Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 şi 292 din Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Greci în Dosarul nr. 23.717/3/2020 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.878D/2021. 2. La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care susţine că sintagma „lasă să se creadă“ cuprinsă de dispoziţiile art. 291 şi 292 din Codul penal este neconstituţională. Arată că persoana pe care o cunoaşte şi cu care a purtat o convorbire telefonică nu are calitatea de funcţionar public. Susţine că a fost doar participant la o convorbire telefonică, acesteia dându-i-se o conotaţie greşită. Apreciază că, din cauza sintagmei anterior menţionate, dispoziţiile criticate au fost interpretate într-o modalitate care a dus la condamnarea sa. În concluzie, susţine că sintagma „lasă să se creadă“ permite condamnarea unor persoane nevinovate, ceea ce determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate. 4. Având cuvântul, reprezentanta Ministerului Public arată că autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă reglementată de dispoziţiile art. 292 din Codul penal. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile art. 291 din acelaşi act normativ nu au legătură cu soluţionarea cauzei, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate cu un atare obiect. În subsidiar, referitor la dispoziţiile art. 291 din Codul penal, arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 712 din 5 noiembrie 2019. Alin. (1) al art. 292 din Codul penal instituie tragerea la răspundere a oricărei persoane care cumpără influenţă. Apreciază că legiuitorului, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, îi revine îndatorirea de a stabili ce fapte constituie infracţiuni şi care este regimul sancţionator al acestora, precum şi cauzele de nepedepsire. Prin incriminarea acestei fapte se realizează transpunerea în legislaţia internă a obligaţiei cuprinse în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia. Nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, textul de lege criticat fiind conform principiilor constituţionale şi convenţionale. Sintagma criticată se regăseşte şi în dispoziţiile care incriminează infracţiunea de trafic de influenţă, aceasta fiind interpretată atât de practica judiciară, cât şi de literatura juridică de specialitate, astfel încât destinatarul normei îşi poate adapta conduita. 5. Având cuvântul în replică, autorul excepţiei arată că a depus la dosarul cauzei o copie după ordonanţa de clasare ce îi priveşte pe coinculpaţii din dosarul de urmărire penală. Susţine că aceasta a fost dispusă pentru motivul că fapta nu există, astfel că nici în ceea ce îl priveşte nu ar trebuie reţinută săvârşirea unei infracţiuni. 6. După închiderea dezbaterilor se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Alexandru Elvir Iliescu, depunând împuternicire avocaţială la dosar. Având cuvântul, acesta arată că alăturarea sintagmelor „lasă să se creadă“ şi „direct sau indirect“ determină lipsa de claritate şi previzibilitate a infracţiunii de cumpărare de influenţă, încălcându-se şi principiul legalităţii incriminării. Se ajunge, astfel, la arbitrar, lăsându-se loc realizării abuzurilor de către organele de urmărire penală, în contextul în care se poate condamna o persoană pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă fără a se putea determina despre ce funcţionar este vorba. Apreciază că, fiind vorba despre infracţiuni de corupţie, trebuie să existe un corespondent, în realitate, al funcţionarului public care ar urma să îndeplinească anumite acte. 7. Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are nimic de adăugat. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Decizia penală nr. 1.383/A din 20 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 23.717/3/2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 şi 292 din Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Greci cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 alin. (1) din Codul penal. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate, în special sintagma „lasă să se creadă“, sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, fiind formulate în sens larg şi în termeni vagi, ceea ce determină un grad sporit de impredictibilitate. Face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru - Pidhorni împotriva României. Susţine că sintagma „direct ori indirect unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public“ nu distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea penală. 10. Modalitatea de redactare a dispoziţiilor criticate impune o obligaţie generală de a avea o conduită faţă de un număr nedefinit de persoane, necircumstanţiate, cu consecinţa aplicării de sancţiuni penale deşi nu sunt incriminate fapte concrete. Apreciază că textul este redactat într-o tehnică legislativă deficitară, lipsită de claritate şi previzibilitate şi, în consecinţă, încalcă principiul legalităţii şi proporţionalităţii dreptului penal. Mai mult, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie infracţiune este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a organului de urmărire penală, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a acestora. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie infracţiune, judecătorul nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii cu prilejul soluţionării cauzei. Arată că şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 292 din Codul penal subzistă aceleaşi motive de neconstituţionalitate. Atât timp cât norma de incriminare conţine sintagma „lasă să se creadă“, se creează situaţia în care o persoană care intenţionează să cumpere influenţă pretins traficată de o altă persoană să fie înşelată prin manevrele dolosive ale acesteia din urmă. 11. În ambele situaţii, respectiv atât în cazul în care traficarea influenţei este oferită de către traficant, cât şi în situaţia în care fapta de traficare a influenţei este solicitată de cumpărător, există posibilitatea ca persoana pivot al acţiunii concrete de traficare, şi anume traficantul de influenţă, să nu aibă în concret abilitatea de a influenţa un funcţionar public competent în acest sens. Or, scopul dispoziţiilor criticate este de a incrimina faptele de traficare a influenţei şi de cumpărare a influenţei traficate, nu de a incrimina simpla intenţie a făptuitorului de a vehicula conceptele respective. Norma de incriminare ar trebui să stabilească exact în ce condiţii se constituie potenţiala legătură de cauzalitate între intenţia traficantului de a-şi oferi influenţa/ intenţia cumpărătorului de a cumpăra influenţa traficantului şi posibilitatea reală ca această influenţă să fie traficată prin determinarea unui funcţionar public astfel încât acesta să întreprindă o acţiune concretă care să îi profite cumpărătorului. 12. Reglementarea actuală a normei prin includerea sintagmelor „direct sau indirect“ şi „pentru sine sau pentru altul“ creează posibilitatea existenţei unui lanţ de acţiuni întreprinse de mai multe persoane în vederea ajungerii la traficarea în concret a influenţei, lanţ de cauzalitate în care este uşor să se creeze confuzie cu privire la rolul pe care potenţialii intermediari ai traficării influenţei îl au cu privire la latura obiectivă a infracţiunii. Având în vedere că fundamentul introducerii în sistemul de drept penal român a soluţiilor legislative referitoare la corupţie îl reprezintă Convenţia penală privind corupţia, adăugarea sintagmei „lasă să se creadă“ nu are temei juridic şi nici corespondent în tratatele internaţionale la care România este parte. 13. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că susţinerile inculpatului reprezintă, în realitate, critici aduse modului în care legiuitorul a reglementat întrunirea elementului material şi a cerinţelor esenţiale ale laturii obiective ale infracţiunii, aşa cum sunt reglementate în norma de incriminare, critici ce nu au legătură cu vreun text din Constituţie. Inculpatul este nemulţumit de modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze infracţiunile de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă şi, mai ales, de aspectele ce diferenţiază infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 din Codul penal de aceea de înşelăciune prevăzută de art. 244 din acelaşi act normativ. Acest aspect nu reprezintă însă o reală critică de neconstituţionalitate. 14. Referitor la lipsa de predictibilitate a aplicării normei legale, deficienţă generată, în opinia autorului excepţiei, de sintagma „lasă să se creadă“, instanţa judecătorească apreciază că textele criticate sunt predictibile, fiind atributul organelor judiciare să aplice în concret textele de lege. Relativ la sintagma „lasă să se creadă“, instanţa judecătorească apreciază că legiuitorul a urmărit să sancţioneze intenţia făptuitorului de a cumpăra influenţa asupra funcţionarului public, întrucât cel care cumpără pretinsa influenţă a unei alte persoane nu este victima inocentă a infracţiunii de înşelăciune, chiar dacă este indus în eroare cu privire la realitatea pretinsei influenţe, ci este o persoană care intenţiona să ofere bani pentru a determina, direct sau indirect, un funcţionar public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, deci, în concret, să cumpere influenţă asupra funcţionarului public. Cât priveşte susţinerea că orice persoană poate deveni subiectul acestor infracţiuni, mai ales al infracţiunii de cumpărare de influenţă, instanţa judecătorească arată că aceste critici nu vizează aspecte de constituţionalitate, ci de drept penal special, în condiţiile în care multe infracţiuni reglementate în partea specială a Codului penal nu au subiect activ circumstanţiat. 15. Instanţa judecătorească susţine că legiuitorul nu poate reglementa orice situaţie care ar putea apărea în viaţa socială, fiind însă reglementate instituţii în Codul penal şi Codul de procedură penală care permit analiza şi, după caz, sancţionarea sau nu a faptei, prin prisma elementelor constitutive în concret, în cazul oricărei infracţiuni, nu numai a celor prevăzute de art. 291 şi 292 din Codul penal. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei şi ale reprezentantului său convenţional, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 291 şi 292 din Codul penal, cu următorul conţinut: - Art. 291: "(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.;" – Art. 292: "(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent." 20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie. De asemenea, au fost invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 7 referitor la principiul nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Au fost invocate şi prevederile art. 2, 3, 11 şi 12 din Convenţia penală privind corupţia. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea reţine că, potrivit Deciziei penale nr. 1.383/A din 20 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, autorul excepţiei a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 din Codul penal. 22. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 291 din Codul penal, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu au legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „legătura cu soluţionarea cauzei“, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Aşadar, având în vedere condiţia reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal este inadmisibilă. 23. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 din Codul penal, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, din perspectiva unor critici similare, prin Decizia nr. 546 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 7 noiembrie 2017, Decizia nr. 134 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 31 mai 2017, Decizia nr. 856 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 13 aprilie 2018, Decizia nr. 161 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2020, şi Decizia nr. 712 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 27 ianuarie 2020. 24. Curtea a observat că, în mod constant, doctrina a reţinut că prin expresia „are influenţă“ se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar, acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să îl poată determina să aibă o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă“ asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar ori alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei ori relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare) sau se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, că se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să îl fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea a observat, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafica influenţa, întrucât este important ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă numele atribuit de către făptuitor acelui funcţionar sau salariat este real ori fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei. 25. Curtea a constatat că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă“/„persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ - se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi în noul Cod penal. 26. Având în vedere că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă“, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă“ -, care, în acest mod, au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale. 27. De altfel, Curtea a reţinut un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau va determina o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea a constatat că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta“ - este redactată clar. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, este necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau“, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau va determina o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi“ având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-l determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. 28. Neintervenind elemente noi, care să determine modificarea acestei jurisprudenţe, soluţia adoptată în deciziile menţionate, precum şi considerentele acestora sunt valabile şi în cauza de faţă. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Greci în Dosarul nr. 23.717/3/2020 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 292 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
