Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Zoltan Andras în Dosarul nr. 1.215/96/2016/a1 al Tribunalului Harghita - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.185D/2017. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Coman Ramona Mihaela, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor depuse la dosar de către partea Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.327D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Strutinsky Sorin Gabriel în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care se solicită admiterea acesteia. 4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.700D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Scutea Nicuşor în Dosarul nr. 1.091/174/2016/a1 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Doamna avocat şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.327D/2017 şi nr. 1.700D/2017 la Dosarul nr. 1.185D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei avocat, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că, în situaţiile reglementate de dispoziţiile criticate, legiuitorul a omis să prevadă un termen în care organul de urmărire penală este obligat să dispună începerea urmăririi penale in personam, respectiv punerea în mişcare a acţiunii penale. De asemenea, nu a fost prevăzută nicio sancţiune în situaţia în care procurorul amână emiterea acestor ordonanţe. În continuare, arată că judecătorul de cameră preliminară sesizat cu o astfel de situaţie nu consideră ca fiind greşit aplicată legea atât timp cât nu există nicio dispoziţie legală care să oblige procurorul ca, într-un anumit interval de timp, să emită ordonanţele anterior menţionate. Susţine că aceasta este situaţia şi în dosarul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Chiar dacă judecătorul ar sancţiona actele de urmărire penală efectuate în acest mod, în fapt, acesta ar aplica o sancţiune neprevăzută de legea procesual penală. Neclaritatea dispoziţiilor criticate conferă procurorului o marjă foarte largă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea momentului emiterii ordonanţei de urmărire penală in personam şi a celei prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin urmare, lipsa unei reglementări clare referitoare la obligaţia procurorului de a emite cele două ordonanţe „de îndată“ ce constată că sunt îndeplinite cerinţele legale determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate. 7. Reprezentantul Ministerului Public solicită menţinerea jurisprudenţei în materie şi respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, în noua reglementare procesual penală, legiuitorul a prevăzut obligaţia începerii urmăririi penale in rem, şi nu in personam. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor legale, de îndată ce sunt indicii rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, procurorul este obligat să pună în mişcare acţiunea penală şi efectuarea în continuare a urmăririi in personam. Deşi nu a prevăzut limite temporale, legiuitorul a reglementat condiţii aplicabile în aceste cazuri. Faptul că sunt organe de urmărire penală care lasă un interval prea lung între momentul începerii urmăririi penale in rem şi a celei in personam nu reprezintă o problemă de constituţionalitate a dispoziţiilor criticate, ci o greşită interpretare şi aplicare a acestora. În continuare, arată că există sancţiuni aplicabile situaţiei anterior expuse. Astfel, ori de câte ori s-a apreciat de către judecătorul de cameră preliminară că a trecut un interval prea lung de la momentul începerii urmăririi penale in rem până la momentul continuării in personam a urmăririi penale, iar probele au fost administrate în acest interval, s-au aplicat dispoziţiile referitoare la nulităţi, art. 280 şi art. 282 din Codul de procedură penală, iar probele au fost excluse pe considerentul că au încălcat dreptul la apărare al inculpatului. Astfel, nu se poate susţine lipsa sancţiunilor în situaţia în care toate probele sunt administrate în acest interval, iar ulterior nu au mai fost administrate alte probe, procurorul limitându-se la emiterea rechizitoriului. Potrivit practicii judiciare, în aceste cazuri sancţiunea a fost aplicată în cadrul etapei camerei preliminare, probele fiind excluse, şi, nu de puţine ori, cauza a fost restituită procurorului. Pentru aceste motive, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Încheierea din 14 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.215/96/2016/a1, Tribunalul Harghita - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Zoltan Andras, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 9. Prin Încheierea nr. 138 din 19 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.453/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Strutinsky Sorin Gabriel, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 10. Prin Încheierea din 26 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.091/174/2016/a1, Tribunalul Sibiu - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de Scutea Nicuşor, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că interpretarea coroborată a alin. (1) şi (3) ale art. 305 din Codul de procedură penală introduce arbitrarul, lăsând la latitudinea exclusivă a anchetatorului momentul la care se dispune începerea urmăririi penale in personam. Se creează, astfel, posibilitatea administrării probatoriului în etapa urmăririi penale in rem, când persoana vizată nu are cunoştinţă de faptul că este cercetată penal, neputând fi prezentă la administrarea acestuia sau formula cereri. Dispoziţiile criticate permit administrarea unui probatoriu complet în faza urmăririi penale in rem fără a prevedea un termen înăuntrul căruia organul de urmărire penală este obligat să aducă la cunoştinţa persoanei acuzaţiile, încadrarea juridică a faptelor, precum şi drepturile procesuale pe care aceasta le are. 12. O astfel de reglementare încalcă principiul egalităţii armelor, precum şi dreptul la apărare, persoana fiind „pusă în faţa unui probatoriu pe care nu îl poate contesta, iar în combaterea căruia contraprobele sunt limitate şi greu, uneori chiar imposibil de administrat“. Se creează posibilitatea extinderii urmăririi penale într-o manieră discreţionară, pentru un număr nedefinit de fapte, dacă organul judiciar opinează că în cauză apar doar indicii in rem. Se ajunge la situaţia în care începerea urmăririi penale in personam şi punerea în mişcare a acţiunii penale să fie urmate direct de rechizitoriu, fără ca în aceste faze procesuale să se mai administreze vreo probă. 