Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 93 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 93 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 562 din 2 iunie 2021

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, excepţie ridicată de Societatea OMV PETROM - S.A. în Dosarul nr. 1.756/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 645/2018.
    2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Dan Dascălu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului convenţional al autoarei excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată. Acesta susţine că sintagma „şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 este neconstituţională, întrucât condiţionează anularea creanţelor fiscale din procedura specială prevăzută de acest act normativ de neplata de către contribuabilii care solicită aplicarea acestei măsuri a sumelor în discuţie. În acest context, reiterează pe scurt cele deja prezentate în cuprinsul notelor scrise prin care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi arată că reglementarea criticată introduce o discriminare între două categorii de cetăţeni care s-au aflat în aceeaşi situaţie, şi anume contribuabilii care nu au achitat obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere şi contribuabilii care au achitat aceste obligaţii fiscale, astfel cum acestea au fost stabilite, şi care au fost supuşi unor dispoziţii neclare emise de către statul român, împrejurare ce a condus, de altfel, la adoptarea soluţiei legislative de anulare a răspunderii fiscale. Aşa fiind, învederează faptul că cele două categorii de cetăţeni se află într-o situaţie similară din perspectiva scopului legii, şi anume protecţia faţă de neclaritatea legii, indiferent dacă au plătit sau nu sumele în discuţie, astfel încât reglementarea criticată contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Susţine, de asemenea, că se încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (8) din Constituţie, context în care arată că o asemenea impunere reprezintă, în opinia sa, o confiscare, având în vedere că nu mai există fundamentul legal al unei asemenea măsuri. În fine, menţionează că se încalcă şi dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, întrucât caracterul echitabil al sarcinilor fiscale trebuie să rezulte şi din împrejurarea că ele trebuie să fie aplicate şi colectate într-o manieră care să fie morală.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în materie fiscală regula o reprezintă plata obligaţiilor fiscale, amnistia având caracter de excepţie. Învederează că legiuitorul este singurul în măsură să stabilească atât posibilitatea de exonerare de la plata obligaţiilor fiscale a unor categorii de contribuabili, cât şi condiţiile în care se realizează acest lucru. Cu privire la art. 16 din Constituţie, precizează că instanţa de contencios constituţional a reţinut că acesta vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni cu privire la recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi sau libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri. Cât priveşte art. 56 alin. (2) din Constituţie, consideră că nu poate fi vorba despre impunerea unei taxe, având în vedere faptul că textul de lege criticat vizează tocmai anularea unor obligaţii fiscale.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Sentinţa nr. 3.794 din 18 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.756/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, în ceea ce priveşte condiţionarea anulării diferenţelor de obligaţii fiscale, stabilite prin decizii de impunere, de neachitarea acestora de către contribuabili până la data intrării în vigoare a legii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanta Societatea OMV PETROM - S.A. într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cât priveşte neconstituţionalitatea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 prin raportare la art. 16 din Constituţie, autoarea acesteia susţine că aceste prevederi au fost adoptate în scopul remedierii de către statul român a unor stări de inechitate generate contribuabililor prin impunerea în sarcina acestora a plăţii unor obligaţii fiscale rezultate în urma reîncadrării/ reconsiderării dispuse în mod greşit de organele fiscale, în aplicarea neunitară a dispoziţiilor neclare şi confuze ale Codului fiscal. Drept urmare, prin prisma scopului urmărit de legiuitor la momentul adoptării Legii nr. 209/2015, contribuabilii care nu au achitat obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere şi contribuabilii care au achitat aceste obligaţii fiscale astfel stabilite (aşa cum este şi cazul Societăţii OMV PETROM - S.A.) se află în situaţii comparabile, având în vedere că ambele categorii de contribuabili au fost afectate în egală măsură de culpa declarată şi asumată de statul român de a edicta norme legale neclare, care au condus la reîncadrarea/reconsiderarea nelegală a activităţii şi la impunerea corespunzătoare a acestora. Apreciază că tratamentul diferenţiat aplicat de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 contravine însuşi scopului urmărit la adoptarea acestui act normativ, întrucât printre remediile propuse de legiuitor pentru înlăturarea acestor inechităţi la adoptarea legii se număra şi anularea diferenţelor de impozite şi taxe, precum şi a accesoriilor aferente acestora, stabilite ca urmare a reîncadrării/reconsiderării de către organul fiscal a unor operaţiuni/activităţi/tranzacţii. Or, prin instituirea condiţiei neachitării debitelor fiscale pentru a beneficia de anularea acestor obligaţii fiscale emise în baza unei legislaţii neclare, legiuitorul nesocoteşte, în realitate, însăşi finalitatea urmărită la adoptarea Legii nr. 209/2015, şi anume îndreptarea inechităţilor din trecut create contribuabililor.
