Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.096 din 15 octombrie 2008 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor capitolului II "Dispozitii speciale" sectiunea a VI-a "Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii" ( art. 16-25) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 795 din 27 noiembrie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Ion Tiucã - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii" (<>art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 9 octombrie 2008 şi au fost consemnate în încheierea din acea datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14 octombrie 2008 şi, ulterior, 15 octombrie 2008.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 3 aprilie 2008, pronunţatã în Dosarul nr. 5.512/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii" (<>art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "Alro" - S.A. din Slatina cu prilejul soluţionãrii contestaţiei formulate împotriva Hotãrârii nr. 158 din 31 mai 2007 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, prin care autorul excepţiei a fost sancţionat cu avertisment.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei aratã, în esenţã, cã textele de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Astfel, un prim aspect de neconstituţionalitate priveşte natura juridicã a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii. Întrucât considerã cã <>art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu conţine criterii suficiente pentru a determina natura juridicã a acestei autoritãţi, autorul excepţiei se raporteazã la prevederile art. 19 din acelaşi act normativ, care stabileşte atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii. Astfel, ajunge la concluzia cã "investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare" reprezintã atribuţii cu caracter jurisdicţional. În acest sens, fãcând referire la criteriile reţinute de Curtea Constituţionalã în <>Decizia nr. 51/2008 , aratã urmãtoarele:
- Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii pronunţã, în urma parcurgerii unei proceduri jurisdicţionale, acte cu forţã juridicã echivalentã hotãrârilor judecãtoreşti, argument susţinut de faptul cã, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul acestei proceduri pãrţile sunt citate, sunt administrate probe, existã o dezbatere contradictorie, se delibereazã în secret asupra hotãrârii, iar hotârãrea se ia prin votul membrilor Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, se comunicã pãrţilor şi poate fi atacatã la instanţa de contencios administrativ;
- Faptele asupra cãrora se pronunţã Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii sunt fapte de încãlcare a drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale;
- Faptele respective se înscriu în premisele rãspunderii morale şi juridice. În consecinţã, sancţiunile aplicate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii au efecte cu privire la drepturile patrimoniale şi morale ale celor investigaţi. Totodatã, este angajatã şi rãspunderea juridicã civilã a persoanei gãsite vinovatã de discriminare. Astfel, hotãrârea Consiliului are autoritate de lucru judecat cât priveşte fapta ilicitã, persoana care a sãvârşit-o şi vinovãţia.
Jurisdicţia exercitatã de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii nu este o jurisdicţie specialã administrativã, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, întrucât:
- nu este independentã faţã de celelalte puteri ale statului, fiind sub controlul Parlamentului;
- nu este imparţialã, deoarece, pe de o parte, nu este independentã faţã de Parlament, iar, pe de altã parte, are atât atribuţii de anchetã, cât şi de judecatã;
- este obligatorie având în vedere posibilitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii de a se sesiza din oficiu.
În acelaşi timp, aratã cã acest organ nu poate fi considerat ca fãcând parte din categoria instanţelor judecãtoreşti, prevãzute de art. 126 din Constituţie, întrucât nu este reglementat printr-o lege organicã, <>Legea nr. 48/2002 privind aprobarea <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 fiind o lege ordinarã.
În concluzie, autorul excepţiei aratã cã, în realitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii reprezintã o instanţã extraordinarã, ale cãrei înfiinţare şi funcţionare sunt expres interzise de art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (5) din Constituţie.
Un al doilea aspect pus în discuţie de autorul excepţiei are în vedere faptul cã, în activitatea jurisdicţionalã pe care o desfãşoarã, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii nu întruneşte garanţiile necesare unui proces echitabil, prevãzute de art. 6 paragraful 1 coroborat cu art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Astfel, aratã cã prima condiţie pe care trebuie sã o îndeplineascã un "tribunal" este aceea ca el sã fie stabilit de lege. Or, efectul Ordonaţei Guvernului nr. 137/2000 este acela al înfiinţãrii unei instanţe cu caracter extraordinar.