13. Totodată, se arată că legiuitorul a prevăzut obligaţia procurorului de a dispune continuarea urmăririi penale in personam, respectiv obligaţia acestuia de a pune în mişcare acţiunea penală, fără să prevadă însă termenul până la care acestea trebuie dispuse. Astfel, în primul caz, obligaţia de a dispune continuarea urmăririi penale se raportează la momentul când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, iar în cazul punerii în mişcare a acţiunii penale, obligaţia se raportează la constatarea existenţei probelor. În acest context, autorul excepţiei arată că legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea care ar trebui aplicată în situaţia în care procurorul, deşi constată elementele anterior menţionate, nu dispune începerea urmăririi penale in personam sau punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, reglementarea criticată afectează grav dreptul la apărare, persoana cercetată neavând calitatea de suspect, respectiv inculpat, care să îi ofere posibilitatea de a participa la actele de urmărire penală, de a propune probe sau de a studia dosarul. În final, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012. 14. Tribunalul Harghita - Secţia penală nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 15. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală arată că modalitatea diferită de reglementare a fazei de început a urmăririi penale sub imperiul Codului de procedură penală actual nu încalcă dreptul la un proces echitabil. Alin. (1) al art. 305 din Codul de procedură penală impune cerinţa sesizării legale a organului de urmărire penală ca o condiţie pentru începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Astfel, nu se poate susţine că întreg probatoriul se administrează în baza ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem şi că aşa se ajunge la încălcarea dreptului avocatului suspectului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală. Totodată, alin. (3) al art. 305 din Codul de procedură penală impune ca, în momentul existenţei indiciilor rezonabile că o persoană a săvârşit fapta, să se dispună efectuarea urmăririi penale cu privire la aceasta, persoana dobândind calitatea de suspect, având toate drepturile conferite de lege acestei calităţi. Susţine că momentul în care se apreciază că sunt probe suficiente pentru a contura bănuiala că persoana vizată este autorul faptei şi că se poate dispune efectuarea urmăririi penale in personam este momentul formulării acuzaţiilor împotriva acesteia. 16. În aceste condiţii, apreciază că nu se poate susţine că dreptul la apărare este formal, probele administrate în prima etapă reglementată de art. 305 din Codul de procedură penală fiind necesare pentru conturarea „indiciilor rezonabile“ la care se face referire în alin. (3) al aceluiaşi articol, şi nu pentru tragerea la răspundere a persoanei vizate. De asemenea, obligaţiile organelor de urmărire penală în această etapă şi modalitatea de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, elemente reglementate în articolele subsecvente celui criticat, garantează pe deplin dreptul la apărare şi aplicarea principiului egalităţii de arme. În final, judecătorul de cameră preliminară susţine că procedura de cameră preliminară are ca obiect evaluarea legalităţii urmăririi penale, inclusiv în ceea ce priveşte modul în care s-a exercitat dreptul la apărare ca parte componentă a unei proceduri echitabile. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 17. Tribunalul Sibiu - Secţia penală arată că, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a renunţat la faza actelor premergătoare prevăzute în Codul de procedură penală anterior, fiind obligatorie începerea urmăririi penale in rem ca urmare a sesizării organului de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Numai în situaţia în care din probele obţinute (numai în cursul procesului penal) rezultă bănuiala rezonabilă cu privire la săvârşirea faptei de către o anumită persoană, se dispune continuarea urmăririi penale in personam. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că art. 305 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură penală asigură mai pregnant dreptul persoanei de a nu fi începută urmărirea penală împotriva sa în baza doar a unei sesizări, fără a se efectua minime verificări în acest sens. Numai după strângerea de probe cu privire la o anumită faptă şi numai după existenţa unor indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane se continuă urmărirea penală faţă de aceasta. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Guvernul, făcând referire la Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, şi Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 20. Avocatul Poporului, făcând referire la Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017, şi Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. 21. În ceea priveşte dispoziţiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că, după începerea urmăririi penale in rem, prin ordonanţă, organele de urmărire penală administrează probatoriile necesare cu privire la existenţa faptei şi cu privire la identificarea făptuitorului. Odată cu dispunerea, de către procuror, a continuării urmăririi penale asupra unei persoane, aceasta dobândeşte calitatea de suspect. Aducerea la cunoştinţa celui cercetat a calităţii de suspect marchează posibilitatea efectivă de a-şi face apărările necesare, de a-şi angaja un apărător şi de a-şi exercita celelalte drepturi prevăzute de lege. Potrivit textului legal criticat, punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune de către procuror prin ordonanţă, fie din oficiu, fie la propunerea motivată a organului de cercetare penală, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. 