate fi aprobatã fãrã stabilirea sursei de finanţare" şi ale art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeanã.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicatã, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Cu privire la constituţionalitatea procesului legislativ de adoptare a <>Legii nr. 221/2009
Curtea observã cã proiectul de lege privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al cãrui iniţiator este Guvernul, a fost transmis Senatului, ca primã Camerã sesizatã, la data de 20 noiembrie 2007 şi a fost adoptat de acesta la data de 12 mai 2008. Proiectul de lege adoptat de Senat a fost transmis Camerei Deputaţilor la data de 17 iunie 2008, fiind adoptat de aceasta, în calitate de Camerã decizionalã, la data de 12 mai 2009.
Potrivit fişei proiectului de lege, acesta a fost însoţit de expunerea de motive şi de avizul favorabil al Consiliului Legislativ.
Legea privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptatã de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, şi nu a fost supusã controlului de constituţionalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituţie.
2. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie
Curtea constatã cã aceastã criticã este neîntemeiatã, deoarece, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, obligativitatea indicãrii sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevãzutã de art. 138 alin. (5) din Constituţie, constituie un aspect distinct faţã de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţãrii din punct de vedere bugetar. Astfel, prin <>Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constituţionalã a reţinut cã stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilitã sunt douã aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemã exclusiv de oportunitate politicã, ce priveşte, în esenţã, relaţiile dintre Parlament şi Guvern.
Totodatã, dacã s-ar reţine cã lipsa precizãrii exprese a sursei de finanţare presupune, implicit, inexistenţa sursei de finanţare, aceasta ar echivala cu o prezumţie fãrã suport constituţional, ceea ce este inadmisibil. Prin <>Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, Curtea a statuat cã finanţarea cheltuielilor bugetare se face din surse financiare alocate în buget şi cã majorarea unor cheltuieli se finanţeazã fie prin suplimentarea alocaţiilor bugetare din Fondul de rezervã bugetarã la dispoziţia Guvernului, fie prin rectificare bugetarã.
De asemenea, Curtea reţine cã, în cadrul raporturilor constituţionale dintre Guvern şi Parlament, problemele referitoare la fundamentarea şi susţinerea unor reglementãri în diferite domenii de activitate, cu implicaţii financiare profunde, au o semnificaţie aparte. Astfel, potrivit art. 111 alin. (1) teza a doua din Constituţie, "În cazul în care o iniţiativã legislativã implicã modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurãrilor sociale de stat, solicitarea informãrii este obligatorie."
În conformitate cu <>art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000, republicatã, "Proiectele de acte normative trebuie însoţite de urmãtoarele documente de motivare: a) expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative [...]".
În cazul de faţã, Curtea observã cã Guvernul şi-a exercitat iniţiativa legislativã prin transmiterea proiectului de lege, însoţit de expunerea de motive, care, la secţiunea a 4-a - Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, conţine informaţii referitoare la efectele financiare asupra bugetului general consolidat, şi anume la modificãri ale cheltuielilor bugetare, precum şi la calculele privind fundamentarea acestor modificãri. Pe de altã parte, aşa cum menţiona şi Avocatul Poporului în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, <>Legea nr. 500/2002 instituie obligaţia ca, în cazul în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative a cãror aplicare atrage dupã sine micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor stabilite prin bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, iniţiatorii, împreunã cu Ministerul Finanţelor Publice, sã prevadã şi mijloacele necesare acoperirii golurilor de venituri şi sporul de cheltuieli prin elaborarea fişei financiare care însoţeşte expunerea de motive. Or, expunerea de motive a <>Legii nr. 221/2009 conţine explicaţii privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5 ani).
Prin urmare, Curtea constatã cã au fost îndeplinite cerinţele prevãzute de art. 111 alin. (1) şi <>art. 138 alin. (5) din Constituţie în ceea ce priveşte adoptarea Legii nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Referitor la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate în sensul cã analiza Guvernului cuprinsã în expunerea de motive este nerealistã, deoarece estimeazã cã numãrul de cereri nu va fi mai mare de 10.000 (în realitate, doar pe rolul Tribunalului Constanţa existând 600 de cauze cu un asemenea obiect, numãrul urmând sã ajungã la 3.600, la sfârşitul perioadei de 3 ani), iar valoarea despãgubirilor ce ar putea fi acordate de cãtre instanţele de judecatã nu va depãşi 33.000 lei de persoanã (în realitate, instanţele judecãtoreşti acordând despãgubiri de zeci de ori mai mari, în valoare de 600.000 euro), Curtea constatã cã acestea nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a legii, întrucât evaluarea preliminarã a impactului financiar este realizatã, în mod firesc, de iniţiatorul proiectului de act normativ, fãrã ca instanţa de contencios constituţional sã poatã verifica certitudinea datelor cuprinse în aceastã evaluare.
