Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE din 20 martie 2012 cu privire la Cererea nr. 13.902/11 introdusa de Ionel Panfile impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI - SECTIA A TREIA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 315 din 11 mai 2012
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã în şedinţa din 20 martie 2012 şi constituitã în Camera compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecãtori şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererea menţionatã anterior, introdusã la 31 ianuarie 2011,
dupã ce a deliberat în acest sens, pronunţã urmãtoarea decizie:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, Ionel Panfile, este un resortisant român, nãscut în 1957, şi locuieşte în localitatea Mihail Kogãlniceanu, judeţul Constanţa.
A. Circumstanţele cauzei
2. Circumstanţele cauzei, astfel cum au fost prezentate de cãtre reclamant, se pot rezuma dupã cum urmeazã.
3. La o datã neprecizatã, reclamantul a formulat o cerere de pensionare anticipatã, dupã ce a lucrat în cadrul Ministerului Apãrãrii Naţionale. Pensia sa lunarã se ridica la 2.880 de lei româneşti. Legislaţia în vigoare la vremea respectivã, şi anume Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, permitea persoanelor pensionate anticipat din forţele armate sã caute locuri de muncã în domeniul public, dar şi privat, statutul "în rezervã" fiind compatibil cu cel de angajat.
La 4 iunie 2007, reclamantul a fost numit de primarul localitãţii Mihail Kogãlniceanu, un orãşel din judeţul Constanţa, şef de birou în cadrul serviciului de poliţie comunitarã. Salariul sãu lunar se ridica la 986 lei, la care se adãuga un spor lunar de 25% din salariul de bazã.
4. În noiembrie 2010, în urma intrãrii în vigoare a Legii nr. 329/2009 care se referã la raţionalizarea cheltuielilor publice şi care a introdus anumite condiţii pentru cumulul pensiei cu venitul salarial din bugetul de stat (a se vedea infra, paragraful 9), reclamantul a fost informat de angajatorul sãu cã, având în vedere faptul cã pensia sa depãşea salariul mediu brut pe economie de 1.836 lei (de asemenea, infra, paragraful 6), era obligat sã opteze, în termen de 15 zile, între suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii şi încetarea raporturilor de muncã.
Reclamantul a refuzat sã facã o asemenea opţiune, aparent din considerentul cã prevederile legale care îl împiedicau sã primeascã cumulat pensie şi salariu erau neconstituţionale şi încãlcau legislaţia europeanã şi tratatele privind drepturile omului.
În consecinţã, prin Decizia primarului din 9 decembrie 2009, s-a statuat cã, începând din 10 decembrie 2009, se revocã numirea reclamantului ca şef de birou, în temeiul art. 20 din Legea nr. 329/2009.
5. La 18 ianuarie 2010, reclamantul a contestat decizia primarului în faţa Judecãtoriei Constanţa. Acesta a solicitat sã fie repus în funcţie şi sã i se plãteascã retroactiv salariile corespunzãtoare, pentru perioada ulterioarã datei de 10 decembrie 2009. Reclamantul a susţinut, în principal, cã prevederile Legii nr. 329/2009 sunt contrare Constituţiei României şi Convenţiei europene a drepturilor omului, deoarece îi încalcã dreptul la muncã şi la protecţia bunurilor sale, respectiv salariul sãu lunar.
6. Judecãtoria Constanţa a respins acţiunea reclamantului la 25 mai 2010. Aceasta a reţinut cã reclamantul a primit întradevãr atât o pensie, cât şi un salariu de la o instituţie publicã, deşi pensia sa depãşea nivelul salariului mediu brut pe economie, acesta fiind în cuantum de 1.836 lei în 2010. Prin urmare, a hotãrât cã art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, lege ce fusese deja declaratã constituţionalã de cãtre Curtea Constituţionalã, erau aplicabile în situaţia lui şi justificau încetarea activitãţii sale într-o instituţie publicã.
