Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) si pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) si (2) si ale art. 196 lit. b), e), g), r) si s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum si ale legii in ansamblul sau Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

DECIZIE nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) si pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) si (2) si ale art. 196 lit. b), e), g), r) si s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum si ale legii in ansamblul sau

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 785 din 24 noiembrie 2010
Comenteaza legea

    În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, la data de 23 septembrie 2010, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.
    Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 13.853 din 23 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.867A/2010.
    Aceastã sesizare a fost semnatã de cãtre urmãtorii deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almãjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihãiţã Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cãtãlin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitricã, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolãescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcã, Ionel Palãr, Cornel Pieptea, Gabriel Plãiaşu, CristinaAncuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Cãlin Constantin Anton Popescu-Tãriceanu, Ana Adriana Sãftoiu, Nini Sãpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpãu, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.
    Tot la data de 23 septembrie 2010, un grup de 33 de senatori a solicitat Curţii Constituţionale sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii publice.
    Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 13.856 din 23 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.870A/2010.
    Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnatã de urmãtorii senatori: Ilie Sârbu, Viorel Arcaş, Alexandru Cordoş, Ioan Chelaru, Trifon Belacurencu, Titus Corlãţean, Laurenţiu Florian Coca, Nicolae Moga, Ioan Mang, Iulian Bãdescu, Sorin-Constantin Lazãr, Gheorghe Pop, Ecaterina Andronescu, Valer Marian, Sergiu-Florin Nicolaescu, Petre Daea, Nicolae Dãnuţ Prunea, Georgicã Severin, Gheorghe Marcu, Gavril Mîrza, Constantin Tãmagã, Doina Silistru, Avram Crãciun, Mitrea Elena, Ion Toma, Gheorghe Saghian, Gheorghe Pavel Bãlan, Lia-Olguţa Vasilescu, Şerban Constantin Valeca, Ion Rotaru, Daniel Savu, Florin Constantinescu şi Dan-Coman Şova.
    În cele douã obiecţii de neconstituţionalitate formulate sunt învederate urmãtoarele motive de neconstituţionalitate:
    I. În ceea ce priveşte critica referitoare la neconstituţionalitatea extrinsecã a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, se aratã urmãtoarele aspecte:
    1.1. Adoptarea legii a fost fãcutã cu încãlcarea art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, întrucât la momentul votului final asupra legii nu a fost asigurat cvorumul legal de şedinţã, în salã fiind prezenţi în jur de 80 de deputaţi. În consecinţã, nu se putea întruni nici majoritatea cerutã de Constituţie pentru adoptarea acestei legi. Autorii sesizãrii aratã cã, în lipsa cvorumului de şedinţã şi a majoritãţii de adoptare, se aduce atingere spiritului democratic şi se încalcã prevederile art. 111 şi 144 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, dar şi cele ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.
    1.2. De asemenea, se aratã cã ar fi fost oportun ca printre comisiile de specialitate al cãror aviz s-a solicitat asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, sã se fi numãrat şi comisiile competente în domeniul sãnãtãţii, întrucât sunt modificate anumite dispoziţii privind condiţiile acordãrii pensiei de invaliditate.
    Se susţine cã sunt încãlcate şi prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care stabilesc un termen de 5 zile - anterior datei prevãzute pentru dezbaterea proiectului de lege - înãuntrul cãruia raportul comisiei sesizate în fond trebuie pus la dispoziţia deputaţilor. Or, se aratã cã raportul Comisiei pentru muncã şi protecţia socialã din cadrul Camerei Deputaţilor asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice a fost depus cu nerespectarea intervalului de timp stabilit de lege, în fapt acesta fiind înaintat Biroului permanent la data de 15 septembrie 2010, în condiţiile în care dezbaterea proiectului de lege a fost stabilitã tot pentru aceeaşi datã.
    Se mai apreciazã cã au fost încãlcate prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu au fost respectate anumite termene procedurale prevãzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor atunci când legea este adoptatã în procedurã de urgenţã.
    1.3. Se mai aratã cã adoptarea legii criticate a fost fãcutã cu încãlcarea principului bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, întrucât forma legii adoptatã de Camera Deputaţilor cuprinde modificãri esenţiale faţã de forma adoptatã de Senat, dar şi pentru cã, între momentul adoptãrii celor douã forme, Guvernul a mai emis o "serie de ordonanţe pe aceeaşi temã, acte normative ale cãror prevederi au fost introduse în textul proiectului adoptat de camera decizionalã".
    1.4. Se susţine cã legea criticatã a fost adoptatã cu nesocotirea art. 79 din Constituţie, întrucât, fiind diferenţe atât de mari între forma adoptatã de Camera Deputaţilor şi cea adoptatã de Senat, era necesar sã fie solicitat din nou punctul de vedere al Consiliului Legislativ, în conformitate cu art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
    1.5. Se considerã cã prin eliminarea pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor prin legea criticatã sunt încãlcate prevederile art. 65 alin. (2) lit. j), art. 73 alin. (3) şi ale art. 75 alin. (4) din Constituţie, întrucât adoptarea unei atari prevederi legale nu era de competenţa decizionalã a Camerei Deputaţilor, ci trebuia adoptatã în şedinţa comunã a celor douã Camere.
    II. În ceea ce priveşte criticile referitoare la neconstituţionalitatea intrinsecã a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, se aratã urmãtoarele aspecte:
    2.1. La momentul adoptãrii acestei legi erau în vigoare o serie de acte cu conţinut normativ similar, astfel cã edictarea noii reglementãri apare ca inutilã, cu atât mai mult cu cât cele câteva prevederi cu caracter de noutate ar fi putut fi instituite sub forma de modificãri punctuale ale normelor deja existente. Astfel, stabilitatea legislativã este afectatã, prejudiciind grav principiul supremaţiei legii. Schimbãrile excesiv de dese ale legislaţiei determinã instabilitatea mediului economic, politic şi social, generând dificultãţi cetãţenilor în recepţionarea şi aplicarea legii şi, nu în ultimul rând, discriminãri serioase între generaţiile de asiguraţi care beneficiazã (la data pensionãrii) de reglementãri diferite şi - corespunzãtor acestora - de drepturi de pensie diferite. De asemenea, astfel de modificãri legislative afecteazã încrederea cetãţenilor în sistemul de legi şi fac imposibilã previzionarea drepturilor lor în viitor, la momentul pensionãrii.
    Tot prin raportare la dispoziţiile constituţionale care consacrã obligaţia respectãrii legilor, invocându-se în acelaşi timp şi considerentele <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, cu privire la principiul unicitãţii reglementãrii în materie, se aratã cã Legea privind sistemul unitar de pensii publice este neconstituţionalã, întrucât conţine reglementãri referitoare la calculul pensiilor speciale, în condiţiile în care <>Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor reglementeazã modul de calcul al pensiilor speciale care au fost acordate în temeiul legilor speciale.
    De asemenea, se aratã cã afectarea pensiilor speciale, care constituie drepturi legal câştigate şi sunt ocrotite de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, are ca rezultat încãlcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la supremaţia Legii fundamentale.
    Mai mult decât atât, <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale stabilea în art. 80 alin. (3), cu titlu de principiu, faptul cã valoarea punctului de pensie urma sã fie de minimum 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009. Eliminarea limitei minime a valorii punctului de pensie, instituitã de <>Legea nr. 19/2000, cu consecinţa plafonãrii acesteia, aşadar în absenţa corelãrii valorii punctului de pensie cu nivelul salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat (prin legea anualã a bugetului asigurãrilor sociale de stat), are ca efect diminuarea cu titlu permanent a tuturor pensiilor.
    Prin stabilirea valorii punctului de pensie la suma de 732,8 lei şi abrogarea <>Legii nr. 19/2000, legiuitorul a diminuat drastic cuantumul pensiei, aspect care - împreunã cu celelalte condiţionãri şi modificãri impuse de Legea privind sistemul unitar de pensii publice, cum ar fi majorarea vârstei de pensionare, a stagiului de cotizare ş.a. - este de naturã sã afecteze dreptul fundamental la pensie în substanţa sa.
    2.2. Legea criticatã încalcã dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Constituţie referitoare la nivelul de trai. Astfel, reducerea drepturilor cuvenite pensionarilor prin: creşterea vârstelor de pensionare, reducerea valorii punctului de pensie şi implicit a cuantumului pensiei, reducerea pensiilor anticipate parţiale, transformarea pensiilor speciale în pensii în sensul Legii privind sistemul unitar de pensii publice etc., sub pretextul "îmbunãtãţirii sustenabilitãţii sistemului de pensii", nu asigurã creşterea calitãţii vieţii în România. Mai mult, creşterea vârstelor de pensionare este de naturã sã prejudicieze chiar şi speranţa de viaţã, oricum redusã, din România.
    Legea criticatã contravine dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât restrângerea drepturilor fundamentale invocate mai sus nu este justificatã, nerespectând condiţiile impuse de acest text constituţional. Deficitul bugetului asigurãrilor sociale de stat nu se numãrã printre cauzele care, potrivit art. 53 din Constituţie, ar putea justifica restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertãţi, iar nesustenabilitatea sistemului de pensii, invocatã ca impunând necesitatea noii reglementãri, este determinatã de modul de administrare a sumelor colectate drept contribuţii, politica demograficã şi modalitatea nelegalã de acordare a unor pensii de invaliditate, aspecte care nu pot constitui fundament al restrângerii unor drepturi fundamentale. De asemenea, cu privire la problema raportului dintre contribuabili şi pensionari, care este de 0,98 la 1, legiuitorul poate gãsi alte soluţii. Deşi cuantumul drepturilor în materia asigurãrilor sociale poate comporta anumite variabile în raport cu situaţia economicã a statului, acesta este ţinut sã respecte drepturile consacrate prin Legea fundamentalã, indiferent de situaţia economicã pe care o traverseazã. Mai mult, se aratã cã afectarea dreptului la pensie nu are un caracter temporar, ci definitiv, precum şi faptul cã restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale invocate este disproporţionatã în raport cu obiectivul urmãrit. Reducerea pensiilor speciale şi a valorii punctului de pensie nu este de naturã sã aducã atingere scopului propus, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea sustenabilitãţii bugetului asigurãrilor sociale de stat, prin reechilibrarea veniturilor cu cheltuielile, în beneficiul societãţii.