O a doua condiţie este aceea ca tribunalul sã fie independent, or, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii este subordonat Parlamentului, prin modul de numire a membrilor şi prin obligaţia de a prezenta anual Parlamentului un raport de activitate spre a fi dezbãtut şi aprobat.
În sfârşit, a treia condiţie este ca organul cu atribuţii jurisdicţionale sã fie imparţial, cerinţã ce nu este, de asemenea, respectatã, având în vedere subordonarea faţã de Parlament.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal considerã cã textele de lege criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. În acest sens, aratã cã activitatea desfãşuratã de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii este o activitate administrativ-jurisdicţionalã specialã, în sensul <>art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 , iar nu o jurisdicţie extraordinarã, interzisã de art. 126 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, considerã cã nu pot fi reţinute nici argumentele privind nerespectarea condiţiilor unui proces echitabil, de vreme ce pãrţile interesate au acces neîngrãdit la justiţie, putând contesta hotãrârea Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii la instanţa competentã, potrivit <>art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 . Aceastã instanţã va realiza un control deplin de legalitate şi de jurisdicţie, verificând legalitatea hotãrârilor emise în baza <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 şi a actelor care au stat la baza emiterii acestora.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, aratã cã nu poate fi reţinutã critica de neconstituţionalitate raportatã la art. 21 alin. (3), art. 126 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât, potrivit <>art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 , hotãrârile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii. Din aceastã perspectivã reiese şi faptul cã aceste hotãrâri pot fi asimilate actelor administrative. În plus, jurisdicţia Consiliului este o jurisdicţie facultativã, de vreme ce persoana discriminatã se poate adresa direct instanţei de judecatã, fãrã a fi condiţionatã de o sesizare prealabilã a acestui organism. Rezultã, prin urmare, cã prevederile de lege criticate nu îngrãdesc posibilitatea pãrţilor de a se adresa direct instanţei de judecatã, de a formula apãrãri, de a propune probe şi de a recurge la cãile de atac prevãzute de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţioneazã dreptul la un proces echitabil.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii" (<>art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007. Aceastã ordonanţã a fost aprobatã prin <>Legea nr. 48/2002 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002. Textele de lege criticate au urmãtorul conţinut:
- Art. 16: "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminãrii, autonomã, cu personalitate juridicã, aflatã sub control parlamentar şi totodatã garant al respectãrii şi aplicãrii principiului nediscriminãrii, în conformitate cu legislaţia internã în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.";
- Art. 17: "În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfãşoarã activitatea în mod independent, fãrã ca aceasta sã fie îngrãditã sau influenţatã de cãtre alte instituţii ori autoritãţi publice.";
- Art. 18: "(1) Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectãrii prevederilor prezentei legi în domeniul sãu de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminãrii.
(2) Consiliul elaboreazã şi aplicã politici publice în materia nediscriminãrii. În acest sens, Consiliul va consulta autoritãţile publice, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele şi alte entitãţi legale care urmãresc protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminãrii.";
- Art. 19: "(1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercitã atribuţiile în urmãtoarele domenii:
a) prevenirea faptelor de discriminare;
b) medierea faptelor de discriminare;
c) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare;
d) monitorizarea cazurilor de discriminare;
e) acordarea de asistenţã de specialitate victimelor discriminãrii.
(2) Consiliul îşi exercitã competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.
(3) Sesizãrile având ca obiect mãsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intrã în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii.";
- Art. 20: "(1) Persoana care se considerã discriminatã poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data sãvârşirii faptei sau de la data la care putea sã ia cunoştinţã de sãvârşirea ei.
(2) Consiliul soluţioneazã sesizarea prin hotãrâre a Colegiului director prevãzut la art. 23 alin. (1).
(3) Prin cererea introdusã potrivit alin. (1), persoana care se considerã discriminatã are dreptul sã solicite înlãturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminãrii.
(4) Colegiul director al Consiliului dispune mãsurile specifice constatãrii existenţei discriminãrii, cu citarea obligatorie a pãrţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigurã confirmarea primirii. Neprezentarea pãrţilor nu împiedicã soluţionarea sesizãrii.
(5) Acţiunea de investigare întreprinsã de Colegiul director se desfãşoarã la sediul instituţiei sau în alt loc stabilit de acesta.