Referitor la pretinsa încãlcare a dreptului reclamantului la muncã, instanţa a hotãrât cã acesta şi-ar pãstra dreptul de a primi salariu dacã ar lucra în sectorul privat; mai mult, mãsura contestatã nu era discriminatorie din moment ce se aplica în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie menţionatã în textul de lege.
7. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotãrârii, invocând şi încãlcarea drepturilor sale prevãzute în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi în art. 15 § 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
8. Recursul a fost respins la 14 octombrie 2010 de Curtea de Apel Constanţa. Curtea a reiterat cã prevederile legii contestate au fost declarate constituţionale de cãtre Curtea Constituţionalã, decizia acesteia fiind definitivã şi obligatorie. În mãsura în care obiecţiile reclamantului faţã de lege coincideau cu argumentele deja evaluate şi luate în considerare de cãtre Curtea Constituţionalã în motivarea sa, instanţa era obligatã sã se conformeze poziţiei Curţii Constituţionale. În consecinţã, decizia primarului de încetare a activitãţii reclamantului era legalã şi conformã Constituţiei.
B. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legea nr. 329/2009
9. Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autoritãţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeanã şi Fondul Monetar Internaţional a intrat în vigoare la 12 noiembrie 2009. Cap. IV este intitulat "Mãsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare".
ARTICOLUL 17
"(1) Beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizeazã venituri salariale sau, dupã caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activitãţi pe bazã de contract individual de muncã, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societãţilor naţionale, companiilor naţionale şi societãţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorialã, pot cumula pensia netã cu veniturile astfel realizate, dacã nivelul acesteia nu depãşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurãrilor sociale de stat.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile persoanelor care:
a) la data intrãrii în vigoare a prezentului capitol sunt pensionari cumularzi;
b)dupã data intrãrii în vigoare a prezentului capitol devin pensionari cumularzi."
ARTICOLUL 18
"(1) Pensionarii prevãzuţi la articolul 17 alin. (2) lit. a) care desfãşoarã activitãţi profesionale pe bazã de contract individual de muncã, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie au obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrãrii în vigoare a prezentului capitol, sã îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii şi încetarea raporturilor de muncã, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacã nivelul pensiei nete aflate în platã depãşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurãrilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurãrilor sociale de stat. [...]"
ARTICOLUL 20
"Neîndeplinirea obligaţiei privind exprimarea opţiunii în termenul prevãzut la articolul 18 [...] constituie cauzã de încetare de drept a raporturilor de muncã stabilite în baza contractului individual de muncã sau a actului de numire în funcţie, precum şi a raporturilor de serviciu."
ARTICOLUL 21
"În cazul în care opţiunea este exprimatã în termenul prevãzut la articolul 18 [...] plata pensiei/pensiilor se suspendã începând cu luna urmãtoare celei în care a fost exprimatã opţiunea pentru continuarea activitãţii."
ARTICOLUL 22
"Sumele încasate necuvenit cu titlu de pensie se recupereazã de la pensionari, cu respectarea termenului general de prescripţie."
2. Probleme de constituţionalitate ridicate în faţa Curţii Constituţionale
10. Prevederile sus-menţionate ale Legii nr. 329/2009 au fãcut obiectul unui control de cãtre Curtea Constituţionalã, atât înainte de promulgare (control prelegislativ), cât şi dupã intrarea acesteia în vigoare (control postlegislativ), dupã cum urmeazã.
11. La 23 septembrie 2009, peste 100 de parlamentari români s-au adresat Curţii Constituţionale cu o sesizare de control prelegislativ referitoare la neconstituţionalitatea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009. Prin Decizia din 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţionalã a constatat cã dispoziţiile legale contestate erau constituţionale.