    2.3. Legea criticatã contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Transformarea pensiilor speciale dobândite anterior Legii privind sistemul unitar de pensii publice şi care constituie drepturi câştigate, în pensii, în înţelesul acestei legi, aduce atingere principiului neretroactivitãţii legii civile. În sprijinul acestor susţineri sunt invocate cele reţinute de Curtea Constituţionalã cu privire la neretroactivitate în domeniul pensiilor, prin <>Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, <>Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi <>Decizia nr. 120 din 15 februarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 26 martie 2007.
    Astfel, recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în platã la data introducerii sistemului unitar de pensii publice, are caracter retroactiv.
    Legea criticatã contravine dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În acest sens se aratã cã, potrivit celor statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Buchen împotriva Cehiei, 2002, noţiunea "bun" înglobeazã orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economicã, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia, unui bun proprietate privatã. Or, transformarea pensiilor speciale în pensii în sensul Legii privind sistemul unitar de pensii publice şi reducerea cuantumului pensiilor constituie o ingerinţã, care afecteazã dreptul de proprietate în substanţa sa. De asemenea, transformarea pensiilor speciale echivaleazã cu o expropriere, fãrã a exista o cauzã de utilitate publicã. În sprijinul acestor argumente sunt invocate şi cele reţinute de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, sau Stubbings ş.a. împotriva Marii Britanii, 1996, prin care se reţine cã dreptul la pensie este asimilat dreptului de proprietate.
    Totodatã, se aratã cã art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege încalcã art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, tocmai prin afectarea cuantumului pensiilor de serviciu ale militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special. În acest sens sunt invocate şi prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ale art. 2 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, ale art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, precum şi Directiva nr. 86/378/CEE . Se susţine cã "atât pensiile cadrelor militare din domeniul apãrãrii naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, cât şi pensiile judecãtorilor şi procurorilor se încadreazã în pilonul al doilea privind schemele ocupaţionale guvernate de Directiva nr. 86/378/CEE ". Totodatã, autorii sesizãrii fac o pledoarie în sensul acordãrii pensiilor de serviciu în favoarea militarilor, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special, judecãtorilor şi procurorilor, invocând în esenţã rolul şi importanţa activitãţii pe care o desfãşoarã, precum şi faptul cã pensia de serviciu este un drept al lor, şi nu un privilegiu. În sensul îndrituirii militarilor de a beneficia de pensie de serviciu, autorii sesizãrii invocã şi avizul Consiliului Legislativ la legea criticatã, în care se aratã cã în alte state pensiile militare au un statut distinct de pensiile reglementate de legea generalã.
    2.4. Se mai susţine cã eliminarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor încalcã prevederile art. 124 alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie. În acest sens este citatã <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 20/2000.
    2.5. Se susţine, cu referire la militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special, cã legea criticatã încalcã dreptul fundamental de alegere a profesiei şi a meseriei sau ocupaţiei. Totodatã, prin obligarea persoanelor care realizeazã venituri din activitãţi profesionale la plata contribuţiilor la bugetul asigurãrilor sociale de stat, spre exemplu, a avocaţilor, se încalcã art. 41 alin. (1) din Constituţie, întrucât aceste persoane vor plãti contribuţii la "case de pensii diferite", ţinându-se seama de faptul cã statutele proprii ale acestora reglementeazã existenţa caselor de pensii proprii ale profesiilor care intrã sub incidenţa art. 6 alin. (1) pct. IV din lege.
    2.6. Se susţine cã egalizarea vârstei de pensionare pentru femei şi bãrbaţi reprezintã o greşitã aplicare a art. 16 din Constituţie. Pe de o parte, se aratã cã vârsta de 65 de ani de pensionare pentru bãrbaţi este mult prea mare raportatã la speranţa de viaţã a acestora, iar pe de altã parte, stabilirea vârstei de pensionare a femeilor la 65 de ani este, de asemenea, prea mare, în acest sens invocându-se particularitãţile fiziologice ale acestora. În susţinerea acestui punct de vedere sunt invocate hotãrârile pronunţate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cauzele Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, şi Walker împotriva Regatului Unit, 2006, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.
    2.7. Legea criticatã contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece reglementeazã aplicarea unui tratament în mod vãdit defavorabil asiguraţilor care nu intrã sub incidenţa prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din aceastã lege faţã de cei care se încadreazã în ipoteza acestui articol sub aspectul vârstei standard de pensionare. De asemenea, se aratã cã modificãrile dese, succesive, ale prevederilor aplicabile în materia pensiilor sunt de naturã sã creeze discriminãri între diferitele generaţii de beneficiari ai dreptului la pensie.
    2.8. Pentru motivele indicate mai sus, Legea privind sistemul unitar de pensii publice criticatã contravine dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, prin raportare la dispoziţiile art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi art. 1, art. 17 alin. (1), art. 25, art. 34 alin. (1) şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    Curtea, având în vedere cã obiecţiile de neconstituţionalitate care formeazã obiectul dosarelor sus-menţionate au conţinut similar, prin Încheierea din 29 septembrie 2010, în temeiul art. 164 din Codul de procedurã civilã coroborat cu <>art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 3.870A/2010 la Dosarul nr. 3.867A/2010, care este primul înregistrat.
    În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi comunica punctele lor de vedere.
    Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, prin adresele nr. 51/4.383 şi nr. 51/4.384 din 28 septembrie 2010, înregistrate la Curtea Constituţionalã cu nr. 14.012 din 28 septembrie 2010 şi nr. 14.013 din 28 septembrie 2010, punctul de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
    Referitor la încãlcarea prevederilor art. 64 alin. (1) şi art. 67 din Constituţie, se aratã cã, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 15 septembrie 2010, la votul final au fost întrunite condiţiile de cvorum. Totodatã, se aratã cã procedura de adoptare a legii a respectat întru totul principiul bicameralismului prevãzut de art. 61 din Constituţie.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se aratã cã susţinerile autorilor sesizãrii nu au nicio legãturã cu principiul consacrat de acest text constituţional, întrucât prin legea criticatã nu a fost revizuitã Constituţia şi nu a fost adoptat niciun act juridic subsecvent legii criticate care o sã modifice sau sã o completeze pe aceasta din urmã. În plus, necesitatea sistematizãrii legislaţiei este de competenţa Consiliului Legislativ şi în niciun caz nu constituie motiv de neconstituţionalitate a unei legi. De asemenea, încãlcarea <>Legii nr. 24/2000 de cãtre legea criticatã nu constituie motiv de neconstituţionalitate.
    În ceea ce priveşte încãlcarea art. 15 alin. (2) şi art. 47 alin. (2) din Constituţie, se invocã cele reţinute de Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 873/2010 şi <>Decizia nr. 871/2010. De asemenea, aratã cã art. 146 din Constituţie nu prevede printre atribuţiile Curţii Constituţionale verificarea conformitãţii legii criticate cu vreun regulament al vreunei Camere a Parlamentului.
    Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecã referitoare la transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public, invocã cele reţinute de Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 873/2010 şi <>Decizia nr. 871/2010. În plus faţã de considerentele deciziilor citate, aratã cã justificarea adoptãrii Legii privind sistemul unitar de pensii publice are în vedere situaţia de crizã economicã în care se aflã România în prezent, precum şi necesitatea respectãrii angajamentelor internaţionale asumate de stat. Cu privire la problema egalizãrii vârstei de pensionare între bãrbaţi şi femei, aratã cã reglementarea sistemului de asigurãri sociale de stat intrã în competenţa exclusivã a statului.
    Guvernul a transmis, prin adresele nr. 5/7.530/EB şi nr. 5/7.531/EB, înregistrate la Curtea Constituţionalã cu nr. 13.883 din 28 septembrie 2010 şi nr. 13.992 din 29 septembrie 2010, punctul de vedere asupra sesizãrii de neconstituţionalitate. În legãturã cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecã, se aratã cã este necesarã solicitarea unor clarificãri celor douã Camere ale Parlamentului din moment ce vizeazã deficienţe care ţin de modul de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului Camerei Deputaţilor. Se invocã <>Decizia nr. 786/2009, <>Decizia nr. 413/2010 şi <>Decizia nr. 1.466/2009, prin care Curtea Constituţionalã a arãtat cã nu este de competenţa sa controlul modalitãţii în care sunt puse în aplicare regulamentele celor douã Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. Cu referire la pretinsa încãlcare a principiului bicameralismului, se apreciazã cã o atare susţinere este neîntemeiatã, întrucât modificãrile aduse legii de Camera Deputaţilor, faţã de forma adoptatã de Senat, nu sunt de naturã a imprima deosebiri majore de conţinut juridic sau o configuraţie semnificativ diferitã a actului normativ adoptat.
    În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecã a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, referitor la argumentele invocate în legãturã cu desfiinţarea pensiilor speciale, se aratã cã aceastã problemã a fost deja soluţionatã de Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 873/2010 cu ocazia controlului a priori de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor. În ceea ce priveşte critica referitoare la modificarea punctului de pensie, invocã <>Decizia nr. 793/2009, <>Decizia nr. 966/2007 şi <>Decizia nr. 1.140/2007, prin care Curtea Constituţionalã a statuat cã este de competenţa exclusivã a legiuitorului, în funcţie de resursele fondurilor de asigurãri sociale disponibile, stabilirea valorii punctului de pensie, a limitei maxime a cuantumului pensiei, a condiţiilor de recalculare şi de recorelare a pensiilor anterior stabilite, precum şi indexarea acestora. În sfârşit, cu privire la problema egalizãrii treptate a vârstei de pensionare, se aratã cã aceasta nu reprezintã o problemã de constituţionalitate, ci de oportunitate, aflatã în competenţa exclusivã a legiuitorului, potrivit art. 47 din Constituţie.
    Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