    7. Autoarea excepţiei arată că, spre deosebire de contribuabilii care intră în sfera de aplicare a legii pentru simplul fapt că nu au achitat debitele fiscale impuse, dar în privinţa cărora efectele anulării vizează înlăturarea unei inechităţi virtuale care nu s-a materializat încă prin afectarea patrimoniului, contribuabilii care s-au conformat cu bunăcredinţă obligaţiei legale de plată a obligaţiilor fiscale şi care au suferit un prejudiciu patrimonial real şi nemijlocit sunt, în realitate, cei pe care scopul declarat al legii i-a avut în vedere pentru îndreptarea inechităţii cauzate în trecut. Cu toate acestea, tocmai contribuabilii care au plătit obligaţiile fiscale au fost excluşi de la aplicabilitatea legii în versiunea finală adoptată de Parlamentul României. În consecinţă, tratamentul diferenţiat aplicat contribuabililor care au plătit contravine înseşi finalităţii legii, nefiind nici just şi nici rezonabil, ci, dimpotrivă, are ca efect direct sancţionarea acestora prin obligarea la suportarea efectelor conduitei defectuoase a autorităţilor statului, doar pentru simplul fapt al plăţii obligaţiilor fiscale, generate de încrederea acestora în prezumţia de legalitate a actelor de impunere, care a fost ulterior răsturnată chiar de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 209/2015. În acest context, apreciază că sintagma „şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 creează o discriminare între două categorii de contribuabili aflate în situaţii comparabile, cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    8. În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a reglementării criticate din Legea nr. 209/2015 faţă de dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate, autoarea excepţiei arată că, la momentul emiterii deciziei de impunere de către autorităţile fiscale ca urmare a reîncadrării/reconsiderării unei activităţi, actul administrativ fiscal se bucura de prezumţia de legalitate, iar ingerinţa statului român în dreptul de proprietate al contribuabililor era pe deplin justificată din perspectiva dreptului de a colecta impozite şi taxe, conform legislaţiei fiscale incidente. Totuşi, după adoptarea Legii nr. 209/2015, sumele percepute iniţial de către statul român cu titlu de impozite şi-au pierdut această calitate prevăzută de legea fiscală şi reprezintă, la acest moment, sume percepute de autorităţile fiscale fără o cauză legală. În aceste condiţii, ingerinţa statului român în dreptul de proprietate - permisă în cazul perceperii taxelor şi impozitelor - nu mai subzistă, iar păstrarea acestor obligaţii fiscale prin neanulare şi, deci, nerestituirea sumelor către contribuabilii vătămaţi ar determina o atingere directă a dreptului de proprietate printr-o faptă culpabilă a statului român şi fără a se urmări un scop legitim, în contradicţie cu exigenţele art. 44 din Constituţia României.
    9. Mai mult decât atât, autoarea excepţiei susţine că adoptarea Legii nr. 209/2015 pune în discuţie problema drepturilor patrimoniale ale contribuabililor rezultate din plata obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite prin decizia de impunere, care, dat fiind că nu au mai fost percepute în baza unor acte de impunere care se bucură de prezumţia de legalitate, în situaţia în care nu vor fi restituite acestor contribuabili, îmbracă forma unei veritabile confiscări a acestor sume de bani stabilite din culpa statului român, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 101 din 10 aprilie 2001. Aşa fiind, autoarea excepţiei apreciază că păstrarea unor sume asumate a fi nelegal impuse de statul român reprezintă o ingerinţă nejustificată a acestuia în dreptul de proprietate al contribuabililor.