3. Referitor la pretinsa încãlcare a "art. 104 din Tratatul de la Mstricht"
Curtea observã, în primul rând, cã începând cu 1 decembrie 2009, data intrãrii în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dispoziţiile art. 104 din Tratatul de la Mstricht privind evitarea deficitelor publice excesive au fost preluate în art. 126 (ex-art. 104 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidatã, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.
În al doilea rând, Curtea reţine cã art. 148 alin. (2) din Constituţie consacrã principiul prioritãţii dreptului comunitar faţã de dreptul intern, întrucât prevede cã "tratatele constitutive ale Uniunii Europene" şi "celelalte reglementãri comunitare cu caracter obligatoriu" au prioritate faţã de "dispoziţiile contrare din legile interne".
Curtea constatã cã nu este competentã sã analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul naţional cu dispoziţii din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 alin. (2) din Constituţie, astfel cum solicitã autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Critica priveşte astfel aspecte ce ţin de aplicarea legii, ceea ce nu intrã în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, ci a instanţelor judecãtoreşti, care, din oficiu sau la cererea pãrţii, pot formula o întrebare preliminarã adresatã Curţii de Justiţie a Uniunii Europene potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã şi prin <>Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010.
4. În ceea ce priveşte celelalte critici de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
Legiuitorul român a acordat o atenţie deosebitã reglementãrilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementãri privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în mãsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despãgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementãrile adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulatã "Mãsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulatã "Necesitatea condamnãrii internaţionale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin <>Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încãlcarea drepturilor omului de cãtre regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democraticã sã fie reabilitate, sã le fie restituite proprietãţile confiscate (sau sã primeascã compensaţii, dacã acest lucru nu mai este posibil) şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţã, sã poatã primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
4.1. În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin <>Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin <>Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despãgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în naturã. Totodatã, prin <>Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificãrile ulterioare, apoi prin <>Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în naturã, iar în mãsura în care aceasta nu este posibilã, dreptul la mãsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistã. <>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietãţii şi justiţiei, precum şi unele mãsuri adiacente, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menţionate mai sus.
De asemenea, cetãţenii aparţinând minoritãţilor naţionale au beneficiat de reglementãri speciale în materia restituirii proprietãţilor, potrivit Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementãri, Curtea constatã cã statul a creat cadrul legislativ care sã garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacã este vorba despre o restituire în naturã sau despre acordarea unei despãgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în naturã.
4.2. În ceea ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitãţii de luptãtor în rezistenţa anticomunistã persoanelor condamnate pentru infracţiuni sãvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cãrora au fost dispuse, din motive politice, mãsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de rãsturnare prin forţã a regimului comunist instaurat în România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptãtor în rezistenţa anticomunistã persoanelor condamnate pentru infracţiuni sãvârşite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor mãsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calitãţii de luptãtor în rezistenţa anticomunistã putând fi folositã ca probã în faţa instituţiilor abilitate, în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a cãror sãvârşire a atras mãsura confiscãrii bunurilor. Totodatã, potrivit acestui act normativ, hotãrârile de condamnare pentru infracţiuni sãvârşite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptãtor în rezistenţa anticomunistã.