                                    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
    Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultã din sesizarea formulatã, îl constituie dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice. Din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate Curtea constatã cã aceasta vizeazã atât o criticã de neconstituţionalitate extrinsecã privind legea în ansamblul sãu, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o criticã de neconstituţionalitate intrinsecã, ce priveşte, în special, prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din lege. În consecinţã, Curtea urmeazã sã se pronunţe asupra constituţionalitãţii prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi asupra legii în ansamblul sãu. Textele criticate punctual au urmãtorul cuprins:
    - Art. 6: "(1) În sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii: [...]
    I. c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apãrãrii naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
    IV. persoanele care realizeazã, în mod exclusiv, un venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, şi care se aflã în una din situaţiile urmãtoare: [...]
    e) alte persoane care realizeazã venituri din activitãţi profesionale.";
    - Art. 53: "(1) Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bãrbaţi. Atingerea acestei vârste se realizeazã prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonãrii prevãzute în anexa nr. 5.";
    - Art. 54: "(1) În cazul persoanelor prevãzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), vârsta standard de pensionare este de 60 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bãrbaţi. Atingerea acestei vârste se realizeazã prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonãrii prevãzute în anexa nr. 6.
    (2) În cazul persoanelor prevãzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), stagiul minim de cotizare în specialitate este de 20 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bãrbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizeazã prin creşterea stagiului minim de cotizare în specialitate, conform eşalonãrii prevãzute în anexa nr. 6.
    (3) În cazul persoanelor prevãzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. c), stagiul complet de cotizare este de 30 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bãrbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizeazã prin creşterea stagiului complet de cotizare, conform eşalonãrii prevãzute în anexa nr. 6.";
    - Art. 65 alin. (4): "Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limitã de vârstã care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lunã de anticipare, pânã la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limitã de vârstã.";
    - Art. 102 alin. (1) şi (2): "(1) La data intrãrii în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului de pensie este de 732,8 lei.
    (2) Valoarea punctului de pensie se majoreazã anual cu 100% din rata inflaţiei la care se adaugã 50% din creşterea realã a câştigului salarial mediu brut, realizat pe anul precedent.";
    - Art. 196: "La data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abrogã: [...]
    b) <>Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 14 octombrie 2002, cu modificãrile şi completãrile ulterioare; [...]
    e) <>Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurãri sociale ale poliţiştilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, cu modificãrile şi completãrile ulterioare; [...]
    g) <>art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008; [...]
    r) prevederile referitoare la pensii cuprinse la alin. (1) şi (2) ale art. 11, alin. (3) al art. 21 şi <>art. 24 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    s) prevederile referitoare la pensii cuprinse la alin. (3) al <>art. 19 din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, cu modificãrile şi completãrile ulterioare."
    Dispoziţiile constituţionale pretins încãlcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la caracterul de stat de drept al României, art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectãrii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncã, art. 44 privind dreptul de proprietate privatã, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertãţilor fundamentale, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 64 alin. (1) potrivit cãruia organizarea şi funcţionarea fiecãrei Camere se stabilesc prin regulament propriu, art. 65 alin. (2) lit. j) privind şedinţele comune ale Camerelor, art. 67 privind cvorumul legal, art. 73 alin. (3) privind categoriile de legi organice, art. 75 alin. (4) privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) şi (3) privind adoptarea legilor, art. 79 privind Consiliul Legislativ, art. 124 alin. (3) privind înfãptuirea justiţiei, art. 135 alin. (2) lit. f) privind economia, art. 144 şi 145 privind incompatibilitãţile, respectiv independenţa şi inamovibilitatea judecãtorilor Curţii Constituţionale şi art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale. Totodatã, sunt considerate ca fiind încãlcate şi Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, Carta socialã europeanã, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor, libertãţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privind recunoaşterea de cãtre statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de pact persoanelor care se aflã pe teritoriul lor, precum şi Directiva Consiliului din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalitãţii de tratament între bãrbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socialã 86/378/CEE şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalitãţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncã şi ocuparea forţei de muncã.
    Înainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã sesizãrile formulate îndeplinesc condiţiile prevãzute de art. 146 lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât acestea au fost semnate de un numãr de 55 de deputaţi, respectiv 33 de senatori.
    Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmeazã a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecã, iar, pe de altã parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecã a legii supuse controlului.
    I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecã, instanţa constituţionalã reţine urmãtoarele:
    1.1. Pentru a analiza pretinsa încãlcare a prevederilor art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmeazã sã facã aplicarea strictã a jurisprudenţei sale în materia cvorumului şi a majoritãţii necesare adoptãrii legilor. În acest sens Curtea face referire la <>Decizia nr. 55 din 21 februarie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 14 martie 2001, prin care a statuat cã, dintre cvorumul de lucru şi cel de vot, numai acesta din urmã este reglementat prin Constituţie şi cã "nimic nu împiedicã instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul de vot". Totodatã, prin <>Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, Curtea a stabilit cã dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în urma revizuirii şi republicãrii Constituţiei, art. 76 alin. (2)] "au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu".
    În mod indubitabil, aceastã jurisprudenţã a Curţii plaseazã dispoziţiile art. 67 şi 76 la momentul votului final. Aceastã concluzie este întãritã şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizeazã "dezbaterea şi adoptarea legii"; întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevãd cã numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultã, fãrã dubiu, cã textul Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constatã cã adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizeazã votul final exercitat de cãtre Parlament asupra ansamblului legii. În acest sens se pronunţã atât doctrina juridicã din România, cât şi cea strãinã.
    În aceste condiţii, Curtea observã cã, potrivit stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 129 din 24 septembrie 2010, legea criticatã a fost adoptatã la votul final cu 170 de voturi pentru, douã voturi împotrivã şi 3 abţineri. Legea criticatã, având caracter organic, se adoptã, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere; or, din cei 333 de membri ai Camerei Deputaţilor au votat în favoarea legii un numãr de 170 de deputaţi, ceea ce înseamnã cã legea, conform stenogramei, a fost adoptatã cu respectarea art. 76 alin. (1) din Constituţie. Având în vedere acest lucru, Curtea concluzioneazã cã, pe baza datelor existente în stenogramã, era întrunit şi cvorumul legal necesar pentru adoptarea legilor în sensul art. 67 din Constituţie.
    Cu privire la susţinerile cã, la momentul votului final asupra legii, în salã mai erau 80 de deputaţi, Curtea reitereazã cele statuate în <>Decizia nr. 74 din 16 aprilie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997, în care a stabilit cã, în lipsa unei solicitãri pentru reverificarea cvorumului dupã apelul nominal, "rezultatele acestuia au rãmas valabile pânã la finele şedinţei". De asemenea, prin <>Decizia nr. 96 din 30 iunie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 iulie 1998, Curtea, analizând o obiecţie de neconstituţionalitate care viza lipsa cvorumului de şedinţã, s-a raportat în mod exclusiv la stenograma şedinţei comune;
    Curtea a mai statuat cã, "Întrucât cvorumul stabilit de preşedintele de şedinţã la începutul acesteia era de 245 de senatori şi deputaţi, deci peste minimul necesar prevãzut de Constituţie, şi având în vedere cã, în timpul şedinţei, preşedinţii grupurilor parlamentare nu au cerut preşedintelui şedinţei comune reverificarea cvorumului, aşa cum se prevede la art. 22 alin. 1 din regulament, se impune concluzia cã adoptarea Legii privind acordarea tichetelor de masã s-a fãcut cu respectarea cerinţelor privitoare la cvorum, impuse de dispoziţiile art. 64 din Constituţie şi ale art. 39 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului".
    În fine, prin <>Decizia nr. 188 din 29 decembrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 31 decembrie 1998, Curtea a statuat cã, "În ceea ce priveşte faptul cã, dupã pãrãsirea sãlii de şedinţã de cãtre grupurile parlamentare ale P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R., preşedintele de şedinţã avea obligaţia sã verifice în ce mãsurã condiţia constituţionalã de cvorum era întrunitã, se reţine cã şi aceastã susţinere vizeazã tot aspecte de nivel regulamentar, iar nu constituţional. [...] Din examinarea stenogramei lucrãrilor, Curtea reţine cã era îndeplinit cvorumul legal prevãzut de Constituţie înainte ca grupurile parlamentare menţionate sã pãrãseascã şedinţa, iar ulterior nu s-a cerut verificarea cvorumului conform Regulamentului Camerei Deputaţilor".
    Curtea mai reţine cã, potrivit art. 144 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, reverificarea cvorumului se dispune la şedinţele de vot final de cãtre preşedinte, imediat înaintea votãrii, din proprie iniţiativã ori la cererea liderului unui grup parlamentar.
    Curtea constatã, în cauza de faţã, cã la lucrãrile şedinţei Camerei Deputaţilor din 15 septembrie 2010 din partea a doua, în care de altfel a şi fost adoptatã legea criticatã, au luat parte, conform stenogramei şedinţei, 181 de deputaţi, lipsind 152. Pe parcursul şedinţei, în lipsa oricãrei solicitãri din partea liderilor de grup parlamentar, preşedintele de şedinţã nu a mai verificat cvorumul, astfel încât, având în vedere jurisprudenţa menţionatã a Curţii Constituţionale, cvorumul stabilit la deschiderea şedinţei şi-a pãstrat valabilitatea pe tot parcursul acesteia. Astfel, nu se poate constata cã nu a existat cvorum la votul final, mai ales cã, potrivit stenogramei şedinţei, chiar la votul final a rezultat o prezenţã de cel puţin 175 de deputaţi.
    Or, Curtea observã cã singurul document oficial în raport cu care are competenţa de a verifica cvorumul la momentul exercitãrii votului final este stenograma şedinţei; or, potrivit constatãrilor din stenogramã, fãcute atât la începutul şedinţei Camerei Deputaţilor, cât şi la momentul votului final, cvorumul constituţional era îndeplinit.
    Faţã de susţinerea cã la momentul votului final erau efectiv doar 80 de deputaţi prezenţi în salã, Curtea reţine cã, în accepţiunea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, nu este competentã sã controleze fapte materializate în acţiuni sau inacţiuni, ci numai conformitatea extrinsecã şi intrinsecã a actului normativ adoptat cu Constituţia.
    În fine, Curtea constatã cã dovezile depuse în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, şi anume cele 6 imagini aflate pe suport electronic, nu sunt concludente pentru dovedirea motivelor de neconstituţionalitate, întrucât aceste imagini nu cuprind precizarea sursei, datei, momentului sau locului în care au fost realizate.
    1.2. Cu referire la critica de neconstituţionalitate ce vizeazã nerespectarea unor termene procedurale prevãzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea constatã cã, prin <>Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat cã nu este de competenţa sa analizarea eventualelor încãlcãri ale Regulamentului. Curtea Constituţionalã, în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încãlca însuşi principiul autonomiei regulamentare a celor douã Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentalã. În virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivã a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind cãile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, dupã cum şi desfãşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotãrâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie sã concorde cu normele şi principiile fundamentale.