    10. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea reglementării criticate prin raportare la art. 56 alin. (2) din Constituţie, referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, autoarea excepţiei susţine că, prin privarea contribuabililor care au achitat obligaţiile fiscale rezultate din reîncadrarea/reconsiderarea unor activităţi de dreptul de a beneficia de anularea acestora, Legea nr. 209/2015 încalcă şi principiul echităţii fiscale. Această interpretare este întemeiată pe împrejurarea că cele două categorii de contribuabili care sunt în aceeaşi situaţie fiscală, atât cu privire la veniturile pe care le realizează, cât şi cu privire la situaţia reîncadrării/reconsiderării unor activităţi ca fiind dependente, sunt tratate diferit în funcţie de împrejurarea plăţii sumei de bani stabilite prin decizia de impunere, ce reprezintă rezultatul aplicării unei legi fiscale neclare şi chiar abuzive, fiind astfel încălcată imparţialitatea faţă de destinatarii legii. În acest sens, arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că fiscalitatea „poate deveni discriminatorie dacă introduce criterii care afectează egalitatea în drepturi a cetăţenilor, mai mult fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“. Prin urmare, condiţionarea luării măsurii anulării obligaţiilor fiscale de lipsa plăţii acestora, în condiţiile în care acestea au fost stabilite în baza unei legislaţii fiscale neclare, încalcă şi principiul justei aşezări a sarcinii fiscale, prin obligarea unor contribuabili de a suporta anumite debite fiscale nelegal impuse la plată, în detrimentul altor contribuabili aflaţi în aceeaşi situaţie, dar care beneficiază de anularea obligaţiilor fiscale stabilite în aceleaşi condiţii de autorităţile fiscale.
    11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind ca fiind întemeiate susţinerile potrivit cărora se creează o situaţie de discriminare între contribuabilii aflaţi în situaţii juridice comparabile, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, putând exista situaţii în care contribuabili de bună-credinţă şi care au achitat de bunăvoie obligaţiile fiscale să nu beneficieze de anularea obligaţiilor, în timp ce contribuabili de rea-credinţă, care au refuzat achitarea obligaţiilor fiscale, să beneficieze de prevederile art. 1 din Legea nr. 209/2015.
    12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului,
    dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 20 iulie 2015, potrivit cărora „(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi“.
    16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (1), (2) şi (8) privind dreptul de proprietate privată şi celor ale art. 56 alin. (2) referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra unei soluţii legislative similare, cuprinse în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, din perspectiva unor critici asemănătoare celor formulate în prezenta cauză şi prin raportare la aceleaşi norme constituţionale, în acest sens fiind Decizia nr. 5 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2018, Decizia nr. 742 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 28 martie 2019, şi Decizia nr. 367 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 iulie 2019, decizii prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată este constituţională.
    18. Textul de lege criticat în speţă, şi anume art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, are ca obiect de reglementare anularea unor diferenţe de obligaţii fiscale principale, precum şi a obligaţiilor fiscale aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iunie 2015, şi neachitate până la data intrării în vigoare a acestei legi. Curtea reţine că esenţa criticii formulate de autoarea excepţiei rezidă în sintagma „şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi“ din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, care, în opinia acesteia, creează o discriminare între două categorii de contribuabili aflate în situaţii comparabile, diferenţa constând în împrejurarea că au fost excluşi de la aplicabilitatea legii tocmai contribuabilii care au plătit deja obligaţiile fiscale datorate, beneficiarii „amnistiei fiscale“ fiind cei care nu şi-au achitat aceste obligaţii fiscale.
    19. În contextul criticii astfel formulate, prin jurisprudenţa mai sus amintită, Curtea a subliniat faptul că, în materie fiscală, regula o reprezintă plata obligaţiilor fiscale, amnistia având un caracter de excepţie. Curtea a învederat că este incidentă regula exceptio est strictissimae interpretationis, în sensul că, atunci când o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, aceasta nu poate fi extinsă şi la alte situaţii pe care norma juridică nu le prevede, aşa încât amnistia fiscală instituită prin prevederile criticate din Legea nr. 209/2015 nu poate fi extinsă şi la persoanele care au achitat deja obligaţiile fiscale datorate, întrucât acest beneficiu nu poate fi convertit într-un drept fundamental.
    20. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin reglementarea criticată, prin Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, spre exemplu, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor“. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Din examinarea prevederilor de lege criticate, Curtea reţine că acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei legale, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare, şi, ca atare, nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
    21. Totodată, prin Decizia nr. 760 din 5 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2016, paragraful 14, Curtea a reţinut că nicio normă constituţională nu interzice acordarea de facilităţi fiscale unor categorii de contribuabili, în scopul bunei înfăptuiri a politicii economice, fiscale şi sociale a statului. Tot astfel, nicio normă constituţională nu interzice stabilirea condiţiilor de acordare sau de retragere a facilităţilor fiscale prevăzute în beneficiul unor contribuabili în funcţie de necesităţile perioadei de referinţă. Rezultă din cele de mai sus că este dreptul exclusiv al legiuitorului să acorde scutiri/facilităţi/eşalonări în legătură cu plata unor creanţe fiscale (a se vedea Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragraful 33).