(6) Persoana interesatã are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminãri directe sau indirecte, iar persoanei împotriva cãreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi cã faptele nu constituie discriminare. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probã, inclusiv înregistrãri audio şi video sau date statistice.
(7) Hotãrârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizãri se adoptã în termen de 90 de zile de la data sesizãrii şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotãrârea, numele, domiciliul sau reşedinţa pãrţilor, obiectul sesizãrii şi susţinerile pãrţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotãrârii Colegiului director, modalitatea de platã a amenzii, dacã este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.
(8) Hotãrârea se comunicã pãrţilor în termen de 15 zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicãrii.
(9) Hotãrârea Colegiului director poate fi atacatã la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.
(10) Hotãrârile emise potrivit prevederilor alin. (2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.";
- Art. 21: "Prevederile art. 20 se aplicã în mod corespunzãtor în cazul în care Consiliul investigheazã din oficiu fapte sau acte de discriminare.";
- Art. 22: "(1) Consiliul este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat, ales de membrii Colegiului director din rândul acestora, pentru un mandat de 5 ani. Preşedintele este ordonator principal de credite. Preşedintele este ajutat în activitatea sa de un vicepreşedinte, ales de Colegiul director dintre membrii acestuia, pentru un mandat de 2 ani şi jumãtate.
(2) Raportul anual de activitate al Consiliului se dezbate şi se aprobã de Parlament. Raportul de activitate se depune la birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului pânã la data de 15 aprilie a anului urmãtor.";
- Art. 23: "(1) Colegiul director al Consiliului este organ colegial, deliberativ şi decizional, responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor prevãzute de lege.
(2) Colegiul director este compus din 9 membri cu rang de secretar de stat, propuşi şi numiţi, în şedinţã comunã, de cele douã Camere ale Parlamentului.
(3) Poate fi numit membru al Colegiului director orice cetãţean român care îndeplineşte cumulativ urmãtoarele condiţii:
a) are capacitate deplinã de exerciţiu;
b) are studii superioare absolvite cu diplomã de licenţã;
c) nu are antecedente penale şi se bucurã de o bunã reputaţie;
d) are o activitate recunoscutã în domeniul apãrãrii drepturilor omului şi combaterii discriminãrii;
e) nu a fost agent sau colaborator al poliţiei politice comuniste;
f) nu a colaborat cu organele de securitate şi nu a aparţinut acestora.
(4) La numirea membrilor Colegiului director se va urmãri ca minimum douã treimi dintre aceştia sã fie licenţiaţi în ştiinţe juridice.
(5) Membrii Colegiului director pot fi revocaţi sau eliberaţi din funcţie numai în urmãtoarele cazuri:
a) demisie;
b) expirarea duratei mandatului;
c) incapacitate de muncã, potrivit legii;
d) dacã au fost condamnaţi definitiv pentru o faptã prevãzutã de legea penalã;
e) dacã nu mai îndeplinesc condiţiile prevãzute la alin. (3);
f) la propunerea fundamentalã a cel puţin douã treimi din numãrul acestora.
(6) În situaţia în care împotriva unui membru al Colegiului director se pune în mişcare acţiunea penalã, acesta se considerã suspendat de drept din funcţie pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti. Dacã prin hotãrâre se constatã nevinovãţia persoanei în cauzã, suspendarea ei din funcţie înceteazã, este repusã în toate drepturile avute anterior suspendãrii şi i se achitã drepturile bãneşti de care a fost lipsitã.
(7) În situaţia prevãzutã la alin. (5) lit. d) calitatea de membru al Colegiului director înceteazã de drept la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.";
- Art. 24: "(1) Propunerile nominale pentru Colegiul director se înainteazã birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului în cel mult 30 de zile de la data la care mandatele au devenit vacante. Propunerile vor fi însoţite de: curriculum vitae, cazier judiciar şi declaraţii pe propria rãspundere ale candidaţilor, din care sã reiasã cã nu se încadreazã în prevederile art. 23 alin. (3) lit. e) şi f).