    Analiza Curţii este una în drept, fãrã a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arãtat cã nu este de competenţa instanţei constituţionale sã controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor douã Camere ale Parlamentului în procesul legislativ; a se vedea, în acest sens, <>Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, <>Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, sau <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.
    1.3. Raportat la critica de constituţionalitate extrinsecã referitoare la încãlcarea principiului bicameralismului, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã.
    Prin <>Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi <>Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativã se încalcã principiul bicameralismului.
    Aceste criterii esenţiale cumulative sunt:
    a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele douã Camere ale Parlamentului;
    b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferitã, între formele adoptate de cele douã Camere ale Parlamentului.
    Din analiza comparatã a documentelor privind iniţierea şi desfãşurarea procesului legislativ în cauzã, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primã Camerã sesizatã, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Camerã decizionalã, Curtea constatã cã modificãrile operate de cãtre Camera Deputaţilor faţã de forma legii adoptate de Senat nu sunt de naturã a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţã de forma legii adoptatã de Senat sub aspectul soluţiei legislative şi nicio configuraţie deosebitã, semnificativ diferitã faţã de cea a proiectului de lege în forma adoptatã de Senat. O atare concluzie este cu atât mai evidentã cu cât aceastã lege a fost adoptatã tacit de Senat, în condiţiile art. 75 alin. (2) teza finalã din Constituţie.
    În consecinţã, Curtea reţine cã au fost respectate, sub aspectul modului de legiferare, dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin. (2).
    1.4. Cu privire la eventuala nerespectare a dispoziţiilor art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ceea ce ar atrage încãlcarea art. 79 din Constituţie, Curtea constatã cã o atare criticã nu poate fi adusã legii criticate din moment ce modificãrile aduse în Camera Deputaţilor nu sunt de naturã a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţã de forma legii adoptatã de Senat sub aspectul soluţiei legislative şi nici o configuraţie deosebitã, semnificativ diferitã faţã de cea a proiectului de lege în forma adoptatã de Senat; astfel, nu se poate ajunge la concluzia încãlcãrii naturii juridice şi a rolului Consiliului Legislativ.
    1.5. Se susţine cã, procedural, eliminarea pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor trebuia sã fie fãcutã în şedinţa comunã a celor douã Camere şi nu dupã procedura urmatã prin prezenta lege. Curtea observã cã prin <>Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, aceste pensii speciale au fost deja eliminate şi integrate sistemului public de pensii, reglementat prin <>Legea nr. 19/2000. Totodatã, <>Legea nr. 119/2010 a fost adoptatã în urma angajãrii rãspunderii Guvernului în temeiul art. 114 din Constituţie, în şedinţã comunã.
    Deşi, în principiu, o lege adoptatã în şedinţe separate ale celor douã Camere nu poate modifica, respectiv interveni în domeniul rezervat legilor adoptate în şedinţa comunã a celor douã Camere, abrogarea <>art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, nu constituie decât o operaţiune tehnico-legislativã de corelare a prevederilor actului normativ adoptat cu cele existente în alte legi ce reglementeazã pensiile speciale, respectiv mãsuri în domeniul pensiilor. În aceste condiţii, Curtea constatã cã legea de faţã nu are caracter novator şi nu aduce nicio modificare sau un element nou în raport cu cadrul legal consacrat odatã cu apariţia <>Legii nr. 119/2010.
    II. Cu privire la problemele de constituţionalitate intrinsecã, Curtea constatã urmãtoarele:
    2.1. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit cãreia apariţia Legii privind sistemul unitar de pensii publice nu este justificatã, întrucât schimbãrile legislative ar fi putut avea loc prin simpla modificare a legislaţiei existente, precum şi critica potrivit cãreia modificãrile succesive afecteazã stabilitatea legislativã, generând o lipsã de încredere a cetãţenilor în sistemul de legi, Curtea constatã cã Legea fundamentalã, precum şi normele de tehnicã legislativã stabilite de <>Legea nr. 24/2000 nu instituie o obligaţie a legiuitorului de a adopta o nouã reglementare prin includerea acesteia în cea deja existentã ori pe calea unui act normativ nou, separat. De aceea, un astfel de argument nu poate fi reţinut ca un criteriu de apreciere a constituţionalitãţii unui act normativ.
    În ceea ce priveşte afectarea stabilitãţii legislative, Curtea constatã cã obligaţia respectãrii legilor, consacratã de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul sãu, asigurarea unui cadru legislativ inflexibil. Intervenţia legislativã este necesarã atât pentru a adapta actele normative la realitãţile economice, sociale şi politice existente, dar şi pentru a asigura, aşa cum este în cazul legii supuse analizei de constituţionalitate, un cadru legislativ unitar, care sã contribuie la o mai bunã aplicare a legii şi la îndepãrtarea oricãror situaţii echivoce sau inechitãţi în aplicarea legii.
    În acest sens Curtea constatã cã modificãrile succesive pe care le-a suferit <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale şi existenţa legilor privind pensiile speciale care au fost abrogate parţial prin efectul <>Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor au transformat legislaţia în domeniul pensiilor în instrumente juridice dificil de utilizat şi aplicat, dând posibilitatea unor interpretãri neunitare şi afectând caracterul previzibil al normei de lege. Din aceastã perspectivã, Curtea apreciazã cã Legea privind sistemul unitar de pensii publice nu contribuie la generarea unui climat de instabilitate legislativã, economicã, politicã ori socialã, ci, din contrã, ajutã la crearea unui cadru legislativ mai coerent şi unitar.
    Susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul cã, prin conţinutul normativ al legii adoptate, se creeazã un paralelism legislativ care ar contraveni dispoziţiilor <>art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative şi, pe cale de consecinţã, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la respectarea legilor este neîntemeiatã. Curtea constatã cã <>Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor a reglementat transformarea pensiilor speciale, acordate pânã la acea datã anumitor categorii socio-profesionale, în pensii în înţelesul <>Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale. De asemenea, a dispus recalcularea pensiilor cuvenite sau aflate în platã, prevãzute la <>art. 1 şi 2 din Legea nr. 119/2010, potrivit dispoziţiilor <>Legii nr. 19/2000, asigurându-se astfel tranziţia de la reglementarea anterioarã cãtre noile dispoziţii ale legii. <>Art. 7 alin. 1) din Legea nr. 119/2010 prevede în acest sens cã "procedura de stabilire, platã, suspendare, recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea prevãzutã de <>Legea nr. 19/2000, cu modificãrile şi completãrile ulterioare". De asemenea, avându-se în vedere condiţiile în care s-a desfãşurat activitatea anumitor categorii socio-profesionale, au fost reglementate aspecte specifice privind calculul stagiului de cotizare.
    Legea supusã controlului de constituţionalitate merge un pas mai departe faţã de reglementarea <>Legii nr. 119/2010, reprezentând o altã etapã. Astfel, transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public fiind deja realizatã prin efectul <>Legii nr. 119/2010, Legea privind sistemul unitar de pensii publice reglementeazã situaţia persoanelor care anterior beneficiau de pensii speciale, cu excepţia magistraţilor, ca fiind deja parte a sistemului public de pensii. Fireşte, anumite dispoziţii, precum cele referitoare la calculul pensiilor, sunt preluate în noua lege, dar prin aceasta se realizeazã, în realitate, o cursivitate şi o coerenţã legislativã, asigurându-se totodatã unitatea tratamentului juridic.
    Confirmând aceastã realitate juridicã, dispoziţiile art. 171 din actul normativ criticat se referã la fostele pensii speciale ca fiind deja parte a sistemului public de pensii prin efectul <>Legii nr. 119/2010.
    Pentru aceste raţiuni, având în vedere obiectivele diferite ale reglementãrilor <>Legii nr. 119/2010 faţã de cele ale Legii privind sistemul unitar de pensii publice, Curtea apreciazã cã aceste douã acte normative nu creeazã un paralelism legislativ.
    2.2. Cu referire la critica de neconstituţionalitate vizând modificarea valorii punctului de pensie, Curtea constatã cã, potrivit dispoziţiilor <>art. 80 din Legea nr. 19/2000, "(1) Valoarea unui punct de pensie se stabileşte prin legea bugetului asigurãrilor sociale de stat. Aceasta se determinã prin actualizarea valorii punctului de pensie din luna decembrie a fiecãrui an cu cel puţin rata inflaţiei, prognozatã pentru anul bugetar urmãtor de instituţia cu atribuţii în domeniu.
    (2) În raport cu evoluţia indicatorilor macroeconomici şi cu resursele financiare, valoarea punctului de pensie, stabilitã conform prevederilor alin. (1), poate fi majoratã prin legile de rectificare a bugetului asigurãrilor sociale de stat.
    (3) Valoarea punctului de pensie, determinatã conform prevederilor alin. (1) sau (2), nu poate fi mai micã de 37,5% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2008, respectiv de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009."
    Prevederile <>art. 80 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 19/2000 au fost însã suspendate atât pe parcursul anului 2009, cât şi pe cel al anului 2010 prin dispoziţiile <>art. 8 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 4/2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 februarie 2009, respectiv ale <>art. IV din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 114/2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 29 decembrie 2009.
    <>Legea bugetului asigurãrilor sociale de stat pe anul 2010 nr. 12/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 27 ianuarie 2010, a stabilit, prin art. 16, valoarea unui punct de pensie la 732,8 lei, aplicabilã de la 1 ianuarie 2010.
    Legea privind sistemul unitar de pensii publice stabileşte, în art. 102 alin. (1), cã valoarea punctului de pensie este tot de 732,8 lei. Aceastã valoare urmeazã a se majora anual cu 100% din rata inflaţiei, precum şi cu un procent din creşterea realã a câştigului salarial mediu brut. În cazul în care aceşti indicatori de majorare a pensiei ar avea valori negative, valoarea punctului de pensie nu va scãdea, ci va pãstra valoarea ultimului punct de pensie.
    Curtea constatã cã noua reglementare nu mai pãstreazã dispoziţiile <>art. 80 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, care fixau un prag al valorii punctului de pensie raportat la un anumit procent din salariul mediu brut. Aceasta nu are însã semnificaţia diminuãrii valorii punctului de pensie actual. Aşa cum se constatã din cele arãtate mai sus, punctul de pensie urmeazã a pãstra acelaşi cuantum, fiind doar modificate condiţiile în care acesta va fi majorat pe viitor.
    Curtea constatã însã cã, deşi consacrã dreptul la pensie, art. 47 alin. (2) din Constituţie nu oferã garanţii şi cu privire la algoritmul de creştere a cuantumului acesteia în viitor. Din contrã, prin <>Decizia nr. 1.140 din 4 decembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, s-a statuat cã "valoarea punctului de pensie, limita maximã a cuantumului pensiei, condiţiile de recalculare şi de recorelare a pensiilor anterior stabilite, ca şi indexarea acestora, nu se pot face decât în raport cu resursele fondurilor de asigurãri sociale disponibile".
    Desigur, libertatea de reglementare a legiuitorului nu este una absolutã, aceasta neputând justifica încãlcarea principiului neretroactivitãţii legii civile ori a celui al egalitãţii în drepturi a cetãţenilor şi nici cerinţa asigurãrii unui nivel de trai decent. Mai mult, relevând încã o condiţie a reglementãrii dreptului la pensie, Curtea, prin <>Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, stabilea cã "prin sumele plãtite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurãrilor sociale, persoana în cauzã practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivitãţii". În sfârşit, sintetizând cele reţinute cu privire la dreptul legiuitorului de a interveni legislativ în sensul reducerii cuantumului pensiei cuvenite sau aflate în platã, Curtea, prin aceeaşi decizie, statua cã, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie dreptului la pensie, "reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadã, nu poate fi realizatã. Rezultã cã art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie".
    Toate aceste limite de legiferare tind însã la protejarea cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în platã, precum şi la respectarea anumitor principii privind stabilirea acesteia, aşa cum sunt principiile contributivitãţii şi al egalitãţii, şi nu pot fi extinse şi cu privire la alte aspecte, cu efectul negãrii dreptului constituţional al legiuitorului de a stabili politica în domeniul asigurãrilor sociale în funcţie de resursele financiare de care dispune.
    Aceloraşi concluzii se circumscriu şi criticile marginale formulate de autorii sesizãrii referitoare la înãsprirea condiţiilor de acordare a pensiilor speciale parţiale şi a pensiilor de invaliditate.
    Într-adevãr, Curtea constatã cã Legea privind sistemul unitar de pensii publice, în privinţa pensiilor mai sus menţionate, creşte procentul de diminuare a cuantumului pensiei în raport cu cel stabilit prin <>Legea nr. 19/2000.
    Astfel, <>art. 50 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 stabileşte urmãtoarele: "Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limitã de vârstã, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numãrul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform tabelului nr. 2.

