Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 46312/99)
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), întrunitã la data de 11 iunie 2002 în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; A.B.Baka, G. Jorundsson, L. Loucaides, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecãtori, şi doamna S. Dolle, grefierã de secţie,
având în vedere cererea sus-menţionatã introdusã la Comisia Europeanã a Drepturilor Omului la 11 septembrie 1998,
având în vedere articolul 5 alineatul 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie, prin care s-a transferat Curţii competenta de a examina cererea,
având în vedere observaţiile depuse de Guvernul pârât, precum şi cele prezentate de reclamantã în replicã,
dupã ce a deliberat, pronunţã decizia urmãtoare:
ÎN FAPT
La originea cauzei se aflã cererea nr. 46312/99, introdusã împotriva României, de cãtre doamna Aurelia Costandache (reclamanta). Dupã decesul acesteia, survenit la data de 21 aprilie 2000, moştenitorii sãi, doamna Rodica Gabriela Grumeza, fiica reclamantei, şi domnul Mihai Grumeza, nepotul reclamantei, şi-au exprimat, în scrisoarea transmisã Curţii la data de 6 septembrie 2000, intenţia de a continua procedura. Ei sunt reprezentaţi în faţa Curţii de domnul Ghiga, avocat în Baroul Bucureşti,
A. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de cãtre pãrţi, pot fi rezumate dupã cum urmeazã.
În 1939, reclamanta şi soţul sãu au cumpãrat 5/8 dintr-un imobil situat la Iaşi.
În 1950, statul a intrat în posesia imobilului, în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile (numit în continuare <>Decretul nr. 92/1950 ).
În 1956, statul a vândut imobilul, în temeiul Decretului nr. 513/1956 , lui C.N., N.M. şi N.S. (persoane fizice), care, în 1963, au vândut imobilul soţilor P.H. şi P.M.
La data de 1 iunie 1968, reclamanta şi soţul sãu au solicitat Primãriei Iaşi restituirea imobilului, dar cererea le-a fost respinsã.
În 1994, reclamanta a introdus la Judecãtoria Iaşi o acţiune în revendicare imobiliarã împotriva Primãriei Iaşi şi a întreprinderii care avea în administrare imobilele statului. În calitate de moştenitoare a soţului sãu, ea a adus ca argument faptul cã bunurile funcţionarilor nu puteau fi naţionalizate, potrivit <>Decretului nr. 92/1950 . Or, soţul sãu era medic la momentul naţionalizãrii, iar ea era casnicã. Ea a apreciat, prin urmare, cã naţionalizarea imobilului lor a fost ilegalã.
Prin sentinţa din 3 octombrie 1994, prima instanţã i-a respins cererea, cu motivarea cã reclamanta nu a demonstrat cã bunul revendicat se aflã în patrimoniul pârâţilor.
Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinţe. Invocând articolul 480 din Codul civil, ea a arãtat cã cerinţele impuse prin <>Decretul nr. 92/1950 nu erau îndeplinite la momentul naţionalizãrii, întrucât, atât ea, cât şi soţul ei, fãceau parte din categorii de persoane excluse de la naţionalizare.
Prin decizia din 4 iunie 1997, Tribunalul Judeţean Iaşi a respins apelul reclamantei, pe motiv cã imobilul revendicat nu se mai aflã în patrimoniul statului. Instanţa a constatat, în aceastã privinţã, cã, dupã ce a fost naţionalizat în temeiul <>Decretului nr. 92/1950 , imobilul a fost vândut soţilor P.H. şi P.M.
Reclamanta a introdus recurs împotriva acestei decizii, subliniind faptul cã instanţele ierarhic inferioare nu se pronunţaserã asupra legalitãţii naţionalizãrii şi nu analizaserã nici prevederile Decretului nr. 513/1956 , nici actele depuse de ea la dosarul de apel.
Prin decizia definitivã din 3 aprilie 1998, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantei. Aceastã instanţã a constatat, mai întâi, cã instanţele ierarhic inferioare au încadrat în mod corect acţiunea pãrţii reclamante, considerând cã obiectul cererii era o revendicare imobiliarã. Instanţa a constatat, apoi, cã actele depuse la dosar de cãtre pãrţi demonstrau cã bunul în litigiu fusese vândut în 1963. Or, având în vedere cã bunul nu mai fãcea parte din patrimoniul pãrţilor pârâte, Curtea de Apel Iaşi a apreciat cã instanţele ierarhic inferioare nu aveau obligaţia de a compara titlul de proprietate al reclamantei cu cel al soţilor P.H. şi P.M., actualii proprietari ai bunului, întrucât aceştia din urmã nu constituiau parte în litigiu.
