Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Nicolae Ciupac în Dosarul nr. 4.073/296/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 854D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că autorul invocă, în mod formal, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în realitate criticile fiind formulate în legătură cu dispoziţiile art. 65 din acelaşi act normativ, în sensul că acestea din urmă ar trebui să prevadă încă un caz de incompatibilitate în afara celor deja reglementate. Aşa încât apreciază că normele procesual penale criticate nu au legătură cu cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Reţine că, în speţă, se creează o confuzie între situaţia organului de urmărire penală, care, în opinia autorului, nu poate avea atribuţii de constatare a infracţiunilor, şi situaţia organului de constatare, care nu are atribuţii de urmărire penală, ci doar atribuţii de sesizare a organului de urmărire penală. Reţine că, în această materie, au fost pronunţate decizii de speţă şi decizii ale instanţei de control constituţional referitoare la dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală, în sensul că organul ce are doar atribuţii de constatare nu poate efectua probaţiunea ca organ de urmărire penală şi că acele probe pe care le înaintează organului de urmărire penală nu pot avea decât valoarea unor acte de constatare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.073/296/2017, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Nicolae Ciupac cu ocazia formulării apelului împotriva unei sentinţe penale. Autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, în cauză, organul de constatare s-a transformat în organ de cercetare penală, efectuând acte de urmărire penală. În aceste condiţii, precizează că, atunci când un organ de constatare, precum cel prevăzut la art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală - în speţă, un organ de ordine publică (poliţie/jandarmerie) -, constată săvârşirea unei infracţiuni în mod nemijlocit, devin incidente prevederile art. 293 din acelaşi act normativ, care reglementează constatarea infracţiunii flagrante. Arată că potrivit atât art. 61 alin. (4) din Codul de procedură penală, ce se adresează în genere organelor de constatare care au suspiciuni rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni, cât şi art. 293 alin. (4) din acelaşi act normativ, ce se adresează aceloraşi organe de constatare, care însă au perceput nemijlocit săvârşirea faptei, acestea au obligaţia de a încheia un proces-verbal de constatare a infracţiunii, în ipoteza ultimă chiar un proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, sens în care automat calitatea acestor organe de constatare, în dosarul format ca urmare a sesizării lor, se rezumă cel mult la calitatea de martor, neputând efectua acte de urmărire penală în cauză. Susţine că, dat fiind faptul că aceste organe de constatare au perceput nemijlocit activitatea desfăşurată de făptuitor, dobândesc calitatea de martor în procesul penal, percepţia nemijlocită asupra faptei fiind anterioară întocmirii vreunui act de sesizare ori act de urmărire penală. Invocă, în acest sens, considerentele ce se regăsesc în paragraful 20 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 243 din 19 aprilie 2018. Precizează că atât art. 64 alin. (4), cât şi art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd obligaţia imperativă a organelor de constatare de a înainta de îndată procesul-verbal întocmit în asemenea condiţii organului de urmărire penală, care este singurul îndrituit să efectueze acte de urmărire penală. Având în vedere art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susţine că organele de constatare nu pot avea decât calitatea procesuală de martor în procesul penal, putând fi audiate în acest sens. Face referire la literatura de specialitate, în care s-a susţinut, cu privire la judecători, că aceştia sunt obligaţi să se abţină de la judecarea unei cauze dacă au cunoştinţe despre fapte sau împrejurări ale cauzei ce ar putea constitui probe în procesul penal, iar ulterior admiterii abţinerii, să fie audiaţi ca martori. Precizează că, în speţă, există o diferenţă procesuală diferită de modalitatea sesizării din oficiu prevăzută de art. 294 din Codul de procedură penală şi cea a constatării infracţiunii flagrante prevăzută de art. 293 din Codul de procedură penală, ori a constatării săvârşirii infracţiunii în condiţiile art. 61 din Codul de procedură penală, această distincţie fiind oferită chiar de art. 288 din acelaşi act normativ, care prevede că organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin acte încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. Arată că, atunci când un organ de urmărire penală se sesizează din oficiu, el este îndrituit să efectueze acte de urmărire penală, însă atunci când un organ de constatare percepe în mod nemijlocit faptele şi încheie un proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, acesta nu mai poate exercita acte procesuale în cauză, incumbându-i obligaţia de a înainta procesul-verbal organului de urmărire penală, urmând ca organul de constatare să dobândească singura calitate procesuală de martor în condiţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, consideră că, în speţă, se impune constatarea intervenţiei nulităţii absolute, iar nu a unei nulităţi relative ce generează obligaţia justiţiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp. 6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, în prezent, incompatibilitatea organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea relativă, care trebuie invocată în faza camerei preliminare. Faptul că autorul excepţiei a depăşit această fază procesuală, fără a invoca incompatibilitatea organului de urmărire penală, nu înseamnă că sancţiunea încălcării unor norme procedurale trebuie să fie modificată în sensul transformării dintr-o nulitate relativă într-una absolută, care să poată fi invocată în orice moment procesual şi de orice parte sau chiar din oficiu. Prin urmare, reţine că, odată depăşită faza camerei preliminare, partea nu mai poate invoca neregularităţi privind actul de sesizare ori alte acte procesuale sau procedurale efectuate în cursul urmăririi penale. Totodată, apreciază că nu este firesc ca neregularitatea invocată să fie trecută în rândul sancţiunilor mai grave, atât timp cât această operaţiune este de competenţa legiuitorului, iar, pe de altă parte, cazurile enumerate limitativ la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permit sau nu lasă loc includerii neregularităţii invocate în rândul celor expres prevăzute de lege, astfel cum s-a întâmplat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; […].“ 11. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorul acesteia a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit susţinerilor autorului, agentul de poliţie din cadrul Biroului rutier al Poliţiei Municipiului Satu Mare care a întocmit procesul-verbal de constatare a dispus, ulterior, începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, audierea inculpatului, reţinerea acestuia şi întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale. În aceste condiţii, criticile de neconstituţionalitate relevă faptul că organul de constatare a efectuat acte de urmărire penală în cauză, deşi, potrivit normelor procesual penale ale art. 114 alin. (4), singura calitate a acestui organ este aceea de martor. În consecinţă, autorul apreciază că, într-o atare ipoteză, se impune „constatarea intervenţiei nulităţii absolute, iar nu a unei nulităţi relative ce generează obligaţia justiţiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp“. 13. În raport cu motivele de neconstituţionalitate astfel formulate, Curtea reţine că, potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, „(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: […] c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.“ În ceea ce priveşte organele de ordine publică, Curtea a constatat că identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuţiile şi competenţele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituţii/organe (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragraful 24). 14. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit alin. (5) al art. 61 din Codul de procedură penală, procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, alin. (4) stabilind că „Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.“ Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 198 alin. (2) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală, „procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal“, respectiv „organul de urmărire penală este sesizat [...] prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege [...]“. 15. În aceste condiţii, Curtea constată că procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală de către organele de ordine publică constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală. Obligaţia instituită în sarcina organelor de ordine publică reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. De pildă, art. 291 din Codul de procedură penală reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 23 martie 2020). 16. Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora poate fi audiată în calitate de martor orice persoană ce are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că pot fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în esenţă, în jurisprudenţa sa, că procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală, întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională apreciază că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui «mărturie în acuzare», organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de «martori» în sensul Convenţiei. Curtea Constituţională a constatat, astfel, că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 din Codul de procedură penală, se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia. 17. Aşa încât - având în vedere că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, anterior citată, organele de ordine publică au, ex lege, atribuţii şi competenţe în materie de ordine publică, iar procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală de către acestea constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală, având şi natura juridică a unei „mărturii în acuzare“ - Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză relevă modul defectuos de aplicare a legii, în condiţiile în care organele de ordine publică (organele de poliţie) au exercitat acte procesuale contrar dispoziţiilor din Codul de procedură penală, anterior menţionate. 18. Dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 din Codul de procedură penală, care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora, în timp ce art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. 19. Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, Curtea constată că procurorul are competenţa funcţională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor care au ca rol şi scop să servească drept temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 43). 20. Reglementarea competenţei organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (paragraful 55 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Din această perspectivă, Curtea a statuat că legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea în practică a competenţei în materie penală, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar (paragraful 56 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). 21. Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, ale cărei considerente au fost citate anterior, Curtea - reţinând că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie - a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. 22. În aceste condiţii, având în vedere soluţia pronunţată prin decizia menţionată anterior, Curtea constată că încălcarea competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se sancţionează cu nulitatea absolută, susţinerile autorului fiind nefondate, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Nicolae Ciupac în Dosarul nr. 4.073/296/2017 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