    TABELUL 2


 ┌──────────────────────────────────────┬─────────────────────────────────────┐
 │Stagiul de cotizare realizat peste    │      Procentul de diminuare         │
 │stagiul standard complet de cotizare  │  pentru fiecare lunã de anticipare  │
 │prevãzut în anexa nr. 3 (coloanele 3  │                (%)                  │
 │             şi 6)                    │                                     │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Pânã la 1 an                          │                0,50                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 1 an                            │                0,45                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 2 ani                           │                0,40                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 3 ani                           │                0,35                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 4 ani                           │                0,30                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 5 ani                           │                0,25                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 6 ani                           │                0,20                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 7 ani                           │                0,15                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Peste 8 ani                           │                0,10                 │
 ├──────────────────────────────────────┼─────────────────────────────────────┤
 │Între 9 şi 10 ani                     │                0,05"                │
 └──────────────────────────────────────┴─────────────────────────────────────┘



   Art. 65 alin. (4) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice prevede însã o diminuare a cuantumului pensiei pentru limitã de vârstã cu 0,75% pentru fiecare lunã de anticipare.
    De asemenea, la calculul pensiilor de invaliditate, legea criticatã stabileşte un punctaj lunar inferior faţã de cel reglementat de <>Legea nr. 19/2000.
    O astfel de reglementare are ca obiectiv descurajarea pensionãrilor anticipate parţiale şi a pensionãrilor pentru invaliditate care au generat în timp o creştere semnificativã a masei persoanelor asigurate înaintea vârstei legale de pensionare, cu scãderea concomitentã a numãrului contribuabililor. În acest sens, în expunerea de motive a Legii privind sistemul unitar de pensii publice se aratã cã "în prezent, în România, vârsta medie realã de pensionare este mult prea scãzutã, aceasta fiind de 54 de ani, faţã de vârstele standard de pensionare cerute de legislaţia în vigoare, în trimestrul IV 2009, de: 58 ani şi 8 luni pentru femei, respectiv 63 ani şi 8 luni pentru bãrbaţi. Motivele esenţiale ale acestei diferenţe semnificative o reprezintã numãrul mare şi în creştere de pensionãri înainte de împlinirea vârstei standard pentru activitate în condiţii de muncã speciale şi deosebite, pentru invaliditate, pentru îndeplinirea anticipatã a stagiului complet de cotizare, inclusiv în cazul pensionarilor urmaşi. Se adaugã vârstele mult mai reduse practicate de actualele sisteme de pensii speciale, cum ar fi: 50 de ani pentru personalul navigant din aviaţia civilã, 55 de ani pentru militari şi poliţişti, 60 de ani pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale şi curţi de apel".
    În acest context, mãsurile amintite, care tind la înãsprirea condiţiilor de pensionare, nu urmãresc decât sã favorizeze sporirea numãrului contribuabililor, prin descurajarea pensionãrilor înainte de împlinirea vârstei legale de pensionare, precum şi prevenţia situaţiilor de acordare a pensiei de invaliditate prin fraudarea legii. Or, în condiţiile în care principala sursã de finanţare a fondului de asigurãri sociale o constituie contribuţiile masei active a populaţiei, una dintre mãsurile cele mai eficiente de intervenţie este chiar aceea de sporire a masei populaţiei active. În acest mod, se realizeazã o echilibrare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de asigurãri sociale de stat, în condiţiile în care, în prezent, raportul de dependenţã al sistemului public de pensii este de 0,98 pensionari/ 1 contribuabil.
    De altfel, aceste mãsuri se încadreazã în curentul general european de creştere a vârstei de pensionare şi implicare pe cât mai mult timp posibil a populaţiei în sfera activitãţilor care genereazã venituri la fondurile de asigurãri sociale, cu scãderea corelativã a masei persoanelor care beneficiazã de drepturi de asigurãri sociale. Aceste mãsuri se impun, pe de o parte, ca urmare a îmbãtrânirii populaţiei, iar pe de altã parte, ca urmare a creşterii speranţei de viaţã, ambele cu efectul creşterii masei populaţiei care beneficiazã de drepturi de asigurãri sociale. Toate acestea pun în discuţie, într-un viitor nu foarte îndepãrtat, o regândire a sistemelor de asigurãri sociale existente.
    Dacã legiuitorul ar fi putut adopta alte politici care sã aibã în final acelaşi efect, de echilibrare a sistemului public de pensii, este un aspect asupra cãruia instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa, neintrând în competenţa sa compararea efectelor pozitive sau negative ale diverselor politici propuse în cadrul diferitelor orientãri politice. Singurele aspecte asupra cãrora se poate pronunţa Curtea sunt acelea care vizeazã conformitatea textelor de lege adoptate de Parlament cu Constituţia. Or, sub acest aspect, având în vedere cele reţinute mai sus, cu privire la dreptul legiuitorului de a reglementa dreptul la pensie, Curtea apreciazã cã modificarea pe viitor a cuantumului acesteia nu poate fi interpretatã ca aducând atingere dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât aceasta nu se adreseazã drepturilor deja cuvenite sau aflate în platã şi nu se creeazã o discriminare între persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridicã.
    În acest context, Curtea ţine sã precizeze cã dispoziţiile art. 171 din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit cãrora, "la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, inclusiv categoriile de pensii prevãzute la <>art. 1 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, devin pensii în înţelesul prezentei legi", nu pot fi interpretate în sensul generãrii unor efecte retroactive ale legii, cu afectarea drepturilor cuvenite sau aflate în platã stabilite în acord cu principiul contributivitãţii, potrivit reglementãrilor aplicabile pânã la intrarea sa în vigoare.
    2.3. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate care vizeazã eliminarea prin prezenta lege a pensiilor speciale, Curtea constatã cã legea criticatã, în aceastã materie, nu schimbã cu nimic situaţia consacratã dupã adoptarea <>Legii nr. 119/2010. Or, <>Legea nr. 119/2010 a fãcut obiectul unui control a priori de constituţionalitate, criticate fiind aceleaşi aspecte ca cele învederate în cauza de faţã. Astfel, prin <>Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecţia de neconstituţionalitate care viza viitoarea <>Lege nr. 119/2010, a statuat cã "pensiile de serviciu se bucurã de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmã, pensiile de serviciu sunt compuse din douã elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivã şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivã, sã reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specialã. Partea contributivã a pensiei de serviciu se suportã din bugetul asigurãrilor sociale de stat, pe când partea care depãşeşte acest cuantum se suportã din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, <>art. 85 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sau <>art. 180^1 din Legea nr. 19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plãteşte de la bugetul de stat (a se vedea <>Legea nr. 164/2001). De altfel, <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, a statuat cã pensia de serviciu constituie «o compensaţie parţialã a inconvenientelor ce rezultã din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstreazã, fãrã drept de tãgadã, cã, de fapt, acel supliment de care am fãcut vorbire mai sus se constituie în acea compensaţie parţialã menţionatã de Curte, pentru cã diferenţierea existentã între o pensie specialã şi una strict contributivã, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
    Acordarea acestui supliment, aşa cum se poate desprinde şi din decizia mai sus amintitã, a urmãrit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socioprofesionale supuse unui statut special. Aceastã compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurãri sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurãrilor sociale şi nu se subsumeazã dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
    În acest sens, trebuie observat cã dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie se referã distinct la dreptul la pensie faţã de cel la alte forme de asigurãri sociale publice sau private, prevãzute de lege, dar pe care Legea fundamentalã nu le nominalizeazã. Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmã drepturi de asigurãri sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcţie de politica socialã şi fondurile disponibile, asupra acordãrii lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare. Se poate spune cã, faţã de acestea, Constituţia instituie mai degrabã o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
    Ca atare, având în vedere condiţionarea posibilitãţii statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, aşa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul cã acestor prestaţii ale statului nu li se opune contribuţia asiguratului la fondul din care se acordã aceste drepturi, precum şi caracterul succesiv al acestor prestaţii, dobândirea dreptului la pensie specialã nu poate fi consideratã ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate pânã la intrarea în vigoare a noii reglementãri şi asupra cãrora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încãlcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Relevantã în acest sens este şi <>Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat cã «o lege nu este retroactivã atunci când modificã pentru viitor o stare de drept nãscutã anterior şi nici atunci când suprimã producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru cã în aceste cazuri legea nouã nu face altceva decât sã refuze supravieţuirea legii vechi şi sã reglementeze modul de acţiune în timpul urmãtor intrãrii ei în vigoare, adicã în domeniul ei propriu de aplicare».