Precizând cã dispoziţiile legii criticate nu se referã la persoanele pentru care durata mandatului este stabilitã expres în Constituţie (ca, de exemplu, persoane care ocupã funcţii publice înalte), Curtea Constituţionalã a declarat, în principal, în privinţa reglementãrii cumulului pensiei cu veniturile salariale, cã nicio dispoziţie constituţionalã nu împiedicã legiuitorul sã suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea mãsurã sã se aplice în mod egal pentru toţi cetãţenii, iar eventualele diferenţe de tratament sã aibã un scop licit. Totodatã, contextul în care mãsura criticatã a fost luatã este unul excepţional, fiind în legãturã cu criza financiarã şi economicã mondialã.
Curtea Constituţionalã a mai declarat cã legislaţia permite, de regulã, cumulul pensiei cu salariul, dacã pensia este mai micã decât un anumit nivel; nivelul luat în considerare este expres prevãzut de lege, previzibil şi determinabil, fiind totodatã rezonabil. Excepţia de la cumulul ambelor venituri era justificatã de situaţia economicã excepţionalã şi s-a aplicat numai persoanelor angajate sau numite în funcţii din sectorul public, în vederea raţionalizãrii cheltuielilor publice, asigurând totodatã un anumit nivel al venitului - considerat rezonabil - tuturor persoanelor. În condiţiile în care mãsura s-a aplicat în mod egal tuturor persoanelor vizate de textul de lege, aceasta nu poate fi consideratã discriminatorie.
În concluzie, Curtea Constituţionalã a decis cã legiuitorul avea putere discreţionarã deplinã sã aplice mãsuri precum instituirea unui anumit cuantum al venitului, în condiţiile în care acestea erau rezonabile, proporţionale şi justificate de interesul public.
12. Ulterior, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu alte sesizãri privind neconstituţionalitatea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009. Prin deciziile din 1 şi 22 martie 2011, 7 şi 12 aprilie 2011, 17 mai 2011 şi 12 iulie 2011, Curtea Constituţionalã a menţinut motivarea anterioarã şi a confirmat cã legea este constituţionalã. Totodatã, Curtea a reamintit cã mãsura nu poate fi consideratã discriminatorie în condiţiile în care angajaţii din mediul public nu se aflã în aceeaşi situaţie juridicã cu cei din mediul privat, în special din cauza faptului cã veniturile lor sunt dependente de bugetul de stat.
CAPETE DE CERERE
13. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 şi 14 din Convenţie, al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, cu privire la obligaţia care i-a fost impusã cu începere din 9 decembrie 2009 de a alege între suspendarea plãţii pensiei pe durata exercitãrii activitãţii în cadrul unei instituţii de stat şi încetarea activitãţii. Acesta susţine cã, prin aplicarea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, instanţele l-au privat de dreptul la plata cumulatã a pensiei şi salariului, deşi acesta era un "drept dobândit"; totodatã, aplicarea prevederilor sus-menţionate a condus la o discriminare indirectã, în sensul cã cei care primeau o pensie sub nivelul salariului mediu brut pe economie sau cei care primeau o pensie peste nivelul salariului mediu brut pe economie, dar erau angajaţi în mediul privat, aveau dreptul la cumulul pensiei cu salariul.
Prevederile legale contestate, aşa cum au fost aplicate în cazul sãu, încãlcau totodatã principiul securitãţii juridice, legislaţia internã nefiind suficient de previzibilã şi accesibilã. Reclamantul a argumentat cã legislaţia în vigoare la vremea pensionãrii sale anticipate îi permitea angajarea sau numirea într-o funcţie din mediul public, ceea ce a constituit o motivare solidã pentru decizia de a se pensiona anticipat; din acest motiv, orice modificare a legislaţiei nu îi putea afecta situaţia fãrã a încãlca principiul securitãţii juridice, având în vedere totodatã cã dreptul sãu la pensie şi la salariu era un drept dobândit care nu putea face obiectul unei reevaluãri.
