Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Codruţ Mihail Tică în Dosarul nr. 13.264/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 565D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că instanţa ţine seama de munca prestată de către persoana condamnată, în ceea ce priveşte aprecierea existenţei unor dovezi temeinice de îndreptare. Prin urmare, munca prestată profită şi persoanei condamnate la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, chiar dacă nu produce efecte cu privire la calculul fracţiunii de pedeapsă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 95 din 18 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 13.264/225/2016, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Codruţ Mihail Tică cu ocazia soluţionării unei cereri de liberare condiţionată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. În acest sens, arată că, în cazul în care pedeapsa care se execută este închisoarea de 30 de ani, dispoziţiile alin. (1) lit. a) şi alin. (3) ale art. 100 din Codul penal se contrazic. Astfel, durata maximă de 20 de ani prevăzută în cuprinsul alin. (1) lit. a) - care limitează fracţiunea de pedeapsă ce se cere a fi executată sau considerată ca executată în vederea liberării condiţionate - este egală cu fracţiunea stabilită prin dispoziţiile alin. (3), care prevăd că, în cazul considerării ca executată a unei părţi din durata pedepsei pe baza muncii prestate, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin două treimi din durata pedepsei închisorii, ceea ce înseamnă cel puţin 20 de ani, raportat la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani. Aceasta înseamnă că persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani este discriminată în raport cu persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de 30 de ani, deoarece nu poate beneficia de scăderea zilelor câştigate prin muncă, ci trebuie să execute efectiv 20 de ani de închisoare, ajungând, practic, într-o situaţie similară - sub aspectul liberării condiţionate - cu cea a persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă. 6. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Arată că legiuitorul face o discriminare între persoanele supuse aceleiaşi sancţiuni penale - pedeapsa închisorii -, în sensul că, în cazul în care pedeapsa aplicată este de 30 de ani (maximul general al pedepsei închisorii), nu mai sunt aplicabile, în concret, regulile prevăzute de dispoziţiile art. 100 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu privire la liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii. Astfel, prin impunerea aceluiaşi prag de 20 de ani de executare efectivă a pedepsei aplicate, se ajunge la o situaţie similară cu aceea a persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Prin urmare, deşi, sub acest aspect, nu este menţionată expres vreo deosebire între persoanele condamnate la acelaşi fel de sancţiune penală - şi anume, pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani -, în concret, regulile se aplică diferit în cazul în care pedeapsa închisorii este de 30 de ani. Altfel spus, deşi persoana privată de libertate este condamnată la pedeapsa închisorii, în fapt, pentru a fi liberată condiţionat, prin aplicarea regulilor impuse de prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal, i se impune executarea unei fracţii din pedeapsă egală cu aceea prevăzută pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Aşadar, instanţa apreciază că dispoziţiile de lege criticate instituie, fără nicio justificare, o deosebire de regim juridic în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, ceea ce conduce la o discriminare negativă cu privire la persoanele condamnate la pedeapsa închisorii de 30 de ani. Or, norma referitoare la considerarea ca executată a unei părţi din durata pedepsei ca urmare a muncii prestate ar trebui să se aplice tuturor persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, ceea ce, în concret, nu se poate realiza în cazul în care pedeapsa aplicată este de 30 de ani, deoarece limita minimă de 20 de ani prevăzută de dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal este egală cu fracţia minimă de două treimi din durata pedepsei închisorii - când aceasta este mai mare de 10 ani -, fracţie stabilită de prevederile art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că normele referitoare la instituţia liberării condiţionate, cuprinse în Codul penal şi în Legea nr. 254/2013 (privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal), sunt în perfectă concordanţă cu orientarea europeană în materie, aceea de a reglementa acordarea liberării condiţionate ţinând cont exclusiv de conduita persoanei condamnate pe durata executării pedepsei, întrucât, în acest fel, persoana respectivă este motivată, cunoscând că o bună conduită o aduce mai aproape de punerea în libertate. Liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată, chemată să evalueze conduita persoanei condamnate, constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării, dovedeşte că a făcut progrese în vederea reintegrării sociale şi convinge astfel instanţa că nu va mai comite infracţiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Pe cale de consecinţă, este dreptul legiuitorului de a stabili, în mod fundamentat, regulile privind acordarea liberării condiţionate, inclusiv din perspectiva fracţiei din pedeapsă ce se cere a fi executată de persoana condamnată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale - referitoare atât la dispoziţiile Codului penal din 1969 şi ale Legii nr. 275/2006 (privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal), cât şi la prevederile noului Cod penal -, şi anume deciziile nr. 1.699 din 17 decembrie 2009, nr. 1.037 din 14 iulie 2011 şi nr. 595 din 1 octombrie 2015. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale. Arată că prevederile de lege criticate nu aduc atingere principiului constituţional care consacră egalitatea în drepturi, întrucât se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată în ipoteza normei legale. Invocă, astfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că prevederile art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (deciziile nr. 53 din 19 februarie 2002, nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 şi nr. 323 din 30 aprilie 2015). Consideră că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească în ce condiţii poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei. Referitor la critica autorului excepţiei, potrivit căreia nu poate beneficia de munca prestată la calculul fracţiunii de pedeapsă necesare în vederea liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii de 30 de ani, arată că o eventuală modificare a soluţiei legislative în sensul dorit de autor nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, întrucât Curtea nu se poate substitui legiuitorului pentru a crea sau a modifica o normă juridică. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Codul penal. Din susţinerile orale ale autorului excepţiei referitoare la motivarea criticii, consemnate în actul de sesizare, reiese însă că excepţia de neconstituţionalitate priveşte doar dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua şi alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, care au următorul cuprins: "(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: a) cel condamnat a executat (...) cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii mai mari de 10 ani; (...)(3) În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă (...) a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani." 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că liberarea condiţionată este o măsură de politică penală de mare importanţă pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnaţii care dau dovezi de îndreptare şi constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare şi de reinserţie socială a condamnatului. Liberarea condiţionată este, totodată, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, având în vedere că priveşte faza executării acesteia, iar instanţa, deşi liberă să aprecieze asupra temeiniciei şi necesităţii acordării liberării condiţionate, nu poate proceda la judecarea cererii de liberare condiţionată fără să existe la dosarul cauzei procesul-verbal încheiat de comisia pentru liberare condiţionată şi deci caracterizarea condamnatului şi a comportării acestuia în timpul executării pedepsei. 15. Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa toată pedeapsa, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Sub acest aspect, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că liberarea condiţionată nu este un drept, ci doar o posibilitate care se aplică dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat (Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013). 16. Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (3) fraza întâi din Codul penal, la calculul fracţiunilor de pedeapsă ce trebuie executate de persoanele condamnate pentru ca acestea să aibă vocaţie la acordarea liberării condiţionate se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. 17. În acest sens, prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015, paragrafele 13 şi 14, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013) reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. Curtea a observat că prevederile art. 78 din Legea nr. 254/2013 se aplică în coroborare cu dispoziţiile art. 83-88 din capitolul VI - „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate“ al titlului III - „Executarea pedepselor privative de libertate“ din acest act normativ, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor şi recuperarea pagubelor. Astfel, dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevăd că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat şi în alte cazuri, în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 85 şi ale art. 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislaţia muncii şi că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile capitolului VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiţionată, stabilind - în cuprinsul art. 95 din lege - că persoana condamnată poate fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 99 sau, după caz, la art. 100 din Codul penal. 18. Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua şi alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal creează discriminare - cu privire la condiţiile de acordare a liberării condiţionate - între persoanele care execută pedepse cu închisoarea mai mici de 30 de ani şi persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, deoarece aceasta din urmă nu poate beneficia, în vederea liberării condiţionate, de scăderea zilelor câştigate prin muncă, ci trebuie să execute efectiv 20 de ani de închisoare, ajungând, practic, într-o situaţie similară cu cea a persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă. 19. Referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28). 20. Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25). 21. În cauza de faţă, Curtea constată că, în temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin două treimi din durata pedepsei închisorii, când aceasta este mai mare de 10 ani, ceea ce - în cazul unei pedepse cu închisoarea de 30 de ani - înseamnă 20 de ani, care este chiar limita maximă stabilită, prin prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, cu privire la partea din pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani ce se cere a fi executată în vederea liberării condiţionate. 22. Curtea observă că, în absenţa introducerii, în cuprinsul dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, a acestei limite maxime de 20 de ani, liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii de 30 de ani ar fi putut fi dispusă doar dacă cel condamnat ar fi executat cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, ceea ce ar fi însemnat 22 ani şi 6 luni. 23. Limitarea, prin prevederile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua din Codul penal, la 20 de ani a duratei din pedeapsă pe care persoana condamnată la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani trebuie să o execute se justifică în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, pentru evitarea unor situaţii în care cel condamnat la pedeapsa închisorii ar trebui să execute, pentru a beneficia de liberarea condiţionată, o perioadă de detenţie mai mare decât cea care este cerută de lege în cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei cu detenţiunea pe viaţă. 24. Nu are relevanţă constituţională faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal, în situaţia în care persoana condamnată execută o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, perioada de detenţie ce se cere a fi executată efectiv - 20 de ani - este egală cu aceea prevăzută de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. a) din Codul penal drept condiţie pentru liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. 25. De asemenea, faptul că munca prestată de către persoana condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani nu produce efecte cu privire la calculul fracţiunii de pedeapsă - cerute de lege în vederea acordării liberării condiţionate - nu este de natură a aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Instanţa ţine seama de munca prestată de către respectiva persoană condamnată în ceea ce priveşte formarea convingerii că aceasta s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. 26. Având în vedere motivele mai sus arătate, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua şi alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie. 27. Totodată, Curtea constată că este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească în ce condiţii poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului (Decizia nr. 1.037 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Decizia nr. 145 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, şi Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, paragraful 23). 28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Codruţ Mihail Tică în Dosarul nr. 13.264/225/2016 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. a) teza a doua şi alin. (3) fraza a doua teza a doua din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