(2) Birourile permanente ale celor douã Camere ale Parlamentului publicã pe paginile lor de internet candidaturile depuse şi înainteazã propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaţilor în şedinţã comunã. În termen de 15 zile de la publicarea candidaturilor se pot depune la comisiile permanente de specialitate obiecţiuni în scris, argumentate, cu privire la candidaturile depuse.
(3) În urma audierii candidaţilor, comisiile permanente de specialitate întocmesc un aviz comun pe care îl prezintã în şedinţã comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului.
(4) Candidaturile se aprobã cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.";
- Art. 25: "(1) Membrii Colegiului director al Consiliului sunt garanţi ai interesului public.
(2) Durata mandatului membrilor Colegiului director este de 5 ani, iar numirea acestora se face eşalonat, în funcţie de expirarea mandatelor.
(3) În cazul în care un loc în Colegiul director devine vacant înaintea expirãrii mandatului, acesta va fi ocupat de o altã persoanã numitã, conform procedurii reglementate de prezenta ordonanţã, pentru restul de mandat rãmas vacant.
(4) Activitatea depusã de membrii Colegiului director pe perioada exercitãrii mandatului se considerã vechime în specialitate.
(5) În soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agent constatator care aplicã sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin prezenta ordonanţã. Aceştia îşi pot delega calitatea de agent constatator persoanelor din aparatul de lucru al Consiliului.
(6) La solicitarea preşedintelui, membrii Colegiului director licenţiaţi în ştiinţe juridice pot reprezenta Consiliul în instanţele de judecatã în cauzele ce privesc fapte de discriminare."
Autorul excepţiei considerã cã aceste texte de lege sunt contrare urmãtoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (4), care consacrã principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 124 privind înfãptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5), prin care se interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare. În acelaşi timp, autorul excepţiei considerã cã dispoziţiile de lege ce formeazã obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu respectã garanţiile unui proces echitabil, aşa cum sunt acestea prevãzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã, prin <>Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 , încã nepublicatã în Monitorul Oficial al României, a fost admisã excepţia referitoare la dispoziţiile <>art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi s-a constatat cã acestea sunt neconstituţionale în mãsura în care sunt interpretate în sensul cã acordã Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii competenţa ca, în cadrul activitãţii sale jurisdicţionale, sã anuleze ori sã refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând cã sunt discriminatorii, şi sã le înlocuiascã cu norme create pe cale judiciarã sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã acestea vizeazã douã aspecte: un prim aspect pune în discuţie natura juridicã a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, concluzia autorului excepţiei fiind cã acesta reprezintã o instanţã extraordinarã, interzisã de prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie, în timp ce al doilea aspect vizeazã nerespectarea garanţiilor unui proces echitabil în cursul procedurii ce se desfãşoarã în faţa acestei autoritãţi, aşa cum sunt acestea prevãzute de art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
În legãturã cu primul aspect referitor la natura juridicã a Consiliului, autorul excepţiei invocã o serie de argumente prin care demonstreazã faptul cã, potrivit dispoziţiilor de lege care stabilesc atribuţiile sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii desfãşoarã o activitate jurisdicţionalã, fãrã a fi însã o jurisdicţie specialã administrativã, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, ori o instanţã specializatã, despre care face vorbire art. 126 alin. (5) din Constituţie.
Prin urmare, problema pe care Curtea Constituţionalã este chematã sã o soluţioneze cu prioritate are în vedere clarificarea naturii juridice a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Astfel, Curtea reţine cã, prin reglementarea iniţialã a <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii a fost conceput ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Însã aceastã reglementare a ridicat problema existenţei unor eventuale presiuni politice asupra Consiliului de naturã a afecta neutralitatea şi autonomia sa în raporturile cu Guvernul şi cu administraţia de stat subordonatã acestuia, cu prilejul activitãţii de combatere a discriminãrii. Pentru aceste motive, prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003, <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost completatã, prevãzându-se cã, "în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii îşi desfãşoarã activitatea în mod independent, fãrã ca aceasta sã fie îngrãditã sau influenţatã de cãtre alte instituţii ori autoritãţi publice". Ulterior, în vederea asigurãrii unei autonomii reale a Consiliului, prin modificãrile aduse <>Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin <>Legea nr. 324/2006 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006, acest organ a fost plasat sub controlul Parlamentului, control care se limiteazã la prezentarea unui raport anual cu privire la activitatea desfãşuratã de Consiliu, potrivit competenţelor atribuite prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 . Prin urmare, Consiliul îşi exercitã atribuţiile independent, liber de orice influenţã din partea oricãrei instituţii ori autoritãţi publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentalã, care consacrã principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
În continuare, Curtea observã cã, potrivit dispoziţiilor <>art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 , Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii îndeplineşte rolul de "garant al respectãrii şi aplicãrii principiului nediscriminãrii", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectãrii prevederilor prezentei legi în domeniul sãu de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminãrii". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementeazã rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate "înlãturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminãrii".
