Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 816 din 29 noiembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Augustin Zegrean - judecãtor
Ion Tiucã - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent şef
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia civilã în Dosarul nr. 758/102/2007.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza se aflã în stare de judecatã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, textul de lege criticat fiind în concordanţã cu prevederile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 iunie 2007, pronunţatã în Dosarul nr. 758/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de instanţã, din oficiu.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Mureş - Secţia civilã susţine cã art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. 3, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) şi ale art. 129. În acest sens, aratã cã, deoarece "deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţioneazã recursurile în interesul legii se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţele de judecatã", acestea "sunt norme noi prin care se poate adãuga la lege sau se poate contraveni voinţei legiuitorului", puterea de emitere a lor fiind discreţionarã, nesupusã aprobãrii Parlamentului. Constituţia stabileşte în mod expres, exclusiv şi limitativ cã numai legea este actul normativ care are forţã obligatorie pentru instanţele de judecatã, judecãtorii supunându-se "numai legii", justiţia înfãptuindu-se numai "în numele legii", iar nu al deciziilor unei alte instanţe de judecatã, care nu soluţioneazã o cale de atac în cauza dedusã judecãţii, ci emite norme interpretative general obligatorii.
Potrivit prevederilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciazã critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã ca fiind neîntemeiatã. În acest sens, aratã cã raţiunea recursului în interesul legii rezidã în necesitatea formãrii şi menţinerii unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţãrii.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Critica de neconstituţionalitate a art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, faţã de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (3) din Constituţie, nu poate fi reţinutã. Cât priveşte dispoziţiile prevãzute de art. 1 alin. (1)-(3), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 129 din Legea fundamentalã, considerã cã nu sunt incidente în cauzã.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauzã de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 329 alin. (3) teza finalã din Codul de procedurã civilã.
Cu toate acestea, pentru buna înţelegere a acestor dispoziţii, este necesarã redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedurã civilã:
"Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul României, sã cearã Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecãtoreşti.
Deciziile prin care se soluţioneazã sesizãrile se pronunţã de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Soluţiile se pronunţã numai în interesul legii, nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia pãrţilor din acele procese. Dezlegarea datã problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe."
În susţinerea neconstituţionalitãţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocã încãlcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5) "Statul român", art. 11 "Dreptul internaţional şi dreptul intern", art. 15 "Universalitatea", art. 16 alin. (2) "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 20 "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", art. 21 alin. (3) "Dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", art. 61 "Rolul şi structura Parlamentului", art. 67 "Actele juridice şi cvorumul legal", art.73 alin. (1) "Categorii de legi", art. 124 alin. (1) şi (3) "Înfãptuirea justiţiei", art. 126 alin. (3) "Instanţele judecãtoreşti", art. 129 "Folosirea cãilor de atac".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finalã din Codul de procedurã civilã nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, pentru urmãtoarele argumente:
Scopul reglementãrii recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg cuprinsul ţãrii. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţã asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecãtoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea datã de instanţa supremã acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.
Având ca obiect promovarea unei corecte interpretãri a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera cã deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizeazã domeniul legiferãrii, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, şi în cazul exercitãrii cãilor de atac, "dezlegãrile în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecãrii fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedurã civilã, casarea unei hotãrâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost datã cu încãlcarea sau aplicarea greşitã a legii. Înfãptuirea justiţiei determinã ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de casare, hotãrârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sã fie obligatorii pentru judecãtorii fondului. Aceastã prevedere nu numai cã nu aduce atingere principiului constituţional al înfãptuirii justiţiei, ci, dimpotrivã, contribuie la realizarea sa.
Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecãtoreşti, precum şi rolul sãu prevãzut în art. 329 din Codul de procedurã civilã, a instituit obligativitatea interpretãrii date de aceasta, în scopul aplicãrii unitare de cãtre instanţele judecãtoreşti a unui text de lege, fãrã ca astfel instanţa supremã sã se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Curtea observã, pe de altã parte, cã interpretarea legilor este o operaţiune raţionalã, utilizatã de orice subiect de drept, în vederea aplicãrii şi respectãrii legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sãu de aplicare. Instanţele judecãtoreşti interpreteazã legea, în mod necesar, în procesul soluţionãrii cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilã procesului de aplicare a legii.
"Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se aratã într-o hotãrâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic existã, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciarã [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicãri diferite ale legii în practica instanţelor de judecatã. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridicã a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitarã a legii în practica tuturor instanţelor de judecatã, a fost creatã de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţatã în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.
Curtea constatã cã textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 61, art. 67 şi art. 73 alin. (1) din Constituţie, ci şi cu cele ale art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentalã, dând expresie îndatoririi fundamentale înscrise în alin. (5) al acestui text, potrivit cãruia: "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremã contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitarã a acestora pe întreg teritoriul ţãrii, fapt de naturã sã concretizeze un alt principiu fundamental, prevãzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetãţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale sã fie supuse unor reglementãri legale diferite.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cãruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigurã interpretarea şi aplicarea unitarã a legii de cãtre celelalte instanţe judecãtoreşti, potrivit competenţei sale", Curtea constatã cã nici aceastã criticã nu poate fi primitã, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferitã de art. 329 din Codul de procedurã civilã şi de <>art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciarã nr. 304/2004 , de a asigura aplicarea corectã şi unitarã a legilor de cãtre toate instanţele.
Organizarea judiciarã se instituie având ca finalitate asigurarea respectãrii drepturilor şi a libertãţilor fundamentale ale persoanei, prevãzute, în principal, în urmãtoarele documente: Carta internaţionalã a drepturilor omului, Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectãrii Constituţiei şi a legilor ţãrii.
De asemenea, organizarea judiciarã are ca obiectiv de bazã asigurarea respectãrii dreptului la un proces echitabil, prevãzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea proceselor de cãtre instanţe judecãtoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi (3) potrivit cãrora "Justiţia se înfãptuieşte în numele legii. [...] Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", astfel încât susţinerile referitoare la încãlcarea textelor constituţionale menţionate anterior nu pot fi reţinute.
În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încãlcarea art. 129 din Constituţie, potrivit cãruia, "Împotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii", Curtea constatã cã aceastã criticã nu poate fi primitã, întrucât aceastã normã constituţionalã nu poate fi interpretatã în sensul cã ar garanta accesul la toate cãile de atac, ci are doar semnificaţia unei reglementãri precise a modalitãţilor concrete în care cãile de atac vor fi exercitate.
Curtea reţine cã instituţia recursului în interesul legii conferã judecãtorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumitã interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de cãtre instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite pãrţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrinã ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridicã "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".
De altfel, potrivit <>art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, precum şi potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionãrii recursurilor în interesul legii, se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pentru motivele menţionate anterior, Curtea constatã cã dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind universalitatea şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au semnificaţia unei instanţe legal constituite, care, în mod obişnuit, iar nu extraordinar, judecã recursurile în interesul legii prevãzute de <>art. 23 din Legea privind organizarea judiciarã nr. 304/2004 .
De altfel, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în interesul interpretãrii şi aplicãrii unitare a legii de cãtre instanţele judecãtoreşti într-o cauzã care privea reexaminarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin <>Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale <>art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 (abrogatã prin <>Legea privind organizarea judiciarã nr. 304/2004 ), statuând cã: "Principiul supunerii judecãtorului numai faţã de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie [art. 124 alin. (3) din Constituţia revizuitã], nu are şi nu poate sã aibã semnificaţia aplicãrii diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretãrii aparţinând unor judecãtori diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecãtorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încãlcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât, legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferitã, aşa încât intima convingere a judecãtorului nu poate justifica o asemenea consecinţã."
De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, cã "Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusã şi de principiul constituţional al egalitãţii cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, deci inclusiv a autoritãţilor judecãtoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacã în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecãtoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
Curtea constatã, de asemenea, cã art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã a mai fãcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la art. 58 din Constituţie (art. 61 din Constituţia revizuitã), cât şi prin raportare la art. 123 din Constituţie [art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţia revizuitã]. Astfel, prin <>Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, Curtea Constituţionalã a respins excepţia ca neîntemeiatã.
Întrucât nu au apãrut împrejurãri noi care sã determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceastã materie, soluţia adoptatã în precedent, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiazã îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finalã din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã, din oficiu, de Tribunalul Mureş - Secţia civilã în Dosarul nr. 758/102/2007.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din 8 noiembrie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Doina Suliman
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