Cu privire la ilegalitatea naţionalizãrii susţinutã de reclamantã, Curtea de Apel a apreciat cã, la momentul examinãrii actelor depuse la dosar de cãtre pãrţi, a rezultat cã naţionalizarea s-a produs în conformitate cu prevederile <>Decretului nr. 92/1950 , întrucât numele fostului proprietar figura pe listele anexate la decret. Aceasta a adãugat cã, oricum, instanţele nu erau competente sã se pronunţe cu privire la aceastã problemã, a cãrei competenţã revenea în exclusivitate puterii legislative.
La o datã neprecizatã, reclamanta a solicitat Procurorului General al României sã introducã recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998.
Prin scrisoarea din 7 septembrie 1998, Parchetul General i-a comunicat acesteia cã cererea i-a fost respinsã, având în vedere cã instanţele se pronunţaserã fãrã a-şi depãşi competenţa.
B. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE APLICABILE
Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internã pertinente au fost menţionate în hotãrârea pronunţatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cauza Brumãrescu împotriva României (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).
CAPETELE DE CERERE
1. Reclamanta susţine încãlcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, pe motivul nerespectãrii duratei rezonabile a procedurii finalizate prin decizia Curţii de Apel Iaşi din 3 aprilie 1998.
2. În plus, aceasta considerã cã a suferit o încãlcare a dreptului sãu de acces la justiţie garantat de articolul 6 alineatul 1 citat anterior, motivând aceasta prin refuzul Curţii de Apel Iaşi de a examina legalitatea naţionalizãrii şi de a stabili cã aceasta este lovitã de nulitate absolutã.
3. Ea reclamã, de asemenea, refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998, care a încãlcat, astfel, articolul 13 din Convenţie.
4. Reclamanta susţine, de asemenea, încãlcarea articolului 14 coroborat cu articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, cu motivarea cã, în cazul altor acţiuni în revendicarea unor imobile naţionalizate, instanţele au dat câştig de cauzã foştilor proprietari.
5. Invocând articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ea apreciazã cã naţionalizarea imobilului sãu a fost ilegalã şi cã decizia Curţii de Apel Iaşi din 3 aprilie 1998 a constituit o privare de bunul sãu, fãrã ca aceastã privare sã urmãreascã o cauzã de utilitate publicã şi fãrã ca reclamanta sã aibã posibilitatea de a primi vreo despãgubire.
ÎN DREPT
A. Observaţie preliminarã
Curtea noteazã cã doamna Aurelia Costandache a decedat la data de 21 aprilie 2000, dar moştenitorii acesteia, respectiv, doamna Rodica Gabriela Grumeza şi domnul Mihai Grumeza şi-au exprimat, prin scrisoarea transmisã Curţii la data de 6 septembrie 2000, intenţia de a continua procedura.
Curtea aratã, apoi, cã doamna Rodica Grumeza a renunţat, la 27 iulie 2000, la succesiunea defunctei, acesta nefiind cazul domnului Mihai Grumeza, Curtea estimeazã, prin urmare, având în vedere obiectul prezentei cauze şi totalitatea elementelor de care dispune, cã numai domnul Mihai Grumeza (reclamantul) poate pretinde cã are un interes suficient care sã justifice continuarea examinãrii plângerii şi, în consecinţã, îi recunoaşte acestuia calitatea de a se substitui reclamantei în procedura în faţa Curţii (a se vedea hotãrârea C.E.D.O. pronunţatã în cauza Vocaturo împotriva Italiei, din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, alin. 2, hotãrârea C.E.D.O. pronunţatã în cauza G. împotriva Italiei, din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, alin. 2 şi hotãrârea C.E.D.O. pronunţatã în cauza Pandolfelli şi Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, alin. 2).
B. Cu privire la capetele de cerere
1. a) Reclamantul apreciazã cã durata procedurii în revendicare şi în constatarea nulitãţii naţionalizãrii imobilului moştenit de el nu corespunde cerinţei de celeritate, garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie, ale cãrui prevederi aplicabile dispun:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de cãtre o instanţã (...) care sã decidã (...) asupra contestaţiilor sale privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil."
Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capãt de cerere.
Curtea constatã cã procedura în cauzã, care a debutat în 1994 şi s-a încheiat la 3 aprilie 1998, a durat aproximativ patru ani, parcurgând toate cele trei instanţe. Ea apreciazã, luând în considerare criteriile ce reies din jurisprudenţa sa în materie de "termen rezonabil" (complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autoritãţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant), cã un asemenea termen apare ca rezonabil, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
b) Reclamantul susţine, apoi, încãlcarea dreptului sãu de acces la justiţie pe motivul refuzului Curţii de Apel Iaşi de a examina legalitatea naţionalizãrii. El invocã art. 6 alin. 1 sus-menţionat.
În opinia Guvernului, Curtea de Apel Iaşi nu a privat-o pe reclamantã de dreptul sãu de acces la justiţie, având în vedere cã motivul de respingere a cererii sale a fost utilizarea neadecvatã a procedurii judiciare. Guvernul admite cã decizia Curţii de Apel Iaşi cuprinde şi consideraţii generale cu privire la competenţa limitatã a instanţelor de a se pronunţa asupra legalitãţii naţionalizãrii, dar apreciazã cã din textul hotãrârii reiese clar cã aceste consideraţii nu au influenţat în nici un fel decizia prin care instanţele au respins acţiunea reclamantei.
Curtea observã, mai întâi, cã bunica reclamantului nu a fost împiedicatã sã sesizeze instanţele interne, şi cã, aşa cum rezultã din hotãrârea Curţii de Apel, instanţele au examinat actele depuse la dosar de cãtre pãrţi şi au concluzionat cã naţionalizarea a fost conformã cu <>Decretul nr. 92/1950 . Curtea aratã, în continuare, cã din decizia Curţii de Apel reiese cu claritate motivul pentru care aceasta din urmã a menţinut hotãrârile pronunţate de instanţele inferioare, prin care acţiunea persoanei interesate a fost respinsã, motivul fiind lipsa calitãţii procesuale pasive a pârâţilor.
În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã situaţia de fapt este diferitã de cea din cauza Brumãrescu, în care Curtea a constatat încãlcarea dreptului de acces la justiţie, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, tocmai pe motivul excluderii, de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, din sfera de competenţã a tribunalelor a soluţionãrii acţiunii în revendicare a reclamantului (a se vedea hotãrârea în cauza Brumãrescu împotriva României, Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 61-62).
Rezultã cã şi acest capãt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
2. Reclamantul apreciazã cã refuzul Procurorului General al României de a introduce recurs în anulare împotriva deciziei din 3 aprilie 1998 constituie o încãlcare a dreptului sãu la un recurs efectiv, în sensul art. 13 din Convenţie, care dispune:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capãt de cerere.
Curtea observã cã, cerând Procurorului General sã introducã recurs în anulare, reclamantul intenţiona sã obţinã redeschiderea procesului soluţionat printr-o hotãrâre definitivã şi reexaminarea cauzei de cãtre Curtea Supremã de Justiţie. Or, Curtea reaminteşte cã, potrivit jurisprudenţei sale, Convenţia nu garanteazã, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (a se vedea cauza Miliani împotriva Franţei, cererea nr. 32916/96, decizie a Comisiei din 2 iulie 1997, Decizii şi rapoarte 90-A, p. 161, 169).
Rezultã cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.
3. Reclamantul se plânge şi de faptul cã a fost supus unei discriminãri în raport cu ceilalţi foşti proprietari de imobile naţionalizate, cãrora instanţele interne le-ar fi dat câştig de cauzã în cadrul unor acţiuni similare. El invocã articolului 6 citat anterior în substanţã, coroborat cu articolul 14 din Convenţie, care prevede cã:
"Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie sã fie asiguratã fãrã nici o deosebire bazatã, în special, pe sex, rasã, culoare, limbã, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionalã sau socialã, apartenenţã la o minoritate naţionalã, avere, naştere sau orice altã situaţie."
Guvernul nu a prezentat observaţii cu privire la acest capãt de cerere.
Curtea constatã cã afirmaţiile reclamantului nu sunt susţinute de nici un element din dosar. Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins ca fiind în mod evident neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
4. Reclamantul apreciazã, în final, cã, din cauza hotãrârilor judecãtoreşti prin care i-a fost respinsã cererea de restituire a imobilului, el a suferit o privare de proprietate, care este contrarã articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care, prin prevederile sale aplicabile, dispune astfel:
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."