    Conformându-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, textele de lege criticate afecteazã pensiile speciale doar pe viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilã, nu sunt afectate de noile reglementãri. De asemenea, Legea privind instituirea unor mãsuri în domeniul pensiilor nu se rãsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrãrii sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
    Oricum, având în vedere cã pensiile speciale nu reprezintã un privilegiu, ci au o justificare obiectivã şi raţionalã, Curtea considerã cã acestea pot fi eliminate doar dacã existã o raţiune, o cauzã suficient de puternicã spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, o atare cauzã o reprezintã necesitatea reformãrii sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechitãţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de crizã economicã şi financiarã cu care se confruntã statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurãrilor sociale de stat. Astfel, aceastã mãsurã nu poate fi consideratã ca fiind arbitrarã; de asemenea, Curtea urmeazã a observa cã mãsura nu impune o sarcinã excesivã asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferenţieri procentuale pentru diversele categorii cãrora i se adreseazã, pentru a nu determina ca una sau alta sã suporte mai mult sau mai puţin mãsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie.
    Prin <>Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Curtea a arãtat cã «<>Legea nr. 19/2000, lege-cadru în reglementarea drepturilor de asigurãri sociale în sistemul public, a aşezat pe principii şi reguli noi întreaga legislaţie a pensiilor. Printre modificãrile esenţiale se numãrã şi integrarea în sistemul public a mai multor sisteme distincte anterior şi eliminarea posibilitãţii de acordare a drepturilor de pensie într-un sistem şi pentru perioadele asigurate în alte sisteme», ceea ce demonstreazã clar cã legiuitorul este îndrituit sã integreze sistemele de pensii speciale în sistemul general. [...]
    În continuare, analizând criticile aceloraşi texte de lege în raport cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea constatã cã, în esenţã, aceste critici pornesc de la cele statuate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în Cauza Buchen contra Republicii Cehe - 2002, în care s-a arãtat cã noţiunea de «bun» înglobeazã orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economicã, astfel cã dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privatã.
    Pentru a rãspunde acestor critici este necesarã reiterarea considerentelor deja reţinute cu privire la natura specialã a pensiei de serviciu, a celor douã componente, contributivã şi necontributivã, ale sale, precum şi a faptului cã ultima componentã este supusã practic condiţiei ca statul sã dispunã de resursele financiare pentru a putea acorda şi alte drepturi de asigurãri sociale faţã de cele pe care Constituţia le nominalizeazã în mod expres. În aceste condiţii, partea necontributivã a pensiei de serviciu, chiar dacã poate fi încadratã, potrivit interpretãrii pe care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în noţiunea de "bun", ea reprezintã totuşi, din aceastã perspectivã, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurãri sociale realizate pânã la data intrãrii în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii. [...]
    În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textelor de lege supuse controlului instanţei de contencios constituţional cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, Curtea constatã cã autorii sesizãrii considerã cã eliminarea pensiilor speciale aduce atingere «principiului protecţiei aşteptãrilor legitime a cetãţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securitãţii». Acest principiu nu este însã consacrat constituţional, iar drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile, şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentarã) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, şi anume optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate în aceastã direcţie.
    Ca atare, Curtea constatã cã nu au fost încãlcate dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie."
    Având în vedere cele expuse, Curtea constatã cã cele reţinute în decizia menţionatã se aplicã mutatis mutandis şi cu privire la prezenta cauzã.
    Obiter dictum, Curtea observã cã acest lucru nu înseamnã cã, pe viitor, când condiţiile economice o vor permite, legiuitorul nu va putea reinstitui pensiile speciale pentru categoriile de personal care ar putea fi îndrituite, în mod obiectiv şi raţional, sã le primeascã.
    2.4. Curtea constatã cã invocarea încãlcãrii art. 124 alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie este lipsitã de orice suport, întrucât Camera Deputaţilor a eliminat prevederea din forma iniţialã a proiectului de lege potrivit cãreia pensiile de serviciu ale judecãtorilor, procurorilor, judecãtorilor şi, respectiv, magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale deveneau pensii în înţelesul legii-cadru a pensiilor publice. Astfel, legea criticatã, în conformitate cu <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, nu afecteazã şi nu abrogã dispoziţiile legale care reglementeazã pensia de serviciu a judecãtorilor, procurorilor, respectiv a judecãtorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. O atare concluzie se impune, întrucât art. 171 din lege nu vizeazã pensiile judecãtorilor, procurorilor, respectiv ale judecãtorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. De asemenea, în acest sens au fost eliminate referirile fãcute la abrogarea dispoziţiilor <>art. 82, 83^1 , 84 şi 85 din Legea nr. 303/2004, acestea rãmânând în vigoare; de altfel, actualul art. 196 lit. ş) din legea criticatã nu vizeazã în niciun fel pensiile de serviciu ale judecãtorilor, procurorilor, judecãtorilor şi, respectiv, ale magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale.
    2.5. Critica de neconstituţionalitate care priveşte art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din legea criticatã este neîntemeiatã. Acest text preia soluţia legislativã de principiu cuprinsã în <>art. 5 alin. (1) pct. IV lit. f) din Legea nr. 19/2000, însã nu impune obligativitatea asigurãrii în cadrul sistemului public de pensii a persoanelor provenite, spre exemplu, din rândul avocaţilor. Acestora li se aplicã dispoziţiile art. 6 alin. (2) din lege, potrivit cãrora "Se pot asigura în sistemul public de pensii, pe bazã de contract de asigurare socialã, în condiţiile prezentei legi, avocaţii, personalul clerical şi cel asimilat din cadrul cultelor recunoscute prin lege, neintegrate în sistemul public, precum şi orice persoanã care doreşte sã se asigure, respectiv sã-şi completeze venitul asigurat".
    De altfel, potrivit <>art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurãri sociale ale avocaţilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 28 noiembrie 2000, "Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurãri sociale ale avocatului se exercitã în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţã prin sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, gestionat de Casa de Asigurãri a Avocaţilor din România", iar legea criticatã nu abrogã, modificã sau completeazã acest text.
    2.6. Cu privire la modificãrile aduse vârstei legale de pensionare, Curtea reţine cã autorii sesizãrii criticã aceste dispoziţii prin prisma art. 47 din Constituţie, considerând cã aceastã mãsurã aduce o restrângere a dreptului la pensie, precum şi o afectare a nivelului de trai al populaţiei.
    În jurisprudenţa sa Curtea a analizat de mai multe ori critici referitoare la reglementarea vârstelor de pensionare. Aceste critici au vizat diferenţele de tratament juridic instituite între bãrbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de pensionare, solicitându-se în mod constant egalizarea acestora. Criticile au fost invocate nu doar din perspectiva bãrbaţilor, care s-au considerat discriminaţi prin obligaţia de a munci pânã la o vârstã mai înaintatã decât femeile, aşa cum relevã <>Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, dar şi din perspectiva femeilor, nemulţumite de faptul cã la împlinirea vârstei prevãzute de lege, mai micã decât cea a bãrbaţilor, femeia poate fi pensionatã, ceea ce reprezintã o discriminare, o atingere adusã dreptului la muncã şi o vãtãmare a dreptului la un nivel de trai decent. În acest sens poate fi amintitã <>Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996. De altfel, aceasta este şi decizia prin care Curtea s-a pronunţat pentru prima oarã asupra diferenţei de tratament dintre bãrbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de pensionare, reţinând cã "dacã, în principiu, condiţiile generale socio-profesionale dintre femeie şi bãrbat ar fi egale, nu numai în sens formal-juridic al termenului, ci şi în sens real, evident cã excepţia ar fi întemeiatã. În fapt, însã, datoritã imperativelor legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor sporite ce revin femeilor în gospodãrie, lipsei unor modalitãţi sociale şi economice larg accesibile, în perioada actualã de tranziţie, care sã le degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreuneazã ascensiunea lor profesionalã (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a lucra în anumite condiţii etc.), precum şi altor împrejurãri, femeile sunt în situaţii ce le dezavantajeazã faţã de bãrbaţi. Desigur, asemenea situaţii cu timpul se estompeazã şi vor dispãrea, fenomen ce se regãseşte în toate ţãrile europene ca fiind una dintre caracteristicile evoluţiei societãţilor moderne. În prezent, însã, majoritatea statelor au consacrat vârste diferite de pensionare, deşi principiul egalitãţii sexelor este general admis".
    Pronunţându-se asupra constituţionalitãţii soluţiei legislative care consacra tratamentul diferit dintre sexe, Curtea, prin decizia amintitã, a pus în balanţã condiţiile sociale existente la momentul anului 1995, apreciind cã textele de lege criticate reflectã aceste condiţii, fiind astfel constituţionale. În acelaşi timp însã, Curtea observa tendinţa de schimbare a condiţiilor sociale la nivel european şi nu excludea, pe viitor, o eventualã reconsiderare a opticii sale.
