Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Vasile-Radu Prisăcaru în Dosarul nr. 30.187/197/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 177D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 638 din 17 octombrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 30.187/197/2016, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 din Codul penal din 1969. Excepţia a fost ridicată de Vasile-Radu Prisăcaru cu ocazia soluţionării contestaţiei într-o cauză având ca obiect o cerere de liberare condiţionată formulată în temeiul prevederilor art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, ale art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, ale art. 42 alin. (1) privind interzicerea muncii forţate, precum şi prevederile art. 5 referitor la dreptul la libertate şi siguranţă, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât creează discriminare, sub aspectul liberării condiţionate, între diferite categorii de deţinuţi în baza unor criterii injuste şi greu de precizat, printre care se numără şi existenţa „dovezilor temeinice de îndreptare“. De asemenea, arată că munca persoanelor condamnate nu poate fi considerată a fi prestată în condiţii normale, deoarece, în cazul în care nu ar munci, acestea ar fi „pedepsite“ prin faptul că nu ar mai beneficia de dispoziţiile art. 59 alin. 1 privind liberarea condiţionată. 6. Tribunalul Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că nu sunt încălcate prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece nu există discriminare atunci când două sau mai multe situaţii diferite sunt reglementate diferit. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 23, având în vedere că persoana condamnată se află sub puterea unui mandat de executare a pedepsei şi liberarea condiţionată mai înainte de executarea integrală a acesteia constituie o situaţie excepţională. În fine, nu sunt încălcate nici prevederile art. 42 din Legea fundamentală, întrucât persoana condamnată nu a fost obligată să presteze vreo muncă în cursul executării pedepsei. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume Decizia nr. 1.037 din 14 iulie 2011. 9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 14 februarie 2008, nr. 454 din 22 aprilie 2008 şi nr. 1.699 din 17 decembrie 2009, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispoziţiile art. 59 din Codul penal din 1969. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969. La 1 februarie 2014, Codul penal din 1969 a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Potrivit celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, astfel încât dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, deşi abrogate la momentul pronunţării Curţii în prezenta cauză, sunt supuse controlului de constituţionalitate, întrucât produc efecte juridice în cauză. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: „După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei“. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, ale art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, ale art. 42 alin. (1) privind interzicerea muncii forţate, precum şi a prevederilor art. 5 referitor la dreptul la libertate şi siguranţă, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. De exemplu, prin Decizia nr. 1.699 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 10 februarie 2010, Decizia nr. 84 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 17 aprilie 2013, şi Decizia nr. 638 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 14 februarie 2018, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. 15. Astfel, prin Decizia nr. 84 din 28 februarie 2013, mai sus citată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără diferenţieri pe considerente arbitrare, precum şi faptul că este atributul exclusiv al legiuitorului stabilirea condiţiilor în care poate fi acordată liberarea condiţionată, aceasta nefiind un drept al condamnaţilor, ci doar o vocaţie pe care o au aceştia, prin voinţa legiuitorului. Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că toţi condamnaţii care îndeplinesc condiţiile impuse de lege, fie sub aspectul fracţiunilor de pedeapsă care trebuie executate, fie prin încadrarea în unul dintre cazurile speciale prevăzute de lege, se bucură de acelaşi tratament, fără discriminări. O asemenea reglementare este în concordanţă cu principiul egalităţii, care, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, nu sunt diferite. Principiul egalităţii nu presupune uniformitate, aşa încât toate situaţiile să fie tratate în acelaşi fel, ci presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit. 16. De asemenea, prin Decizia nr. 1.699 din 17 decembrie 2009, menţionată anterior, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reglementează liberarea condiţionată ca măsură de politică penală de mare importanţă pentru realizarea scopului pedepsei închisorii, întrucât este concepută ca un stimulent pentru condamnaţii care dau dovezi de îndreptare şi constă în reducerea perioadei de privare de libertate, fiind destinată să accelereze procesul de reeducare şi de reinserţie socială a condamnatului. Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că liberarea condiţionată este, totodată, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, având în vedere că priveşte faza executării acesteia, şi că instanţa este liberă să aprecieze asupra temeiniciei şi necesităţii acordării liberării condiţionate. 17. În ceea ce priveşte lăsarea la aprecierea instanţelor judecătoreşti a îndeplinirii condiţiei existenţei „dovezilor temeinice de îndreptare“, prin Decizia nr. 638 din 17 octombrie 2017, mai sus citată, paragraful 15, Curtea a reţinut că acest drept al instanţei - de a verifica, în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ce pot fi constatate, dacă a survenit îndreptarea conduitei persoanei condamnate, ca urmare a executării unei părţi din pedeapsa penală privativă de libertate dispusă în privinţa sa în cadrul unui penitenciar - corespunde însuşi scopului instituţiei liberării condiţionate. Aceasta presupune acordarea, în favoarea anumitor persoane condamnate, care au executat o parte din pedepsele penale în stare de detenţie, a beneficiului recunoaşterii ca fiind executate a părţilor rămase din respectivele pedepse în stare de libertate, cu respectarea anumitor obligaţii expres prevăzute de legiuitor, în cazul îndeplinirii anumitor condiţii, care sunt, de asemenea, prevăzute prin lege. Astfel, liberarea condiţionată depinde de îndeplinirea unor condiţii, printre care şi cea criticată de autorul excepţiei, cerinţă ce nu poate fi verificată decât de către organele judiciare. Prin urmare, legiuitorul a consacrat, în acest caz, dreptul de apreciere al judecătorului cu privire la îndeplinirea condiţiilor referitoare la liberarea condiţionată, drept care se înscrie în marja sa de apreciere in concreto a situaţiei persoanelor condamnate. De altfel, o eventuală enumerare de către legiuitor, în cuprinsul textului criticat, a tuturor conduitelor ce pot duce la concluzia îndreptării persoanei condamnate, în sensul realizării scopului pedepsei penale, nu este practic posibilă. 18. Aşadar, liberarea condiţionată este o instituţie de drept penal ce nu reglementează un drept, ci o vocaţie a persoanelor condamnate de a fi puse în libertate, ca urmare a constatării de către instanţa de judecată competentă a îndeplinirii unor condiţii, care, în Codul penal din 1969, erau reglementate prin dispoziţiile de lege criticate, liberarea producând efectele prevăzute la art. 61 din vechiul Cod penal. 19. Condiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969, care trebuie îndeplinite cumulativ, în vederea acordării liberării condiţionate, sunt următoarele: executarea a cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani; condamnatul să fie stăruitor în muncă, disciplinat şi să dea dovezi temeinice de îndreptare. La acestea se adaugă o apreciere a instanţei de judecată asupra antecedentelor penale ale persoanei condamnate. 20. Astfel, pentru acordarea liberării condiţionate, legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul Codului penal din 1969, un criteriu obiectiv, constând în executarea de către persoana condamnată a unei anumite fracţiuni din pedeapsa dispusă în privinţa sa, şi patru criterii a căror îndeplinire este lăsată la aprecierea instanţei de judecată chemată să soluţioneze cererea de liberare condiţionată. Aceste din urmă criterii sunt reglementate de legiuitor având în vedere scopul pedepselor penale, acela al reeducării persoanei condamnate, al conştientizării acesteia cu privire la pericolul prezentat de faptele săvârşite, dar şi scopul instituţiei liberării condiţionate, constând în reintegrarea în societate a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Prin raportare la acestea, condiţiile impuse de legiuitor prin textul de lege criticat, referitoare la stăruinţa în muncă a persoanei condamnate, la disciplina şi la dovezile temeinice de îndreptare de care aceasta dă dovadă, precum şi la antecedentele sale penale, constituie criterii relevante de apreciere a îndeplinirii scopului celor două instituţii de drept penal anterior menţionate. Aprecierea îndeplinirii acestor condiţii nu poate fi făcută însă decât în mod concret, în contextul fiecărei cauze având ca obiect soluţionarea unei cereri de liberare condiţionată. Aşa fiind, cum executarea pedepselor penale constituie o etapă a procesului penal, această apreciere nu poate să revină decât instanţelor judecătoreşti, având în vedere rolul pe care acestea trebuie să îl exercite în desfăşurarea procesului penal. 21. În aceste condiţii, lăsarea de către legiuitor la aprecierea instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată a îndeplinirii - de către persoana condamnată - a condiţiilor enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu constituie o reglementare arbitrară, de natură a permite pronunţarea unor soluţii discreţionare, ci este expresia aplicării principiului legalităţii procesului penal, prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală din 1968. 22. Având în vedere argumentele de mai sus, precum şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale invocate, care sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu aduc atingere dreptului la libertate şi siguranţă, consacrat de prevederile art. 5 din Convenţie, care nu instituie un drept absolut al persoanei de a fi liberată condiţionat. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru liberarea condiţionată a persoanelor condamnate, impuse de legiuitor, constituie opţiunea acestuia, exprimată conform politicii sale penale şi în acord cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere stabilită de acestea. 23. În fine, referitor la pretinsa încălcare prin textul de lege criticat a prevederilor art. 6 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 reglementează o normă de drept penal substanţial, iar dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental a cărui garantare este asigurată prin norme de drept procesual. 24. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 101 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 6 martie 2008, Decizia nr. 1.037 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, şi Decizia nr. 201 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 12 iulie 2018. 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile-Radu Prisăcaru în Dosarul nr. 30.187/197/2016 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 59 alin. 1 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