4.3. În materia acordãrii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constatã cã existã o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunãtãţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile <>Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, prevederile <>Legii nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizaţie lunarã de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strãmutare în alte localitãţi, deportare în strãinãtate sau prizonierat; dreptul la o indemnizaţie lunarã de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivã în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (<>art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţã medicalã şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizãrilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societãţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douãsprezece cãlãtorii gratuite, anual, pe calea feratã românã, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (<>art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispãruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi, prizonieri sau cãrora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum şi soţul (soţia) celui decedat dupã ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, dupã întoarcerea din strãmutare, din deportare, din prizonierat sau dupã încetarea mãsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizaţie lunarã de 200 lei, neimpozabilã, dacã ulterior nu s-au recãsãtorit (<>art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [<>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despãgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotãrâre de condamnare sau ca efect al mãsurii administrative, dacã bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despãgubiri prin echivalent în condiţiile <>Legii nr. 10/2001 [<>art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotãrârea judecãtoreascã de condamnare s-a dispus decãderea din drepturi sau degradarea militarã [<>art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea constatã cã scopul acordãrii de despãgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistã este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similarã cu cea avutã anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea mãsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplinã concordanţã cu recomandãrile Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciazã cã nu poate exista decât o obligaţie "moralã" a statului de a acorda despãgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistã. De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotãrârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotãrârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, cã dispoziţiile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specificã de a repara nedreptãţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodatã, instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţã constantã în sensul cã art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garanteazã dreptul de a dobândi un bun (Hotãrârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotãrârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotãrârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de cãtre stat, aceeaşi Curte a stabilit cã nu se poate interpreta cã ar exista vreo obligaţie generalã a statului de a restitui proprietãţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori cã ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertãţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricãrei restituiri cãtre foştii proprietari. (Hotãrârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotãrârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilitãţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementãrilor privind reabilitarea, restituirea proprietãţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã statele contractante au o largã marjã de apreciere în stabilirea mãsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despãgubirilor (Hotãrârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã a Ungariei, prin Hotãrârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind cã mãsura compensãrii prevãzutã de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despãgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistã, nu este luatã pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât nicio persoanã nu poate avea un drept substanţial la despãgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea constatã cã, a fortiori, nu se poate concluziona cã în materia despãgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistã ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de dupã 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, <>Decretul-lege nr. 118/1990 şi <>Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevãrat cã acordarea de despãgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentalã, potrivit cãruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii" - este competent sã stabileascã condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însã, Parlamentul, elaborând politica legislativã a ţãrii, este în mãsurã sã opteze pentru adoptarea oricãrei soluţii legislative de acordare a unor mãsuri reparatorii celor îndreptãţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistã, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.
Analizând însã prevederile actelor normative incidente în materia despãgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistã, Curtea constatã cã existã douã norme juridice - <>art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit <>art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevãzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunarã de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strãmutare în alte localitãţi, deportare în strãinãtate sau prizonierat, indiferent dacã sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevãzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunarã de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivã în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacã sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizaţii a fost actualizat periodic, ţinându-se cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum care au condus la scãderea puterii de cumpãrare a acestei categorii de persoane. Potrivit <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoanã care a suferit condamnãri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a fãcut obiectul unor mãsuri administrative cu caracter politic, precum şi, dupã decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia pânã la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecatã, în termen de 3 ani de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la <>Legea nr. 221/2009 se aratã cã "În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situaţii în care mãsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevãzute de cãtre <>Decretul-lege nr. 118/1990 [...] sã nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebitã resimţitã de persoanele care au fost victimele unor mãsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constatã cã aceastã justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - <>art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevãzut de <>art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de platã - adicã prestaţii lunare, pânã la sfârşitul vieţii, în cazul <>art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumã globalã, în cazul <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodatã, Curtea observã cã dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima datã, posibilitatea ca moştenitorii de pânã la gradul II ai persoanei persecutate sã beneficieze de despãgubiri morale.
Curtea reţine, de asemenea, cã despãgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistã trebuie sã fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnãri sau mãsuri administrative. Or, despãgubirile prevãzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevãzutã de <>art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altã parte, prin introducerea posibilitãţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despãgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepãrtat de la principiile care guverneazã acordarea acestor despãgubiri, şi anume cel al echitãţii şi dreptãţii. Astfel, prin prevederea de lege criticatã se dilueazã scopul pentru care au fost introduse aceste despãgubiri, întrucât nu se poate considera cã moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptãţire la despãgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistã de predecesorul lor, ca şi acesta din urmã.
Prin <>Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dupã 20 ani de la adoptarea primei reglementãri cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamatã în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Totodatã, astfel cum a statuat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, tot în domeniul mãsurilor reparatorii, însã în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violãri sã nu creeze noi nedreptãţi (Hotãrârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei, Hotãrârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susţine cã prin adoptarea <>art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauzã ar putea avea o "speranţã legitimã" (astfel cum este consacratã în jurisprudenţa constantã a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despãgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotãrârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când existã o disputã asupra corectei aplicãri a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţã legitimã" în dobândirea proprietãţii. Totodatã, prin Decizia asupra admisibilitãţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanţã deosebitã faptului cã dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulatã nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitãrii controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul cã reclamanţii nu au putut dobândi o "speranţã legitimã" în obţinerea compensaţiilor respective.
Curtea reţine cã şi alte state din Europa au reglementãri având ca scop acordarea de despãgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, modalitatea de platã a acestora fiind de douã feluri: ori prestaţii lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deţinuţi în tabere sau lagãre de muncã, este prevãzutã suma de 1.500 leva/lunã, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cãrora li s-a impus domiciliu forţat sau au fost internaţi în alte localitãţi - 800 leva/lunã, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii şi studenţii care au fost siliţi sã abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumã globalã (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în aceastã situaţie cel puţin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumã compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lunã de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soţii supravieţuitori şi urmaşii au dreptul la jumãtate din sumele prevãzute); în Lituania, a fost prevãzutã suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmaşii participanţilor la mişcarea de rezistenţã, morţi în luptã, în detenţie sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanţi în mişcarea de rezistenţã, morţi în timpul detenţiei sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanţilor necombatanţi în mişcarea de rezistenţã ucişi sau morţi în timpul detenţiei dupã punerea în aplicare a sentinţei.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constatã cã acordarea de despãgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel cum a fost reglementatã prin <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentalã privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremã.
Totodatã, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cãrora "Curtea Constituţionalã este garantul supremaţiei Constituţiei", şi al art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cãruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constatã cã reglementarea criticatã încalcã şi normele de tehnicã legislativã, prin crearea unor situaţii de incoerenţã şi instabilitate, contrare prevederilor <>Legii nr. 24/2000, republicatã.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativã asigurã sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridicã adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementãrii în materie" prevede cã reglementãrile de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ. În acelaşi sens, art. 16, cu denumirea marginalã "Evitarea paralelismelor", stabileşte cã în procesul de legiferare este interzisã instituirea aceloraşi reglementãri în douã sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlãturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementãri unice.
Or, Curtea observã cã - în domeniul acordãrii de despãgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistã - existã reglementãri paralele, şi anume, pe de o parte, <>Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, iar, pe de altã parte, <>Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor <>art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicatã, "Normele de tehnicã legislativã sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de cãtre Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative" prevede cã reglementãrile cuprinse în actul normativ "trebuie sã fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativã a statului român şi cerinţele corelãrii cu ansamblul reglementãrilor interne, precum şi ale armonizãrii legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitarã şi cu tratatele internaţionale la care România este parte". Or, Curtea constatã cã reglementarea criticatã nu respectã aceste reguli de tehnicã legislativã, bazându-se doar pe afirmaţia din Expunerea de motive a <>Legii nr. 221/2009, în sensul cã "pot exista situaţii în care mãsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevãzute de cãtre <>Decretul-lege nr. 118/1990 sã nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebitã." Aşa cum a arãtat Curtea, aceste despãgubiri sunt menite a produce satisfacţia moralã a recunoaşterii faptelor nelegale, a încãlcãrilor drepturilor omului, comise în perioada comunistã, iar nu a compensa în bani suferinţa persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticatã nu a fost temeinic fundamentatã.
Totodatã, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcã şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despãgubirilor din <>Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentã a acestora, instanţele de judecatã acordând despãgubiri în valoare de pânã la 600.000 euro, ceea ce reprezintã o aplicare excesivã şi nerezonabilã. Chiar dacã prin <>art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despãgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursã de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi mãsurile reparatorii deja acordate în temeiul <>Decretului-lege nr. 118/1990 şi <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 214/1999, aprobatã cu modificãri şi completãri prin <>Legea nr. 568/2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, Curtea constatã cã acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legalã ca fiind clarã şi previzibilã. Principiul legalitãţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantã a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotãrârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotãrârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotãrârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observã cã în materia reparaţiilor trebuie sã existe o legislaţie clarã, precisã, adecvatã, proporţionalã care sã nu dea naştere la interpretãri şi aplicãri diferite ale instanţelor de judecatã, ceea ce ar putea conduce la constatãri ale violãrii drepturilor omului de cãtre Curtea Europeanã a Drepturilor Omului. Aceastã problemã a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionatã şi de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului prin Hotãrârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat cã <>Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificãri ca numãr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de "legalitate" au fost grav atinse.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constatã cã dispoziţiile <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentalã.
