Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.243 din 22 septembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 915 din 22 decembrie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Acsinte Gaspar - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cãtãlina Gliga.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi asigurãri sociale şi care formeazã obiectul Dosarului nr. 44D/2011 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 6 octombrie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 33.397/3/2009, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi asigurãri sociale a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar într-un litigiu având ca obiect anularea unei decizii de sancţionare disciplinarã.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se aratã cã sancţiunea corectã a lipsei din decizia de sancţionare disciplinarã a elementelor prevãzute de lege este nulitatea relativã, întrucât interesul ocrotit este unul particular, iar angajatul interesat de anularea deciziei trebuie sã demonstreze nu numai neîndeplinirea cerinţelor legale, ci şi faptul cã prin aceastã omisiune i-a fost produsã o vãtãmare.
Se susţine totodatã cã sancţionarea unei astfel de omisiuni cu nulitatea absolutã încalcã principiul egalitãţii statuat la art. 16 din Constituţie. Este dat în acest sens exemplul a douã persoane care se aflã în situaţii de fapt similare, ambele sãvârşind abateri disciplinare, însã de gravitãţi diferite, prima dintre ele, care a sãvârşit o abatere mai gravã, pentru care i-a fost desfãcut contractul de muncã, reuşind sã obţinã anularea deciziei de sancţionare pentru motivul lipsei din cuprinsul acesteia a uneia dintre menţiunile prevãzute de lege şi, prin urmare, un drept de creanţã asupra angajatorului egal cu salariile care i s-ar fi cuvenit de la data concedierii pânã la data reintegrãrii efective în muncã, în timp ce cealaltã este sancţionatã, pentru o faptã mai uşoarã, cu desfacerea contractului de muncã, decizia de sancţionare a acestuia neputând fi anulatã, din moment ce nu existã omisiuni în cuprinsul acesteia care sã atragã anulabilitatea.
De asemenea, se aratã cã exemplul anterior referit poate determina pronunţarea unor soluţii inechitabile, fapt ce contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, fiind încãlcate în acest fel şi dispoziţiile art. 11 din Constituţie.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi asigurãri sociale apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Astfel, instanţa opineazã cã susţinerile autorului potrivit cãrora textul criticat încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 16 pleacã de la greşita premisã cã acest text se aplicã unor persoane care se aflã în aceeaşi situaţie de fapt. Or, dispoziţiile criticate sunt aplicate, potrivit opiniei instanţei, în mod egal tuturor persoanelor, iar art. 16 din Constituţie garanteazã aplicarea lor indiferent de situaţiile de fapt în care acestea se aflã.
Referitor la pretinsa încãlcare a prevederilor art. 21 din Constituţie, instanţa aratã cã autorul pleacã, de asemenea, de la o premisã greşitã, aceea cã fiecãrui angajat trebuie sã îi fie asigurat dreptul de a obţine anularea deciziei de concediere, or, în realitate, dispoziţiile constituţionale invocate, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale garanteazã soluţionarea cauzelor în termene rezonabile de cãtre instanţe independente, prin aplicarea dispoziţiilor legale incidente tuturor cetãţenilor, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri.
Instanţa opineazã, totodatã, cã dispoziţiile art. 11 din Constituţie nu au incidenţã în cauzã.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În urma modificãrii Legii nr. 53/2003 prin Legea nr. 40/2011 şi a republicãrii Legii nr. 53/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 a devenit art. 252 alin. (2) lit. b). Având în vedere faptul cã aceastã ultimã modificare nu a afectat esenţa dispoziţiilor criticate şi ţinând cont de dispozitivul Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. III din 31 octombrie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, potrivit cãruia "În cazul în care, dupã invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecãtoreşti, prevederea legalã supusã controlului a fost modificatã, Curtea Constituţionalã se pronunţã asupra constituţionalitãţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacã soluţia legislativã din legea sau ordonanţa modificatã este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificãrii", Curtea urmeazã sã examineze dispoziţiile art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003, care au în prezent urmãtoarea redactare:
"(2) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: [...]
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncã sau contractul colectiv de muncã aplicabil care au fost încãlcate de salariat;".
În opinia autorului excepţiei, textele criticate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, în jurisprudenţa sa, a mai analizat prevederile de lege criticate prin prisma aceloraşi critici şi prin raportare la aceleaşi texte din Constituţie ca şi cele invocate în prezenta cauzã. În acest sens este şi Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, prin care Curtea a reţinut cã soluţia legislativã criticatã are ca scop asigurarea stabilitãţii raporturilor de muncã, a desfãşurãrii acestora în condiţii de legalitate şi a respectãrii drepturilor şi îndatoririlor ambelor pãrţi ale raportului juridic de muncã. În acelaşi timp, este menitã sã asigure apãrarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantã a angajatorului în desfãşurarea raportului de muncã. Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncã din voinţa unilateralã a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formã riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.
Menţiunile şi precizãrile pe care în mod obligatoriu trebuie sã le conţinã decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplicã sancţiunea, inclusiv cu privire la cãile de atac şi termenele în care are dreptul sã constate temeinicia şi legalitatea mãsurilor dispuse din voinţa unilateralã a angajatorului.
Angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiazã mãsura dispusã, trebuie sã facã dovada temeiniciei şi legalitãţii acelei mãsuri, salariatul putând doar sã le combatã prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizãrile prevãzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecãtoreascã, în vederea soluţionãrii legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.
De altfel, aceste considerente au fost reţinute şi prin Decizia nr. 319 din 29 martie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, şi prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005.
Întrucât nu au apãrut elemente noi, de naturã a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicatã de Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncã şi asigurãri sociale.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 22 septembrie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