Concluzia ce se impune este cã, prin reglementãrile amintite, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea actelor sau faptelor de naturã a încãlca principiul constituţional fundamental al egalitãţii în drepturi. Împrejurarea cã, în soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenţi constatatori care aplicã sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin ordonanţã, iar, în vederea aflãrii adevãrului, aceştia desfãşoarã şi o activitate de investigare nu este de naturã a impieta asupra caracterului independent al activitãţii Colegiului director faţã de pãrţile implicate.
În ceea ce priveşte criticile invocate de autorul excepţiei, potrivit cãrora procedura jurisdicţionalã nu garanteazã pãrţilor posibilitatea de a fi asistate de un avocat, iar dezbaterile nu sunt publice, Curtea observã cã argumentele legate de modul de desfãşurare a procedurii şi chiar cele ce ţin de independenţa şi imparţialitatea actului jurisdicţional pornesc de la cerinţele constituţionale ale art. 124 şi de la cele ale art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la condiţiile unui proces echitabil. Or, Curtea constatã cã aceste cerinţe sunt aplicabile în ceea ce priveşte activitatea instanţelor judecãtoreşti, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, sau a unui "tribunal", în sensul convenţiei mai sus amintite, iar nu şi jurisdicţiilor speciale administrative prevãzute de art. 21 alin. (4) din Constituţie, care nu se încadreazã în categoriile menţionate. Dreptul la un proces echitabil se considerã însã a fi satisfãcut dacã cei interesaţi au posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor şi a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la <>art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 . În acest sens, meritã amintite şi cele statuate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în Cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care a arãtat cã, şi în situaţia în care s-ar admite cã dispoziţiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor ce au ca obiect "infracţiuni administrative", un reclamant are dreptul de a "contesta" o decizie definitivã a unei autoritãţi administrative în faţa unui tribunal ce oferã toate garanţiile acestei dispoziţii; în schimb, nu este necesar ca procedurile în faţa autoritãţilor administrative sã fie conforme prevederilor art. 6 din Convenţie.
În considerarea celor expuse mai sus, Curtea constatã cã, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucurã de independenţa necesarã îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectã prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 privind înfãptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5), care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Cu toate acestea, admiţând caracterul de organ administrativ-jurisdicţional al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, autorul excepţiei pune în discuţie caracterul obligatoriu al procedurii jurisdicţionale a acestui organ, atunci când acţioneazã din oficiu, ceea ce ar contraveni, susţine autorul, dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora jusrisdicţiile speciale administrative sunt facultative.
Referitor la aceastã criticã, instanţa constituţionalã reţine cã între cele douã noţiuni, pretins a fi în contradicţie, sesizarea din oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale şi, respectiv, caracterul facultativ al jurisdicţiei speciale administrative, nu existã o identitate a aspectelor pe care le reglementeazã.
Curtea observã cã jurisdicţia specialã administrativã reprezintã o activitate realizatã de un organ de jurisdicţie ce funcţioneazã în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autoritãţi administrative autonome, care se realizeazã conform procedurii imperative prevãzute într-o lege specialã, procedurã asemãnãtoare cu cea a instanţelor de judecatã, desfãşuratã însã paralel şi separat de aceasta. Potrivit dispoziţiilor <>art. 19 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 , Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii îşi exercitã competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu. Astfel, legea dã posibilitatea persoanelor fizice sau juridice, victime ale discriminãrii, de a sesiza Consiliul, fãrã a le obliga sã parcurgã procedura administrativ-jurisdicţionalã, ca procedurã prealabilã sesizãrii instanţei judecãtoreşti.