    22. Cu privire la susţinerile referitoare la instituirea, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, a unui regim discriminatoriu, din perspectiva aşezării juste a sarcinilor fiscale, prin excluderea de la beneficiul anulării diferenţelor de obligaţii fiscale principale, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora tocmai a acelor contribuabili care au achitat deja obligaţiile fiscale vizate de ipoteza actului normativ, cum este şi cazul autoarei excepţiei, Curtea constată că şi aceste critici sunt neîntemeiate. Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Constituţie rezultă că legiuitorul are dreptul de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective (a se vedea Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma aşezării juste a sarcinilor fiscale.
    23. Prin Decizia nr. 367 din 28 mai 2019, precitată, Curtea a subliniat că, de altfel, nici nu se poate vorbi despre o sarcină fiscală injustă atât timp cât norma legală criticată anulează anumite obligaţii fiscale datorate de contribuabili şi neachitate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015, deci nu instituie o sarcină fiscală. Curtea a învederat, totodată, că anularea unor obligaţii fiscale, în spiritul Legii nr. 209/2015, nici nu ar avea cum să vizeze obligaţii fiscale deja stinse, întrucât, în această situaţie, măsura „de clemenţă“ ar fi fost lipsită de obiect.
    24. De asemenea, prin Decizia nr. 424 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 octombrie 2019, Curtea a subliniat faptul că legiuitorul este îndrituit să adopte reglementări speciale prin care să dispună anularea anumitor categorii de obligaţii fiscale şi acordarea unor facilităţi fiscale, în acest sens fiind, spre exemplu, Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, Legea nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2015 privind acordarea unor facilităţi fiscale.
    25. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale Curtea reţine că promovarea acestui act normativ a fost determinată, printre altele, de necesitatea înlăturării inechităţilor apărute în aplicarea prevederilor Codului fiscal în ceea ce priveşte recalificarea unor activităţi independente ca activităţi dependente. Ca urmare a evaluării contextului în care a fost adoptat acest act normativ şi a scopului urmărit de legiuitor, Curtea observă că textul de lege criticat stabileşte beneficiarii „actului de clemenţă“, legiuitorul fiind singurul în măsură să prevadă atât posibilitatea de exonerare de la plată a unor obligaţii fiscale de către anumite categorii de contribuabili, cât şi condiţiile în care se realizează această măsură fiscală (a se vedea Decizia nr. 5 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2018, paragraful 20).
    26. În ceea ce priveşte legiferarea cu privire la instituirea unor măsuri pentru impunerea unor taxe sau impozite sau alte contribuţii financiare, precum şi unele metode şi modalităţi de stingere a creanţelor fiscale, prin Decizia nr. 568 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 14 martie 2019, sau Decizia nr. 910 din 5 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12 septembrie 2011, spre exemplu, Curtea a reţinut că raţiunea care a stat la baza unor asemenea soluţii legislative a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale indiferent de natura şi cuantumul lor. Aşa fiind, Curtea apreciază că măsura instituită prin normele criticate din Legea nr. 209/2015 reprezintă expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz.
    27. Prin Decizia nr. 568 din 20 septembrie 2018, precitată, referitor la principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea a observat că, pe de o parte, aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seama atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor şi, pe de altă parte, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, orice sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia incumbă obligaţia fiscală, dar această diminuare nu trebuie să conducă la suprimarea dreptului de proprietate. Prin instituirea unor contribuţii financiare are loc o ingerinţă lato sensu în dreptul de proprietate, însă Curtea apreciază că scopul măsurilor legislative cuprinse în reglementarea criticată este unul legitim, şi anume asigurarea ritmicităţii şi certitudinii alimentării bugetului statului şi a bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale ce revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat.
    28. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizat, făcându-se abstracţie de dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“. În virtutea acestor norme constituţionale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în contradicţie cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin urmare, Curtea a constatat că „protecţia dreptului de proprietate nu poate fi invocată pentru a refuza îndeplinirea obligaţiei de ordin constituţional prevăzută de art. 56 alin. (1)“.