22. Arată că în doctrină s-a precizat că, faţă de momentul continuării urmăririi penale in personam - când procurorul îşi bazează învinuirea pe date şi probe ce generează indicii rezonabile cu privire la săvârşirea faptei de către suspect -, momentul punerii în mişcare a acţiunii penale semnifică acumularea unui probatoriu de o anumită consistenţă ce oferă nu doar indicii, ci convingerea fermă că suspectul a săvârşit nu doar o faptă prevăzută de legea penală, ci a comis fapta respectivă cu vinovăţie, imputabilă acestuia, şi fără a exista vreo cauză justificativă. Apreciază că, în acest cadru procesual, suspectul are posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare, în acord cu prevederile art. 24 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind neîntemeiată. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi alin. (3) şi ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 305 alin. (1) şi (3): "(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. [...](3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei." – Art. 309 alin. (1): „Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).“ 26. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1) potrivit căruia cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) referitor la dreptul la informaţie, art. 47 alin. (2) referitor la nivelul de trai şi art. 48 alin. (2) referitor la familie. De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 54 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 3 şi art. 7 alin. (2) şi (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 5 august 2016, paragrafele 22-28, instanţa de contencios constituţional a constatat că, prin noile reglementări procesual penale, legiuitorul a renunţat la faza actelor premergătoare, instituind, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Curtea a observat că, din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, care dispun că atunci „când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă“, se desprinde concluzia că legiuitorul a instituit în sarcina organului de urmărire penală obligaţia de a începe urmărirea penală, imediat după ce a fost legal sesizat. Totodată, Curtea a apreciat că din dispoziţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, care dispun că atunci „când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect“, rezultă că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. 28. Totodată, Curtea a reţinut că, după efectuarea cercetărilor în cadrul urmăririi penale in rem, în momentul în care există indicii suficiente pentru a fundamenta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, in personam, persoana respectivă dobândind calitatea de suspect. În acest moment, al dobândirii calităţii de suspect, persoanei respective îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 77, 78 şi 83 din Codul de procedură penală, fiindu-i incidente drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede pentru acest subiect procesual principal. 29. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activităţile specifice care duc la realizarea obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, are obligaţia să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acesteia şi să strângă şi să administreze probele necesare cu respectarea exigenţelor consacrate de art. 100 şi 101 din Codul de procedură penală referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialităţii. 30. Astfel, Curtea a apreciat că faza procesuală a urmăririi penale in rem este o fază destinată strângerii de probe în baza cărora se pot contura indicii rezonabile care pot sta la baza unei învinuiri aduse unei persoane. Curtea a reţinut că învinuirea adusă unei persoane concretizată în ordonanţa procurorului prin care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale, in personam, are caracterul unei acuzaţii în materie penală, în sensul dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei noţiuni. Prin consecinţele pe care formularea unei învinuiri in personam le are în planul drepturilor persoanei, aceasta nu poate fi consecinţa unei simple înregistrări a unei sesizări împotriva unei persoane, trebuind fundamentată de o serie de elemente - indicii rezonabile - administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege. 31. În ceea ce priveşte sintagma „indicii rezonabile“, Curtea a apreciat că aceasta este echivalentă cu cea de „bănuială rezonabilă“/„suspiciuni rezonabile“ şi presupune existenţa unor fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat „rezonabil“ va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). 32. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că reglementarea etapei urmăririi penale in rem garantează caracterul echitabil al desfăşurării urmăririi penale, astfel încât orice acte de cercetare să se desfăşoare într-un cadru procesual şi nicio persoană să nu fie pusă sub acuzaţie în lipsa unor date sau probe din care să rezulte indicii rezonabile că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. 33. În ceea ce priveşte intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea, prin Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragrafele 52-57, a constatat că acesta nu este strict şi expres determinat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziţia procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de o persoană când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ „dispune“, iar nu „poate dispune“, astfel încât să se poată interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probaţiunii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi dispunerea directă a acestei măsuri. 