    Aceastã soluţie a fost pãstratã în mod constant pânã în anul 2008, când Curtea, prin <>Decizia nr. 191 din 28 februarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 2 aprilie 2008, observa cã instituţiile europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin Hotãrârea din 22 august 2006, pronunţatã în Cauza Walker contra Regatului Unit, subliniau posibilitatea şi chiar necesitatea egalizãrii tratamentului juridic dintre bãrbaţi şi femei. Cu toate acestea, era lãsatã la latitudinea statelor aprecierea momentului şi a intervalului de timp necesar operãrii acestor modificãri. În acest context, Curtea, observând schimbarea condiţiilor sociale, cel puţin la nivelul celorlalte ţãri europene, care reclama instituirea egalitãţii de tratament, a apreciat totuşi cã doar legiuitorul este în mãsurã sã aprecieze în mod concret momentul în care aceastã schimbare va avea loc.
    Adoptând Legea privind sistemul unitar de pensii publice, legiuitorul a considerat cã este momentul sã iniţieze o reglementare care sã conducã, gradual, la instituirea unui tratament egal între bãrbaţi şi femei sub aspectul vârstei de pensionare.
    Desigur, Curtea constatã cã tradiţiile culturale şi realitãţile sociale sunt încã în stadiu de evoluţie cãtre asigurarea unei egalitãţi faptice reale între sexe, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia cã, în prezent, condiţiile sociale din România pot fi considerate ca susţinând o egalitate absolutã între bãrbaţi şi femei. Cu toate acestea, paşi importanţi au fost fãcuţi. Un exemplu îl constituie extinderea dreptului la concediu pentru creşterea copilului şi la bãrbaţi, inclusiv în domeniul militar, relevantã fiind în acest sens <>Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicatã în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005.
    Pentru aceste motive, creşterea vârstei de pensionare a femeii pânã la 65 de ani a fost prevãzutã a se realiza pe parcursul a 15 ani, timp în care se preconizeazã cã, în România, condiţiile sociale vor suferi schimbãri semnificative.
    Dincolo de modificãrile fireşti ce apar în societate sub aspectul mentalitãţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire la tradiţii, prevederea unui tratament egal între sexe apare tot mai necesarã în contextul curentului european care impune statelor alinierea la standardele unui tratament egal, nediscriminatoriu între bãrbaţi şi femei.
    Belgia, Franţa, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia şi Ungaria au deja prevãzutã o vârstã egalã de pensionare între bãrbaţi şi femei, în timp ce Austria, Marea Britanie, Estonia şi Letonia sunt în curs de egalizare.
    România, dând expresie cerinţelor actelor normative europene, a adoptat, de asemenea, o serie de mãsuri în sensul asigurãrii egalitãţii de tratament în domeniul pensiilor. Relevantã este prevederea unui regim egal între bãrbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de acordare a pensiilor facultative, aşa cum prevede, în prezent, <>Legea nr. 204/2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006. De asemenea, transpunând prevederile Directivei 86/378/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalitãţii de tratament între bãrbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socialã, <>Ordonanţã de urgenţã a Guvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalitãţii de tratament între bãrbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socialã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie 2007, a dus la egalizarea vârstelor pentru mai multe categorii socio-profesionale aşa cum sunt militarii, poliţiştii sau personalul diplomatic şi consular.
    Cerinţele Uniunii Europene au cunoscut la rândul lor o evoluţie determinatã, în mare parte, şi de nuanţarea, în timp, de cãtre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a câmpului de aplicare a principiului egalitãţii între sexe în materia pensiilor. Desigur, cerinţa unei vârste egale între bãrbaţi şi femei a fost subliniatã îndeosebi în ceea ce priveşte sistemele de pensii care nu cãdeau în sfera de aplicare a Directivei 79/7/CEE privind aplicarea treptatã a principiului egalitãţii de tratament între bãrbaţi şi femei în domeniul securitãţii sociale. Prevederile art. 7 din aceastã directivã lasã o marjã de apreciere statului în ceea ce priveşte ritmul de egalizare a vârstelor de pensionare.
    Cu toate acestea, sunt de reţinut considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în faţa unor argumente precum cele vizând rolul femeii în familie, argumente pe care, de altfel, Curtea Constituţionalã le-a avut în vedere în jurisprudenţa sa de pânã acum. Plecând de la principiul asigurãrii unei remunerãri egale între femei şi bãrbaţi, pentru o muncã egalã, Curtea de la Luxembourg, prin Decizia din 13 noiembrie 2008, pronunţatã în Cauza Comisia Comunitãţilor Europene contra Italiei C-46/07, dar şi prin Decizia din 26 martie 2009, pronunţatã în Cauza Comisia Comunitãţilor Europene contra Greciei C-559/07, statua cã mãsurile sociale trebuie sã contribuie la asigurarea unei vieţi profesionale a femeilor egale cu cea a bãrbaţilor. Impunerea unor vârste de pensionare diferite nu are aptitudinea de a compensa dezavantajele şi greutãţile pe care le întâmpinã femeile în cariera lor profesionalã din cauza statutului lor social. De asemenea, s-a amintit cã preocuparea pentru creşterea copiilor nu trebuie raportatã doar la femei, ci şi la bãrbaţi şi cã, din aceastã perspectivã, situaţia celor douã sexe este comparabilã.
    Faţã de toate cele arãtate mai sus, Curtea considerã cã se impune o schimbare a opticii sale în ceea ce priveşte problema egalizãrii vârstei de pensionare între bãrbaţi şi femei. Fãrã a putea sã se pronunţe tranşant asupra oportunitãţii sale, totuşi, opoziţia faţã de aceastã soluţie ar semnifica, în prezent, însãşi opunerea unui curent social care are o amploare internaţionalã, la ale cãrui standarde România este chematã sã se ridice. Desigur, nu pot fi negate discrepanţele existente încã între condiţiile sociale actuale din România şi aceste standarde. De aceea, Curtea considerã cã soluţia adoptatã de legiuitor prin Legea privind sistemul unitar de pensii publice în sensul unei creşteri treptate a vârstei de pensionare a femeii pe parcursul a 15 ani este singura în mãsurã sã asigure adecvarea acestei mãsuri la realitatea socialã şi sã dea un caracter constituţional normei de lege.
    Pentru aceste motive, Curtea considerã cã dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice prin care se instituie egalitatea de tratament sub aspectul vârstei de pensionare între bãrbaţi şi femei nu este contrarã prevederilor Constituţiei.
    2.7. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la stabilirea, potrivit art. 54 din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, a unor vârste de pensionare şi stagii de cotizare pentru persoanele care se încadreazã în ipotezele art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) diferite de cele prevãzute, ca regulã generalã, pentru restul asiguraţilor, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã.
    Aceastã diferenţã de tratament nu încalcã art. 16 din Constituţie, întrucât cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apãrãrii naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale au beneficiat şi continuã sã beneficieze de un statut aparte, justificat de natura activitãţii desfãşurate, care creeazã condiţiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vãtãmare corporalã şi chiar de ameninţare a vieţii.
    Principiul egalitãţii, aşa cum s-a arãtat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu presupune uniformitate, ci, dimpotrivã, situaţii obiectiv diferite justificã şi chiar impun instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Or, este evident cã situaţia particularã în care se aflã persoanele încadrate în ipoteza art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice este diferitã de cea a restului asiguraţilor.
    În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea principiului egalitãţii în drepturi cauzatã de schimbarea succesivã a legii în materia asigurãrilor sociale, Curtea a statuat, prin <>Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, cã "situaţia diferitã în care se aflã cetãţenii în funcţie de reglementarea aplicabilã potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privitã ca o încãlcare a dispoziţiilor constituţionale care consacrã egalitatea în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi discriminãri".
    2.8. În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cãrora Legea privind sistemul unitar de pensii publice ar contraveni art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Curtea constatã cã autorii sesizãrii nu formuleazã critici sau argumente noi faţã de cele deja susţinute referitor la celelalte texte ale Legii fundamentale amintite pânã acum. Prevederile internaţionale invocate se referã la dreptul de proprietate privatã şi nivelul de trai, precum şi la dreptul la o retribuire echitabilã şi satisfãcãtoare. În ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi nivelul de trai, Curtea apreciazã cã sunt relevante cele reţinute mai sus cu privire la aceleaşi drepturi fundamentale consacrate de Constituţie. Referirile la dreptul la o retribuire echitabilã şi satisfãcãtoare a muncii nu sunt însã relevante în cauzã, întrucât acestea nu privesc dreptul la pensie sau alte drepturi de asigurãri sociale, ci reprezintã un aspect al dreptului la muncã.
    Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine cã acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în mãsura în care asigurã, garanteazã şi dezvoltã prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în mãsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. În speţã se constatã cã prevederile invocate se referã la dreptul la proprietate privatã, dreptul persoanelor în vârstã de a duce o viaţã demnã şi independentã, dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurãri sociale şi restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertãţilor. Considerentele reţinute mai sus abordeazã toate aceste aspecte, fiind, în consecinţã, valabile şi cu privire la aceste dispoziţii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

