Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.064 din 11 decembrie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 70 din 1 februarie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Daniela-Ramona Mariţiu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nela Zoiţa Chirilă, prin mandatar Cornel Mascaş, şi de Cristina Alieta Chirilă în Dosarul nr. 1.213/111/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.399D/2012.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 2 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.213/111/2010, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Excepţia a fost invocată de Nela Zoiţa Chirilă, prin mandatar Cornel Mascaş şi de Cristina Alieta Chirilă, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului introdus împotriva unei sentinţe prin care a fost respinsă o acţiune formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât i se refuză judecătorului naţional permisiunea de a face controlul conformităţii normei interne cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dacă judecătorul naţional nu se conformează interpretării date de instanţa supremă, el poate fi sancţionat disciplinar.
Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dispoziţii ce au următoarea redactare: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."
În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra instituţiei recursului în interesul legii, statuând prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011, că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]".
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriual dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Curtea a reţinut în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).
Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Distinct de cele arătate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursurile în interesul legii formulate potrivit legii nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune tranşarea unor probleme de drept chiar şi atunci când jurisprudenţa neunitară a instanţelor este dată de modul propriu de interpretare a Convenţiei europene a drepturilor omului de către acestea; în caz contrar, în lipsa acestei competenţe, s-ar ajunge la situaţia inadmisibilă ca una şi aceeaşi dispoziţie a Convenţiei să fie interpretată şi aplicată în mod diferit de instanţele judecătoreşti, ceea ce ar echivala cu o insecuritate juridică în privinţa justiţiabililor.
De altfel, necesitatea asigurării unei interpretări unitare a unor dispoziţii legale, care să fie conforme Constituţiei României, a mai fost constatată şi cuocazia pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011. Cu această ocazie, Curtea a statuat că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.
Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică şi constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nela Zoiţa Chirilă, prin mandatar Cornel Mascaş, şi de Cristina Alieta Chirilă în Dosarul nr. 1.213/111/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 decembrie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Daniela-Ramona Mariţiu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