ÎN DREPT
A. Cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
14. Reclamantul se plânge cã aplicarea noilor mãsuri legislative prevãzute de Legea nr. 329/2009 l-au privat de venitul sãu, constituit din pensie şi salariu. Aceastã privare, susţine el, constituie o încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
1. Principii generale
15. Pentru început, Curtea reaminteşte cã principiile care se aplicã în general în cazurile vizate de art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplicã, de asemenea, când este vorba despre pensii [a se vedea Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37.452/02, § 82, 7 iulie 2011] ori salarii [a se vedea, printre multe altele, Mihãieş împotriva României şi Senteş împotriva României (decizie), nr. 44.232/11; 44.605/11, 6 decembrie 2011]. Dintre acestea, prezintã o relevanţã deosebitã faptul cã aceastã prevedere nu garanteazã, ca atare, nici dreptul la o pensie de un anumit nivel (a se vedea Maggio şi alţii împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 şi 56.001/08, § 55, 31 mai 2011) şi nici dreptul la continuarea primirii unui salariu de un anumit nivel [a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63.235/00, § 94, CEDO 2007-II], statul având dreptul deplin şi discreţionar de a stabili ce prestaţii se plãtesc angajaţilor sãi din bugetul de stat (a se vedea Kechko împotriva Ucrainei, nr. 63.134/00, § 23, 8 noiembrie 2005).
Totodatã însã, în cazul în care valoarea unei prestaţii este redusã sau când plata acesteia este suspendatã, acest lucru poate constitui o ingerinţã în respectarea bunurilor, care trebuie justificatã (a se vedea Rasmussen împotriva Poloniei, nr. 38.886/05, § 71, 28 aprilie 2009).
16. Pentru a fi consideratã compatibilã cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o condiţie esenţialã este ca ingerinţa sã fie legalã. Orice ingerinţã a unei autoritãţi publice în respectarea bunurilor poate fi justificatã numai dacã rãspunde unui interes public (sau general) legitim. Datoritã cunoaşterii directe a propriei societãţi şi a necesitãţilor acesteia, autoritãţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţionalã pentru a decide ce este "interesul public". În conformitate cu sistemul de protecţie stabilit de Convenţie, autoritãţile naţionale sunt cele care trebuie sã efectueze evaluarea iniţialã cu privire la existenţa unei probleme de utilitate publicã care necesitã mãsuri ce constituie ingerinţe în respectarea bunurilor (a se vedea Terazzi S.r.l. împotriva Italiei, nr. 27.265/95, § 85, 17 octombrie 2002, şi Wieczorek împotriva Poloniei, nr. 18.176/05, § 59, 8 decembrie 2009). Mai mult, Curtea considerã cã statele au o marjã destul de largã de apreciere cu privire la reglementarea politicii lor sociale [a se vedea Jankovic împotriva Croaţiei (decizie), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, şi Kuna împotriva Germaniei (decizie), nr. 52.449/99, CEDO 2001-V (extrase)].
Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, de asemenea, ca orice ingerinţã sã fie în mod rezonabil proporţionalã cu scopul urmãrit [a se vedea Jahn şi alţii împotriva Germaniei (MC), nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, §§ 81-94, CEDO 2005-VI]. Nu se obţine echilibrul just necesar atunci când persoana respectivã trebuie sã suporte o sarcinã individualã şi excesivã (a se vedea Maggio şi alţii împotriva Italiei, citatã anterior, § 57).
2. Aplicarea principiilor în prezenta cauzã
17. Curtea observã cã plângerea reclamantului se referã, în special, la imposibilitatea, în cazul acestuia, de a cumula o pensie militarã cu un salariu plãtit din bugetul de stat, în urma intrãrii în vigoare a Legii nr. 329/2009, care a introdus dispoziţii noi privind condiţiile în care se permite cumulul. Astfel, reclamantul considerã cã asemenea limitãri au adus atingere dreptului sãu la muncã şi la platã corespunzãtoare, în pofida faptului cã, la data cererii sale de pensionare anticipatã, preconizase sã continue activitatea salariatã, conform legislaţiei în vigoare la acea datã.