    Pentru considerentele arãtate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

                             CURTEA CONSTITUŢIONALÃ
                                În numele legii
                                    DECIDE:
    Constatã cã dispoziţiile art. 6 alin. (1) pct. I. lit. c) şi pct. IV. lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale legii în ansamblul sãu sunt constituţionale.
    Definitivã şi general obligatorie.
    Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Dezbaterile au avut loc la datele de 29 septembrie şi 6 octombrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lãzãroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecãtori.

                      PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                                AUGUSTIN ZEGREAN

                             Magistraţi-asistenţi,
                                  Benke Karoly
                             Patricia Marilena Ionea

                                       *

                                OPINIE SEPARATÃ

    Nu împãrtãşim, pentru considerentele pe care le vom arãta în continuare, soluţia adoptatã prin <>Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, cu votul majoritãţii judecãtorilor Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat cã unele texte din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi legea în ansamblul sãu sunt constituţionale.
    Criticile de neconstituţionalitate au vizat, pe de o parte, aspecte de neconstituţionalitate extrinsecã referitoare la procedura de adoptare a legii în ansamblul sãu, iar pe de altã parte, aspecte de neconstituţionalitate intrinsecã a unor texte din cuprinsul legii supuse controlului. Ne vom referi doar la unele aspecte.
    A. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecã
    1. Autorii obiecţiei susţin încãlcarea prevederilor art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie întrucât, la momentul votului final asupra legii, nu a fost asigurat cvorumul legal de şedinţã 167 de deputaţi -, în salã fiind prezenţi în jur de 80 de deputaţi.
    Ca atare, nu se putea întruni nici majoritatea prevãzutã de Constituţie pentru adoptarea proiectului de lege, care are caracter de lege organicã.
    În conformitate cu prevederile art. 67 din Constituţie - Actele juridice şi cvorumul legal, "Camera Deputaţilor şi Senatul adoptã legi, hotãrâri şi moţiuni, în prezenţa majoritãţii membrilor", iar potrivit art. 76 alin. (1), "Legile organice [...] se adoptã cu votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere".
    Textul constituţional al art. 67 prevede doar cvorumul pentru adoptarea unui act juridic, care este, de altfel, singurul "cvorum legal" prevãzut de Constituţie.
    Pentru ca votul sã aibã loc, condiţia este existenţa cvorumului. Se impune însã a face o distincţie între cvorumul de vot, prin care se înţelege numãrul minim de deputaţi prezenţi pentru ca votul sã poatã avea loc, şi majoritatea minimã pentru ca un proiect de lege sã poatã fi votat şi adoptat. Aşadar, cvorumul de vot este o condiţie a votãrii, el este prealabil votãrii.
    Sintagma "în prezenţa majoritãţii membrilor" din art. 67 priveşte exclusiv "votul final" când se adoptã un proiect de lege în ansamblu, nu şi faza de dezbateri pe articole a unui proiect de lege pentru care condiţia de cvorum este de domeniul regulamentelor celor douã Camere ale Parlamentului, precum şi a şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în concordanţã cu art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie.
    Cu referire la susţinerile cã la momentul votului final asupra legii în salã mai erau 80 de deputaţi, sunt de semnalat urmãtoarele aspecte:
    La reluarea lucrãrilor, preşedintele Camerei Deputaţilor a anunţat cã din totalul celor 333 de deputaţi şi-au înregistrat prezenţa 181, fiind absenţi 152.
    Din derularea votului, aşa cum este consemnat în stenograma şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 15 septembrie 2010, se constatã cã acesta a fost exprimat atât prin mijloace electronice, cât şi prin ridicarea mâinii.
    În prima parte a lucrãrilor şedinţei, la ora 21,46, erau prezenţi în sala de şedinţe 209 deputaţi, moment în care Grupul parlamentar al Alianţei politice PSD+PD a pãrãsit sala de şedinţe. La ora 21,55, în continuarea dezbaterilor asupra proiectului de lege, erau prezenţi 171 de deputaţi; dupã acest moment, Grupul parlamentar al PNL a pãrãsit sala de şedinţe. La ora 21,57, odatã cu respingerea unui amendament la lege, mai erau prezenţi, potrivit votului electronic, 135 de deputaţi, iar la ora 22,15 erau prezenţi 120 de deputaţi. La ora 22,35, la momentul ultimului vot electronic, prezenţa era de 115 deputaţi. Dupã acest vot, liderul Grupului parlamentar al PDL, domnul deputat Mircea Nicu-Toader, are o intervenţie: "Doamnã preşedinte, tot încercãm pe voturi, ne numãrãm de 10 ori şi nici nu apare pe sistemul acesta de numãrare electronic, vã rog sã fiţi de acord, şi solicitãm şi plenului, un vot deschis şi atunci va merge şi mai repede." Aceastã propunere vot deschis prin ridicarea mâinii - a fost adoptatã cu 137 de voturi pentru, un vot împotrivã şi 15 abţineri, ceea ce înseamnã cã în salã erau prezenţi 153 de deputaţi; la votul imediat urmãtor dat asupra art. 162 alin. (1) din proiectul de lege, se constatã cã în salã erau prezenţi 160 de deputaţi; la art. 167 au fost exprimate 157 de voturi pentru şi 6 abţineri, iar la art. 182 au votat pentru 160 de deputaţi şi s-au abţinut 5; votul final asupra proiectului de lege a consemnat o prezenţã de 175 de deputaţi 170 de voturi pentru, douã voturi împotrivã şi 3 abţineri, ceea ce ar duce la concluzia cã legea, conform stenogramei, a fost adoptatã cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Legea fundamentalã -, şedinţa încheindu-se imediat la ora 23,30, potrivit stenogramei.
    Prezenţa unui numãr fluctuant de deputaţi la lucrãrile Camerei, modul anevoios în care au decurs operaţiunile de numãrare efectuate doar de unul dintre secretarii de şedinţã şi de anunţare a rezultatului votului într-un interval extrem de scurt între cele douã operaţiuni scot în evidenţã imposibilitatea stabilirii efective a numãrului de deputaţi aflaţi în salã la finalul şedinţei, necesar, pe de o parte, pentru constatarea cvorumului legal în sensul art. 67, iar, pe de altã parte, pentru adoptarea proiectului de lege, cu respectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea fundamentalã.
    În plus, potrivit art. 33 lit. b) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele "conduce lucrãrile plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigurã menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) din acelaşi regulament, "proiectul de lege sau propunerea legislativã, în forma rezultatã din dezbaterea pe articole, se supune Camerei spre adoptare în condiţiile existenţei cvorumului legal". Totodatã, art. 129 alin. (6) prevede cã înainte de votare preşedintele poate cere verificarea cvorumului, iar conform alin. (7), dacã în sala de şedinţe nu se aflã majoritatea deputaţilor, preşedintele amânã votarea pânã la întrunirea cvorumului legal. Or, aceastã verificare nu s-a efectuat, deşi, faţã de cele arãtate, se impunea a se stabili, fãrã echivoc, dacã la votul final cvorumul necesar era asigurat. Aşa, s-a ajuns sã planeze suspiciunea cã cvorumul şi rezultatul votului final ar fi fost viciate.
    2. O altã criticã de neconstituţionalitate extrinsecã se referã la încãlcarea prevederilor art. 65 alin. (2) lit. j), ale art. 73 alin. (3) lit. c) şi ale art. 75 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a eliminãrii pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor prin adoptarea unei reglementãri care nu era de competenţa decizionalã a Camerei Deputaţilor, ci trebuia adoptatã în şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului.
    Aceastã susţinere este întemeiatã.
    Prin reglementãrile adoptate, pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor au devenit la început, potrivit dispoziţiilor <>art. 1 lit. f) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, "pensii în înţelesul <>Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale".
    Ulterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 171 din legea supusã controlului de constituţionalitate, pensiile prevãzute la <>art. 1 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor mãsuri în domeniul pensiilor, printre care la art. 1 lit. f) sunt prevãzute şi pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor, devin pensii în înţelesul legii criticate.
    Pe cale de consecinţã, atât <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale, cât şi dispoziţiile <>art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor au fost abrogate expres, potrivit art. 196 lit. a) şi g) din legea contestatã la Curtea Constituţionalã.
    Aceste operaţiuni legislative succesive, având drept rezultat abrogarea expresã a normelor pe care le-am indicat, nu pot fi considerate, aşa cum se afirmã în decizie, "decât o operaţiune tehnico-legislativã de corelare a prevederilor actului normativ adoptat cu cele existente în alte legi ce reglementeazã pensiile speciale, respectiv mãsuri în domeniul pensiilor".
    Abrogarea unor texte dintr-o lege adoptatã în şedinţa comunã a celor douã Camere, aşa cum este <>Legea nr. 96/2006, nu poate avea loc în procesul legislativ desfãşurat în şedinţe separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
    Potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. c) din Legea fundamentalã, statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiilor şi a celorlalte drepturi ale acestora se reglementeazã prin lege organicã, iar conform prevederilor art. 65 alin. (2) lit. j) şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora au loc în şedinţa comunã a celor douã Camere şi se adoptã cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor.
    Faţã de cele menţionate, abrogarea dispoziţiilor <>art. 49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor în şedinţe separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului contravine textelor constituţionale invocate mai sus.
    B. În ceea ce priveşte criticile referitoare la neconstituţionalitatea intrinsecã a legii Legea privind sistemul unitar de pensii publice încalcã sub aspectul micşorãrii valorii punctului de pensie şi al recalculãrii pensiilor speciale principiul neretroactivitãţii legii, aşa cum este prevãzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".
    Se cunoaşte cã o lege se aplicã numai situaţiilor nãscute dupã adoptarea ei, şi nu situaţiilor anterioare intrãrii ei în vigoare. În speţã, pensiile deja calculate şi pensiile speciale deja aflate în platã sunt drepturi care s-au nãscut anterior Legii privind sistemul unitar de pensii publice.
    În asemenea condiţii, aceastã lege nu se aplicã situaţiilor definitiv constituite, modificate sau stinse, precum şi efectelor juridice produse de legile anterioare, potrivit adagiului tempus regit actum.
    Or, sub acest aspect se impune a se sublinia cã micşorarea valorii punctului de pensie stabilit de <>Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurãri sociale şi recalcularea tuturor celorlalte pensii ocupaţionale (speciale) aflate deja în platã determinã modificarea regimului juridic al acestor pensii stabilite în baza unor legi anterioare în vigoare, încãlcându-se astfel principiul neretroactivitãţii legii, ajungându-se la pierderea unor drepturi câştigate. În acest sens, <>Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 precizeazã cã "noile reglementãri nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrãrii lor în vigoare".
    <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 57 din 26 ianuarie 2006 a statuat cã "orice prevedere nouã poate fi aplicatã numai de la data intrãrii sale în vigoare, pentru a se respecta principiul neretroactivitãţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie".
    Mai mult, <>Decizia nr. 120 din 15 februarie 2007 a reţinut cã, "în cazurile în care din recalculare rezultã un cuantum mai mare al pensiei, se va plãti acesta, iar dacã noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilitã şi aflatã în platã, fãrã a se aduce vreo atingere drepturilor legal câştigate anterior".
    Sugestivã este prezentarea în literatura de specialitate a faptului cã, "dacã legea nouã nu ar respecta ceea ce s-a fãcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispãrea şi, odatã cu ea, ar fi atinsã şi autoritatea legii" (Tr. Ionescu şi colaboratorii, în Tratat de drept civil, Partea generalã, Editura Academiei, 1967, p. 77).
    Or, principiul legalitãţii reprezintã un principiu esenţial al statului de drept, ce trebuie respectat inclusiv de legiuitor.

                                   Judecãtor,
                                  Ion Predescu

                                   Judecãtor,
                                 Acsinte Gaspar

                                   Judecãtor,
                                Aspazia Cojocaru

                                   Judecãtor,
                                 Tudorel Toader

                                    -------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Curtea Constitutionala, DECIZIE nr. 1.237 din 6 octombrie 2010

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016