Guvernul apreciazã cã reclamantul nu dispunea de un bun sau de o speranţã legitimã, în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţionai la Convenţie. Invocând cauza Malhous împotriva Republicii cehe (cererea nr. 33071/96, decizia din 13 decembrie 2000), aratã cã litigiul adus de bunica reclamantului în faţa instanţelor interne privea un bun vândut de stat în 1963 şi ieşit, prin urmare, din patrimoniul acestuia, cu mulţi ani înaintea ratificãrii Convenţiei de cãtre statul român. Guvernul susţine cã soluţia aleasã de partea interesatã, şi anume, introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva statului, nu se putea finaliza prin restituirea imobilului, şi cã partea ar fi trebuit, în schimb, sã introducã o astfel de acţiune împotriva actualilor proprietari ai imobilului. Guvernul aratã, în final, cã reclamantul poate obţine despãgubiri în temeiul <>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevede, la articolul 1, cã persoanele deposedate abuziv de proprietatea lor în aceastã perioadã sunt îndreptãţite la mãsuri reparatorii prin echivalent.
Reclamantul considerã cã prezenta cauzã este diferitã de cauza Malhous împotriva Republicii cehe, citatã de Guvern, care nu ar fi, prin urmare, aplicabilã în speţã. El aratã, în aceastã privinţã, cã naţionalizarea imobilului este lovitã de nulitate absolutã, condiţiile <>Decretului nr. 92/1950 nefiind îndeplinite la momentul naţionalizãrii. El apreciazã cã a suferit o confiscare de fapt, incompatibilã cu dreptul sãu la respectarea bunurilor proprii. El considerã, de asemenea, cã nu poate obţine, pe calea unei acţiuni în justiţie, acordarea unei reparaţii prin echivalent.
Curtea reaminteşte cã un reclamant nu poate pretinde o încãlcare a articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie decât în mãsura în care hotãrârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea aratã, în continuare, cã potrivit jurisprudenţei sale, noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cãrora reclamantul poate pretinde cã are cel puţin o "speranţã legitimã" de a obţine folosinţa efectivã a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cãrui exercitare efectivã nu a mai fost posibilã o perioadã îndelungatã, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotãrârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).
În speţã, bunica reclamantului a introdus în faţa instanţelor interne o acţiune în revendicare îndreptatã împotriva statului. Ea a contestat valabilitatea exproprierii înfãptuite de cãtre autoritãţi în 1950, argumentând în principal cu faptul cã mãsura contravenea chiar prevederilor <>Decretului nr. 92/1950 .
Curtea remarcã faptul cã exproprierea a fost fãcutã de autoritãţile române, aşa cum aratã şi decizia Curţii de Apel Iaşi, în 1950, adicã înainte de 20 iunie 1994, data intrãrii în vigoare a Convenţiei pentru România. Curtea nu este, prin urmare competentã ratione temporis sã se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta pânã în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). Ea apreciazã cã, în aceste condiţii, nu poate fi vorba de o încãlcare continuã a Convenţiei imputabilã autoritãţilor române şi susceptibilã de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cãrora Curtea este chematã sã se pronunţe (conform hotãrârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, sus-menţionatã, alin. 85).
Ca urmare a exproprierii, nici bunica reclamantului, nici reclamantul însuşi, în calitatea sa de moştenitor, nu au fost în mãsurã sã exercite vreun drept de proprietate asupra bunului. În consecinţã, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menţionat, cã reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranţã legitimã", în sensul jurisprudenţei Curţii.
În aceste condiţii, Curtea considerã cã hotãrârile instanţelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor" reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezultã cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.
În mãsura în care reclamantul susţine şi imposibilitatea de a obţine despãgubiri pentru imobilul sãu conform dreptului român, Curtea reaminteşte cã nu este garantat de Convenţie un drept la reparaţie pentru prejudicii a cãror cauzã iniţialã nu constituie o încãlcare a Convenţiei (a se vedea cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18890/91, 19048/91, 19342/92 şi 19549/92, decizia Comisiei din 4 martie 1996, Decizii şi rapoarte 85, p. 18).
Rezultã cã acest capãt de cerere este, de asemenea, incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 alin. 4.
Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi
Declarã cererea inadmisibilã.
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