34. În principiu, existenţa indiciilor rezonabile este concomitentă cu formularea unei învinuiri in personam, care are valenţele unei acuzaţii în materie penală. Cu toate acestea, pot exista situaţii în care cele două elemente nu au o existenţă simultană. Astfel, conceptul de „acuzaţie în materie penală“ poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor repercusiuni importante asupra situaţiei persoanei“ (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană aflată în custodia poliţiei, care a fost obligată să depună un jurământ înainte de a fi audiată în calitate de martor, a făcut deja obiectul unei „acuzaţii penale“ şi a avut dreptul de a rămâne tăcută (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei, paragrafele 46-50). 35. În legătură cu acest aspect, Curtea a constatat că legea procesual penală oferă un remediu prin dispoziţiile art. 118 şi art. 109 alin. (3), potrivit cărora declaraţia de martor dată în cursul urmăririi penale in rem de o persoană care, în aceeaşi cauză, ulterior declaraţiei, a dobândit calitatea de suspect, nu poate fi folosită împotriva sa, iar în cursul audierii, deci după începerea urmăririi penale in personam, suspectul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut dreptul acuzatului de a nu contribui la propria sa acuzare, fapt care reprezintă un element esenţial al dreptului la un proces echitabil. 36. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparţialităţii care guvernează activitatea procurorilor, consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea a constatat că faţă de aceştia funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale. 37. De asemenea, Curtea a mai constatat că, din modul de redactare a prevederilor legale criticate nu se desprinde vreun înţeles echivoc, destinatarii normei, între care se regăsesc şi organele judiciare, putând înţelege cu uşurinţă sensul acestora, motiv pentru care nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia ar fi afectate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea constată că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect, în măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât, potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale sa adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuţie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. 38. În contextul considerentelor reţinute, Curtea a mai constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). 39. Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenţei unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016). Aplicând aceste considerente la speţa supusă controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că nu poate reţine neconstituţionalitatea textului de lege criticat, având în vedere că, în prezent, nu au fost relevate o practică şi o interpretare a acestor reglementări care să contravină Legii fundamentale. 40. În sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, din perspectiva unor critici identice celor din prezenta cauză, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 56 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 11 mai 2017, şi Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 4 iulie 2017. 41. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 42. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea prevăd că „acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“ [n.r. din acelaşi act normativ]. Din economia dispoziţiilor criticate rezultă că, în prezent, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare, de către procuror prin ordonanţă, exclusiv în cursul urmăririi penale, acesta nemaiavând posibilitatea de a dispune punerea în mişcare a acţiunii penale prin actul de sesizare a instanţei judecătoreşti. 43. Totodată, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate trebuie coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) şi art. 15 din Codul de procedură penală, care dispun în sensul că „procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3)“, precum şi că „acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia“. 44. Analizând coroborat dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 15 şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, se pot desprinde condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existenţa unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, pe de-o parte, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de altă parte. 45. În ceea ce priveşte analiza condiţiei referitoare la existenţa probelor din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, realizată de către procuror, Curtea constată că aceasta este diferită de cea realizată de instanţa chemată să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului. Pentru a fi îndeplinită această condiţie, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, acest lucru fiind apanajul instanţei judecătoreşti, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 26). 46. Astfel, constatând că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazului în care acesta face aplicarea dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia aplicării dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. 47. Totodată, Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nici această excepţie de neconstituţionalitate nu este întemeiată, textul criticat fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Zoltan Andras în Dosarul nr. 1.215/96/2016/a1 al Tribunalului Harghita - Secţia penală, de Strutinsky Sorin Gabriel în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Scutea Nicuşor în Dosarul nr. 1.091/174/2016/a1 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 305 alin. (1) şi (3) şi ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secţia penală, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