    29. În acest sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv Decizia din 14 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Wasa Liv Ömsesidigt, Försäkringsbolaget Valands Pensionsstiftelse şi un grup de aproximativ 15000 de persoane împotriva Suediei, prin care sa reţinut, în esenţă, că „dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii, recunosc autorităţilor naţionale competenţa de a decide perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, potrivit aprecierii necesităţilor politice, economice şi sociale. Aşa fiind, obligarea unui contribuabil la plata unui impozit sau a altei contribuţii nu ar putea fi contrară dreptului la respectarea bunurilor sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină insuportabilă“.
    30. Raportat la speţă, Curtea consideră că prin excluderea de la beneficiul anulării diferenţelor de obligaţii fiscale principale, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi ca activitate dependentă, deja achitate de către titularul acestora, legiuitorul a urmărit eficientizarea încasării sumelor datorate bugetului consolidat al statului, pentru protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul, care este ţinut de realizarea funcţiilor şi sarcinilor sale (apărare, ordine publică, sănătate, învăţământ, cultură, protecţie socială etc.), inclusiv cu privire la menţinerea unei discipline fiscale. Dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, rezultat implicit din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice“, este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Fiind în strânsă legătură cu fiinţa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu îşi poate îndeplini funcţiile şi obligaţiile asumate constituţional faţă de cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental, şi anume organizarea societăţii şi satisfacerea interesului public general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale. Curtea reţine, de asemenea, că fiscalitatea are legătură cu necesitatea statului de a-şi preconstitui mijloacele necesare finanţării structurii administrative create în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii şi ale cetăţenilor săi, a cărei finalitate constă în acoperirea cheltuielilor publice, circumstanţiind o obligaţie a contribuabilului (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020).
    31. Curtea constată că măsurile instituite prin reglementarea criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele particulare şi cele generale, în sensul că pun în balanţă, pe de o parte, interesul persoanelor/contribuabililor cu privire la obligaţiile fiscale, în virtutea aşezării juste a acestora, coroborate cu dreptul de proprietate privată, şi, pe de altă parte, obligaţia statului de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, în sensul de a se concretiza obligaţia alimentării bugetului statului de către contribuabili, o atare măsură fiind justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Curtea învederează că a admite susţinerile autoarei excepţiei, în sensul că ar trebui să beneficieze de măsura anulării diferenţelor de obligaţii fiscale principale, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestora şi acei contribuabili care şi-au achitat deja obligaţiile fiscale datorate, ar putea conduce la o destabilizare, o rupere a echilibrului bugetar şi ar încuraja contribuabilii la nerespectarea obligaţiilor legale care le revin, dar şi a celor constituţionale, prevăzute în art. 56 alin. (1), care consacră, în mod expres, obligaţia fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.
    32. Mai mult decât atât, Curtea reţine că măsura anulării unor obligaţii fiscale, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 209/2015, reprezintă o opţiune a legiuitorului, o excepţie de la regulă, şi nu un drept fundamental al contribuabilului, astfel cum autoarea excepţiei tinde să îl considere. Regula potrivit căreia exceptio est strictissimae interpretationis este pe deplin aplicabilă în materie fiscală, întrucât principiul legalităţii nu permite interpretarea în mod extensiv a dispoziţiilor legale. Având în vedere că taxele şi impozitele constituie venituri ale bugetului de stat, prin care acesta îşi acoperă cheltuielile şi îşi îndeplineşte misiunea constituţională, este evidentă prioritatea interesului public faţă de interesul privat. Este în afară de orice îndoială faptul că încasarea impozitelor şi taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar. Aşadar, numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale, astfel cum au fost consacrate în art. 135 alin. (2) din Constituţie.
    33. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49).
    34. Prin urmare, Curtea apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi şi nici dreptului de proprietate, coroborate cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată fiind unul legitim, de a face posibilă menţinerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, şi anume atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituţie, cât şi respectarea cerinţelor interesului general al societăţii prin prisma obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului statului şi bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficienţă principiului legalităţii în materie fiscală.
    35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea OMV PETROM - S.A. în Dosarul nr. 1.756/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2021.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ingrid Alina Tudora

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 93 din 16 februarie 2021

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 93 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 93 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale