Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.265 din 27 septembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 17 alin. (5) teza finala din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 885 din 14 decembrie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Benke Karoly - magistrat-asistent-şef
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Sindicatul Salariaţilor Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã din Bucureşti în Dosarul nr. 2.168/116/2010 al Tribunalului Cãlãraşi - Secţia civilã şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 16D/2011.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã. Se apreciazã cã salariaţii din sectorul public şi cei din sectorul privat se aflã într-o situaţie juridicã diferitã, ţinând cont de sursa de finanţare a salariilor acestora, astfel încât şi tratamentul juridic aplicat acestora trebuie sã fie diferit. Prin urmare, modificarea prin lege a contractelor individuale de muncã a personalului plãtit din fonduri publice este consecinţa fireascã a legãturii directe existente între acesta şi bugetul de stat.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 24 noiembrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 2.168/116/2010, Tribunalul Cãlãraşi - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Sindicatul Salariaţilor Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã din Bucureşti într-o cauzã având ca obiect soluţionarea cererii autorului excepţiei de acordare a unor drepturi bãneşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine cã modificarea contractului individual de muncã al lucrãtorilor din sectorul bugetar prin voinţa unilateralã a legiuitorului, în lipsa acordului de voinţã al angajatului, constituie o încãlcare a textului art. 16 din Constituţie, din moment ce pentru angajaţii din sectorul privat o atare posibilitate este exclusã. Se aratã cã atât angajaţii din mediul privat, cât şi cei din mediul public sunt înainte de toate salariaţi, iar distincţia public-privat nu are nicio relevanţã pentru ca acestora sã li se aplice un tratament juridic diferenţiat în privinţa modificãrii contractului individual de muncã. Prin urmare, se apreciazã cã textul de lege criticat impune în privinţa angajaţilor din mediul public, faţã de cei din mediul privat, un tratament juridic diferit, fãrã o justificare obiectivã şi raţionalã. Totodatã, se considerã cã este încãlcat şi dreptul de proprietate privatã al angajatului din mediul public, în acest sens fiind invocatã Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunţatã în Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe.
În fine, se aratã cã, întrucât legiuitorul poate modifica dupã bunul plac orice element al contractului individual de muncã prin acte normative, sunt încãlcate implicit şi prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Tribunalul Cãlãraşi - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. În acest sens, se aratã cã dispoziţiile legale criticate nu încalcã art. 16 din Constituţie, întrucât se aplicã tuturor categoriilor de persoane ale cãror raporturi de muncã au luat naştere în baza unor contracte individuale de muncã. Totodatã, se apreciazã cã atât Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, cât şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice admit posibilitatea diminuãrii rezonabile a gradului de protecţie oferitã dreptului la muncã atât timp cât nu este afectatã substanţa dreptului.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. În acest sens, se aratã cã reglementarea prin lege a conţinutului anumitor clauze ale contractului individual de muncã nu este contrarã textelor constituţionale invocate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, reprezentând chiar o mãsurã de protecţie a salariaţilor care trebuie astfel sã îşi cunoascã drepturile şi obligaţiile care decurg din contractul individual de muncã. Totodatã, apreciazã cã art. 44 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei, nu are incidenţã în cauzã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În realitate, astfel cum rezultã din motivarea excepţiei, Curtea constatã cã autorul acesteia criticã numai teza finalã a art. 17 alin. (4) din lege.
Ulterior sesizãrii Curţi Constituţionale, art. 17 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 a fost modificat prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, iar Legea nr. 53/2003 a fost republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Soluţia legislativã criticatã a fost, de principiu, menţinutã şi se regãseşte în prezent la art. 17 alin. (5) tezã finalã din lege, text asupra cãruia Curtea, potrivit jurisprudenţei sale, urmeazã a se pronunţa şi care are urmãtorul cuprins:
"(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevãzute la alin. (3) în timpul executãrii contractului individual de muncã impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrãtoare de la data apariţiei modificãrii, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevãzutã în mod expres de lege."
Autorul excepţiei susţine cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 44 privind proprietatea privatã. Totodatã, se considerã a fi încãlcate şi prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocându-se în acest sens Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 noiembrie 2002, pronunţatã în Cauza Buchen împotriva Republicii Cehe.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulatã, Curtea constatã cã autorul excepţiei porneşte de la o ipotezã greşitã, în sensul în care teza finalã a art. 17 alin. (5) din lege se aplicã numai angajaţilor din sfera publicã. Or, acest text vizeazã toate raporturile de muncã existente la un moment dat şi care sunt modificate în mod expres printr-o lege. Nu se poate susţine cã, de principiu, legiuitorul nu poate interveni în raporturile de muncã stabilite în sfera privatã printr-un act normativ, acesta, spre exemplu, putând modifica durata concediului de odihnã la care salariatul are dreptul; condiţiile de acordare a preavizului de cãtre pãrţile contractante şi durata acestuia; durata normalã a muncii, exprimatã în ore/zi şi ore/sãptãmânã; contractul colectiv de muncã ce reglementeazã condiţiile de muncã ale salariatului; durata perioadei de probã etc. Mai mult, legiuitorul poate modifica şi cuantumul salariului de bazã minim brut pe ţarã garantat în platã, astfel încât, indiferent de cele consemnate în contractul individual de muncã, pãrţile nu pot prevedea drepturi bãneşti inferioare acestuia. Rezultã cã aceastã prevedere legalã permite legiuitorului sã îşi îndeplineascã obligaţia pozitivã de a prevedea şi crea cadrul legal necesar în care sã se desfãşoare raporturile de muncã.
Desigur, existã unele situaţii în care legea nu poate interveni în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii privaţi, respectiv în privinţa cuantumului concret al salariilor ce depãşesc cuantumul salariului de bazã minim brut pe ţarã garantat în platã, situaţie care ab initio este exclusã în raporturile dintre angajaţii şi angajatorii din mediul public.
Astfel, prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat cã angajaţii din mediul public nu se aflã în aceeaşi situaţie juridicã precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncã în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasãrile şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte cheltuielile din acest buget. Or, salariile/ indemnizaţiile/soldele reprezintã astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncã sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncã încheiat între un angajat şi un angajator. Curtea a arãtat cã obligarea de cãtre stat, deci de cãtre un terţ, raportat la contractul individual de muncã încheiat, atât a angajatorului de a-şi reduce cheltuielile de personal, cât şi a angajatului în sensul diminuãrii veniturilor sale, ar încãlca în mod flagrant art. 1 alin. (3) şi (5), art. 41, art. 44 şi art. 45 din Constituţie.
Autorul excepţiei contestã tocmai acest aspect, respectiv faptul cã numai în sfera publicã statul poate modifica, fãrã încheierea unui act adiţional, contractul individual de muncã sub aspectul salariului sau sporurilor acordate. Or, astfel cum s-a arãtat mai sus, din punctul de vedere al sursei de finanţare a cheltuielilor de personal angajaţii din sfera publicã şi cei din sfera privatã nu sunt în aceeaşi situaţie juridicã, sursa de finanţare fiind indisolubil legatã de bugetul public naţional.
Rezultã cã în sfera privatã, sub aspectul mai sus menţionat, legea nu poate interveni, iar în sfera publicã aceastã intervenţie este justificatã în mod obiectiv şi raţional de natura sursei de finanţare a cheltuielilor de personal.
De asemenea, prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Curtea a statuat cã în sfera publicã salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii [a se vedea, în acest sens, şi art. 162 alin. (3) din Codul muncii], ca act al legiuitorului originar sau delegat; legea este cea care oferã angajatorului public o marjã privind acordarea anumitor sporuri specifice, acesta neavând competenţa de a acorda drepturi salariale numai în baza şi în temeiul unei manifestãri discreţionare de voinţã. Manifestarea sa de voinţã este condiţionatã şi totodatã limitatã de lege. Însã, atunci când legea diminueazã cuantumul sporurilor sau le suprimã, contractul individual de muncã nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinţei concordante a celor douã pãrţi contractante pentru a se aplica noile prevederi legale.
În fine, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Curtea a constatat cã ordonatorii principali de credite trebuie sã respecte legea şi sã o aplice ca atare, chiar dacã aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncã, individuale sau colective, ale personalului plãtit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constã în faptul cã temeiul încheierii, modificãrii şi încetãrii contractului este legea, iar dacã, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie sã reflecte şi sã fie în acord cu legea.
În consecinţã, nu se poate reţine încãlcarea art. 16 din Constituţie. Cu privire la pretinsa încãlcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea observã cã acestea nu au incidenţã în cauzã, conţinutul normativ al textului criticat neavând nicio legãturã cu acestea. Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocatã în cauzã se referã la pensii, şi nu la raporturi de muncã.
Textul criticat nu contravine nici art. 1 alin. (3) din Constituţie din moment ce, astfel cum s-a arãtat, intervenţia legiuitorului, de principiu, priveşte toate categoriile de angajaţi, iar voinţa sa nu poate fi arbitrarã, ci supusã principiilor şi rigorilor Constituţiei; mai mult, aceasta, fiind materializatã într-un act normativ de reglementare primarã, poate fi cenzuratã de cãtre Curtea Constituţionalã pe calea controlului de constituţionalitate, garanţie a asigurãrii supremaţiei Constituţiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) teza finalã din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Sindicatul Salariaţilor Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã din Bucureşti în Dosarul nr. 2.168/116/2010 al Tribunalului Cãlãraşi - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 27 septembrie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