5. Având în vedere cã dispoziţiile <>art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin <>art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constatã cã trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rãmân fãrã obiect, prin declararea <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
6. În final, Curtea considerã cã, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea <>Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autoritãţile şi instituţiile publice urmeazã sã respecte cele stabilite de Curtea Constituţionalã în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi înceteazã efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacã, în acest interval, Parlamentul [...], dupã caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit.d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,
CURTEA CONSTITUŢIONALÃ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generalã a Finanţelor Publice Constanţa, în dosarele nr. 554/118/2010, nr. 2.330/118/2010, nr. 11.506/118/2009, nr. 13.501/118/2009, nr. 7.659/118/2009, nr. 14.415/118/2009, nr. 1.807/118/2010, nr. 1.655/118/2010, nr. 1.631/118/2010, nr. 1.630/118/2010, nr. 1.632/118/2010, nr. 14.187/118/2009, nr. 14.371/118/2009, nr. 11.538/118/2009, nr. 12.125/118/2009, nr. 14.338/118/2009, nr. 686/118/2010, nr. 1.628/118/2010, nr. 2.340/118/2010, nr. 2.162/118/2010, nr. 1.993/118/2010, nr. 2.091/118/2010, nr. 2.089/118/2010, nr. 2.066/118/2010, nr. 2.097/118/2010, nr. 1.900/118/2010, nr. 1.627/118/2010, nr. 1.899/118/2010, nr. 506/118/2010, nr. 1.639/118/2010, nr. 1.817/118/2010, nr. 558/118/2010, nr. 456/118/2010, nr. 557/118/2010, nr. 635/118/2010, nr. 1.811/118/2010, nr. 12.983/118/2009, nr. 13.077/118/2009, nr. 12.979/118/2009, nr. 13.428/118/2009, nr. 11.031/118/2009, nr. 11.032/118/2009, nr. 1.910/118/2010, nr. 10.947/118/2009, nr. 14.185/118/2009, nr. 14.191/118/2009, nr. 11.597/118/2009, nr. 78/118/2010, nr. 2.175/118/2010, nr. 1.991/118/2010, nr. 2.407/118/2010, nr. 2.345/118/2010, nr. 1.985/118/2010, nr. 2.165/118/2010, nr. 2.417/118/2010, nr. 2.056/118/2010, nr. 1.990/118/2010, nr. 11.252/118/2009, nr. 11.248/118/2009, nr. 14.139/118/2009, nr. 1.868/118/2010, nr. 13.590/118/2009, nr. 1.462/118/2010, nr. 1.465/118/2010, nr. 13.890/118/2009, nr. 1.473/118/2010, nr. 1.477/118/2010, nr. 249/118/2010, nr. 354/118/2010, nr. 397/118/2010, nr. 1.537/118/2010, nr. 638/118/2010, nr. 1.452/118/2010, nr. 1.455/118/2010, nr. 13.870/118/2009, nr. 1.903/118/2010, nr. 1.576/118/2010, nr. 1.909/118/2010, nr. 394/118/2010, nr. 14.145/118/2009, nr. 13.876/118/2009, nr. 14.342/118/2009, nr. 1.472/118/2010, nr. 13.589/118/2009, nr. 1.378/118/2010, nr. 1.375/118/2010, nr. 349/118/2010, nr. 13.879/118/2010, nr. 1.380/118/2010, nr. 12.957/118/2010, nr. 12.729/118/2009, nr. 2.463/118/2010, nr. 1.905/118/2010, nr. 2.457/118/2010, nr. 12.710/118/2009, nr. 2.095/118/2010, nr. 27/118/2010, nr. 33/118/2010, nr. 14.410/118/2009, nr. 13.902/118/2009, nr. 13.640/118/2009, nr. 13.641/118/2009, nr. 9.779/118/2009, nr. 13.897/118/2009, nr. 14.311/118/2009, nr. 1.708/118/2010, nr. 1.756/118/2010, nr. 1.808/118/2010, nr. 14.242/118/2009, nr. 13.078/118/2009, nr. 13.088/118/2009, nr. 14.241/118/2009, nr. 14.218/118/2009, nr. 2.736/118/2010, nr. 2.916/118/2010, nr. 3.122/118/2010, nr. 10.072/118/2009, nr. 2.510/118/2010, nr. 2.869/118/2010, nr. 2.915/118/2010, nr. 2.913/118/2010, nr. 1.629/118/2010, nr. 2.858/118/2010, nr. 1.654/118/2010, nr. 2.235/118/2010, nr. 2.727/118/2010, nr. 2.729/118/2010, nr. 2.344/118/2010, nr. 29/118/2010, nr. 2.231/118/2010, nr. 2.420/118/2010, nr. 51/118/2010, nr. 31/118/2010, nr. 11.306/118/2009, nr. 11.303/118/2010, nr. 182/118/2010, nr. 2.301/118/2010, nr. 13.367/118/2010, nr. 11.443/118/2009, nr. 13.363/118/2009, nr. 11.522/118/2009, nr. 11.312/118/2009, nr. 11.308/118/2009, nr. 2.304/118/2010, nr. 2.299/118/2010, nr. 2.303/118/2010, nr. 346/118/2010, nr. 2.514/118/2010, nr. 3.123/118/2010 şi nr. 348/118/2010 ale Tribunalului Constanţa - Secţia civilã şi constatã cã prevederile <>art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnãrile cu caracter politic şi mãsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, sunt neconstituţionale.
Definitivã şi general obligatorie.
Prezenta decizie se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 21 octombrie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