18. În acest context, Curtea reaminteşte cã în Convenţie nu se garanteazã dreptul la muncã [a se vedea Sobczyk împotriva Poloniei, nr. 25.693/94 şi 27.387/95 (decizie), 10 februarie 2000; Dragan Cakalic împotriva Croaţiei (decizie), 15 septembrie 2003, Torri şi alţii împotriva Italiei şi Bucciarelli împotriva Italiei (decizie), nr. 11.838/07 şi 12.302/07, 24 ianuarie 2012]. Nici nu se garanteazã, cum s-a precizat anterior deja, dreptul la o pensie sau un salariu de un anumit nivel.
19. Mai mult, Curtea considerã cã limitãrile introduse de legislaţia contestatã nu trebuie considerate ca o "privare de bunuri", aşa cum pretinde reclamantul, ci mai degrabã ca o ingerinţã în dreptul sãu la respectarea bunurilor sale, în sensul primei teze din art. 1 § 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
20. Din aceastã perspectivã, Curtea observã cã ingerinţa criticatã era prevãzutã de lege, mai precis de noile prevederi introduse de Legea nr. 329/2009, care se referã la mãsurile pe care statul trebuie sã le ia în contextul crizei economice şi financiare.
21. În cadrul evaluãrii interesului public al mãsurilor contestate, Curtea ţine seama de raţionamentul Curţii Constituţionale, care a confirmat cã legiuitorul român a impus norme noi în privinţa salariilor din sectorul public în vederea raţionalizãrii cheltuielilor publice, aşa cum impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se vedea supra, paragraful 11). Ţinând seama totodatã de faptul cã aceastã problemã este de competenţa autoritãţilor naţionale, care au legitimitate democraticã directã şi sunt mai bine situate decât o instanţã internaţionalã pentru a evalua necesitãţile şi condiţiile locale, Curtea nu constatã niciun motiv sã se abatã de la constatarea Curţii Constituţionale, conform cãreia mãsurile contestate urmãreau un scop legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04, 24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, § 92, 25 octombrie 2011).
22. În consecinţã, mai rãmâne de stabilit dacã s-a realizat un "echilibru just" între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiut fiind cã nu se realizeazã echilibrul necesar dacã persoana în cauzã are de suportat o sarcinã individualã şi excesivã (a se vedea, printre multe altele, Lakicevic şi alţii împotriva Serbiei şi Muntenegrului, nr. 27.458/06, 37.205/06, 37.207/06 şi 33.604/07, § 62, 13 decembrie 2011).
23. În acest context, trebuie acordatã o atenţie deosebitã faptului cã reclamantul a fost obligat sã opteze între a-şi primi în continuare pensia militarã lunarã şi a înceta activitatea sau a accepta suspendarea plãţii pensiei pe durata continuãrii activitãţii la stat. Curtea observã cã, spre deosebire de Cauza Kjartan Asmundsson (citatã mai sus, § 39), reclamantul nu a fost privat în totalitate de veniturile sale, nici nu a fost deposedat de toate mijloacele de trai, având în vedere cã urma totuşi sã primeascã pensia lunarã integralã, al cãrei nivel depãşea salariul mediu brut pe economie (a se vedea supra, paragraful 6). Din acelaşi punct de vedere, nu se poate considera cã reclamantul a pierdut o parte considerabilã din venitul sãu, din moment ce pensia sa, pe care o primea în continuare, era considerabil mai mare decât salariul lunar pe care l-ar fi primit.
24. În acest context, având totodatã în vedere ampla marjã de apreciere a statului cu privire la reglementarea domeniului legislaţiei sociale [a se vedea, de asemenea, Frimu împotriva României (decizie), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012] şi scopul legitim al raţionalizãrii cheltuielilor publice (supra, paragraful 21), Curtea crede cã nu se poate considera cã reclamantul are de suportat o sarcinã individualã şi excesivã ori cã i s-a adus atingere fondului drepturilor sale la pensie ori la salariu.