Cea de-a doua modalitate de declanşare a jurisdicţiei speciale administrative o constituie sesizarea din oficiu a Consiliului şi reprezintã expresia principiului oficialitãţii în materie contravenţionalã. În toate situaţiile în care organele competente constatã în mod direct sãvârşirea unor contravenţii sau aflã despre acestea prin intermediul mijloacelor de informare în masã, respectivele organe se sesizeazã din oficiu.
Sãvârşirea unei contravenţii în domeniul reglementat de <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 dã naştere raportului juridic de drept substanţial care, în conţinutul sãu, cuprinde dreptul organului constatator, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, de a trage la rãspundere contravenţionalã pe fãptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta sancţiunea contravenţionalã.
Faţã de aceastã modalitate de sesizare, Curtea reţine cã posibilitatea de a desfãşura activitatea jurisdicţionalã din oficiu este întemeiatã pe rolul activ pe care trebuie sã îl îndeplineascã Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii, ca autoritate ale cãrei obiective şi sarcini au fost în mod exclusiv orientate cãtre domeniul discriminãrii, rol exercitat în vederea aflãrii adevãrului şi prevenirii şi combaterii tuturor actelor de discriminare, aşa cum <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 , prin însuşi titlu, îşi propune ca finalitate.
Pe de altã parte, Curtea constatã cã, deşi activitatea jurisdicţionalã se declanşeazã şi din oficiu, desfãşurarea ulterioarã a acesteia este lãsatã la dispoziţia persoanei vãtãmate, care poate sã îşi însuşeascã sau nu sesizarea Consiliului în privinţa actelor sau faptelor de discriminare de care este în mod direct afectatã. Astfel, ca urmare a autosesizãrii Consiliului, acesta va dispune mãsurile specifice constatãrii existenţei discriminãrii, cu citarea obligatorie a pãrţilor şi acordarea dreptului la apãrare. În situaţia în care victima discriminãrii înţelege sã se opunã constatãrii şi sancţionãrii, speţa respectivã se soluţioneazã prin procedura reglementatã de art. 19 alin. (1) lit. b) din ordonanţã, respectiv prin mediere.
În ceea ce priveşte caracterul facultativ al jurisdicţiei administrative speciale, Curtea reţine cã acesta se manifestã prin posibilitatea persoanei vãtãmate de a opta între a-şi valorifica dreptul pe calea administrativ-jurisdicţionalã şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecãtoreşti, în temeiul dreptului comun. În aplicarea acestor consideraţii cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din ordonanţa criticatã prevãd cã "persoana care se considerã discriminatã poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data sãvârşirii faptei sau de la data la care putea sã ia cunoştinţã de sãvârşirea ei". Or, Curtea nu poate reţine caracterul obligatoriu al acestei jurisdicţii, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vãtãmate obligaţia de a urma o procedurã administrativ-jurisdicţionalã prealabilã sesizãrii instanţei de judecatã, ci numai posibilitatea de a opta între cele douã cãi de valorificare a dreptului. Dacã în ipoteza prevãzutã de art. 20 din ordonanţa criticatã, persoana vãtãmatã şi-a manifestat expres opţiunea pentru declanşarea procedurii administrativ-jurisdicţionale, şi în situaţia în care Consiliul se sesizeazã din oficiu, potrivit art. 21 din ordonanţã, victima discriminãrii îşi prezervã dreptul de opţiune, nefiind obligatã sã parcurgã procedura administrativ-jurisdicţionalã deja iniţiatã.
Astfel, caracterul facultativ al jurisdicţiei administrative speciale ar fi venit în contradicţie cu caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri, în ipoteza în care s-ar fi constatat cã legea prevedea parcurgerea obligatorie a acesteia anterior procedurii judecãtoreşti, iar nu cu sesizarea din oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale. Prin urmare, Curtea constatã cã nu existã nicio neconcordanţã între procedura reglementatã prin <>Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (4), invocate de autorul excepţiei în susţinerile criticilor sale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II "Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii" (<>art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 octombrie 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu
__________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