25. Rezultã cã acest capãt de cerere este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
B. Cu privire la art. 14 din Convenţie
26. Reclamantul s-a plâns cã textele de lege contestate au instituit o discriminare între diverse categorii de persoane, unora permiţându-li-se în continuare cumulul pensiei cu salariul, în timp ce altele nu au avut acest drept. Mai precis, acesta nu a putut primi cumulat salariu şi pensie pe motiv cã era angajat în sectorul public, spre deosebire de cei care sunt angajaţi în sectorul privat, pe de o parte, şi pe motiv cã avea o pensie mai mare decât salariul mediu brut pe economie, spre deosebire de cei care aveau o pensie inferioarã acestui nivel, pe de altã parte.
Art. 14 din Convenţie este redactat dupã cum urmeazã: "Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sã fie asiguratã fãrã nicio deosebire bazatã, în special, pe sex, rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţã la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau orice altã situaţie."
27. Curtea reaminteşte cã discriminare înseamnã a trata diferit, fãrã o justificare obiectivã şi rezonabilã, persoane aflate în situaţii relativ similare (a se vedea Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Cu toate acestea, nu orice diferenţã de tratament constituie o încãlcare a art. 14. Este necesar sã se stabileascã faptul cã alte persoane aflate într-o situaţie analoagã sau relativ similarã beneficiazã de tratament preferenţial şi cã aceastã diferenţã este discriminatorie (a se vedea Unal Tekeli împotriva Turciei, nr. 29.865/96, § 49, 16 noiembrie 2004).
Mai mult, art. 14 nu interzice unui stat membru sã trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalitãţile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiazã de o amplã marjã de apreciere când evalueazã dacã şi în ce mãsurã diferenţele în situaţii similare justificã un tratament diferit. De regulã, Convenţia lasã statului o amplã marjã de apreciere în domeniul mãsurilor economice sau de strategie socialã [a se vedea Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65.731/01, § § 51-52, CEDO 2006-VI].
28. Revenind la prezenta cauzã, Curtea considerã cã legea contestatã a instituit, într-adevãr, o diferenţã de tratament între persoanele pensionate angajate în sectorul privat şi cele angajate în sectorul public, cum era cazul reclamantului; cu toate acestea, cele douã categorii de persoane nu pot fi considerate ca aflându-se într-o situaţie analoagã sau asemãnãtoare în sensul art. 14, din moment ce diferenţa esenţialã, relevantã pentru contextul în care au fost luate mãsurile criticate, este aceea cã veniturile lor provin din surse diferite, şi anume bugetul privat şi, respectiv, bugetul de stat. Mai trebuie observat, în acest sens, faptul cã Curtea a aprobat într-un numãr de situaţii diferenţele pe care unele state contractante le stabilesc în domeniul pensiilor între angajaţii din sectorul public şi cei din sectorul privat (a se vedea Valkov şi alţii, citatã anterior, § 117, şi referinţele acolo citate).
Referitor la diferenţa de tratament bazatã pe nivelul venitului lunar personal, Curtea considerã, tot în concordanţã cu decizia Curţii Constituţionale române, cã nivelul menţionat era previzibil şi rezonabil (a se vedea supra, paragraful 11) şi cã a fost stabilit în raport cu factori obiectivi de cãtre legiuitor, care a acţionat în limitele competenţei sale discreţionare în domeniul deciziilor bugetare, fãrã a depãşi principiul proporţionalitãţii (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii, citatã anterior, § 114).
29. Curtea hotãrãşte cã aceste capete de cerere sunt în mod vãdit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
C. Cu privire la alte capete de cerere
30. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul art. 6 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie (a se vedea supra paragraful 13).
31. Dupã examinarea acestor capete de cerere ale reclamantului, Curtea considerã cã, în lumina elementelor de care dispune şi în mãsura competenţei sale de a se pronunţa cu privire la aspectele invocate, acestea nu indicã nicio aparentã încãlcare a drepturilor şi libertãţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele sale.
Rezultã cã aceste capete de cerere sunt în mod vãdit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declarã cererea inadmisibilã.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
