Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cosmin-Marian Văduva │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 14.741/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi nr. 7.746/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.241D/2016 şi nr. 1.253D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 31 ianuarie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa reprezentantului părţii Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica şi a părţii Adriana Anghel, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.253D/2016 la Dosarul nr. 1.241D/2016, care a fost primul înregistrat, acestea fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. La acelaşi termen, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 28 februarie 2017, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 14.741/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţie privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată. 4. Prin Încheierea din 1 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.746/231/2016, Judecătoria Focşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţie privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că art. 8 alin. (5) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 sunt contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât consacră efectul retroactiv al legii, în totalitatea sa. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă contractelor de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor. Autoarea excepţiei susţine că legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii raportului juridic avute în vedere de părţi. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate. 6. Autoarea excepţiei apreciază că se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin Legea nr. 77/2016 se instituie un tratament discriminatoriu al creditorilor faţă de consumatorii care au încheiat contracte de credit garantate cu ipotecă, întrucât acestea pun creditorul într-o poziţie de inferioritate, câtă vreme transferul dreptului de proprietate nu este condiţionat de acordul creditorului pentru dobândirea imobilului. Consumatorului i se recunoaşte dreptul absolut de a se libera de datorie prin simplul transfer al imobilului constituit drept garanţie, fără a ţine cont de interesul şi opţiunea creditorului, situaţie de natură să îl plaseze într-o poziţie privilegiată pe debitor. 7. Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 contravin dreptului la apărare şi accesului la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute în lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devin ineficace şi iluzorii. 8. Prin dispoziţiile criticate se aduce o atingere nepermisă dreptului de proprietate privată al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, creditorii deţin un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate echivalează cu o expropriere, câtă vreme nu se va recupera toată suma acordată. Această expropriere nu se produce în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, întrucât pierderea dreptului de proprietate asupra creanţei nu este compensată de o prealabilă şi dreaptă despăgubire, iar această pierdere nu operează pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii. 9. În speţă, dreptul consumatorului este unul discreţionar, deoarece acesta poate alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului. Privarea de bun nu are loc pe baza unui act al vreunei administraţii, ci pe temeiul voinţei unui particular, ceea ce face ca această ingerinţă să fie una arbitrară, întrucât particularul, respectiv consumatorul nu este obligat să urmărească vreun interes public, ci numai interesele sale private, atunci când solicită privarea instituţiei creditoare de bunul său. 10. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. 11. Sunt aduse în discuţie şi considerentele paragrafelor 115-117 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. Astfel, autoarea apreciază că este necesar să se înlăture efectul suspensiv de drept al notificării, fiind evident că debitorul nu poate întrerupe, în mod legal, executarea de bunăvoie a plăţilor exclusiv în baza unei notificări, care este o manifestare unilaterală de voinţă. Menţinerea efectului suspensiv al notificării într-o asemenea ipoteză ar însemna ca, în pofida celor statuate de Curtea Constituţională, debitorul să păstreze un instrument prin care să genereze abuzuri, fiind suficientă o simplă notificare pentru a legaliza neexecutarea obligaţiilor asumate. Or, dacă creditorul nu consimte la darea în plată, până când instanţa de judecată nu stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, oprirea plăţilor de către debitor, prin voinţa lui unilaterală, are doar semnificaţia unui fapt juridic, al cărui caracter licit sau ilicit (culpa contractuală) se stabileşte doar ulterior, pe baza hotărârii judecătoreşti care constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile impreviziunii. 12. Deşi accesul liber la o activitate economică şi libera iniţiativă sunt garantate prin art. 45 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate limitează această garanţie sub două aspecte. Operaţiunile de creditare, care reprezintă unele dintre activităţile principale ale creditorilor, sunt limitate sub aspectul operaţiunilor de recuperare a sumelor acordate, în baza cărora au fost întocmite planurile de profitabilitate, cu atât mai mult cu cât legea afectează contractele şi executările anterioare intrării sale în vigoare. Cel de-al doilea aspect vizează transformarea forţată a creditorului într-un „vehicul imobiliar“, deşi nu a exprimat liber o astfel de iniţiativă economică. Banca nu are ca obiect principal de activitate desfăşurarea activităţilor comerciale privitoare la imobile, iar, prin transferul forţat al proprietăţii asupra imobilelor, va fi obligată să desfăşoare această activitate neprevizionată. 13. Nu are relevanţă faptul că instituţia de credit a primit un bun imobil drept garanţie a obligaţiei de rambursare a creditului, ori, în cazul executării silite a bunului, preţul de adjudecare, întrucât intenţia de la momentul constituirii ipotecii nu este aceea de a dobândi acest imobil în proprietate, ci doar de a avea o preferinţă înaintea altor creditori în ceea ce priveşte sumele valorificate din vânzarea respectivul bun ipotecat indiferent în mâinile cui s-ar afla la momentul valorificării. Dreptul de ipotecă, înţeles ca drept real accesoriu, nu schimbă obiectul creanţei pe care o garantează, ci îl pune pe creditor în poziţia unui creditor preferat. Este adevărat că aceste persoane juridice pot deţine imobile în proprietate, dar astfel de imobile sunt deţinute ca bază a exercitării comerţului lor specific şi nu ca un scop în sine al comerţului lor. 14. Din prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor la viaţa economică, altfel se încalcă libertatea comerţului. 15. Libera iniţiativă ar însemna libertatea persoanei de a desfăşura activitatea economică în modalitatea pe care aceasta o consideră cea mai potrivită pentru a-şi atinge scopul, uzând de mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul ca formă de manifestare a libertăţii contractuale. 16. Protejarea consumatorilor şi simpla calitate de consumator a uneia dintre părţile contractului nu poate conduce la un efect drastic de încălcare a libertăţii economice şi contractuale, cu atât mai mult cu cât elementul de protecţie socială lipseşte cu desăvârşire din cadrul condiţiilor de admisibilitate din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât acordarea de drepturi generale unei categorii largi de consumatori, fără a exista criterii clare în ce priveşte necesitatea consumatorului de protecţie socială, poate da naştere la abuzuri din partea consumatorilor. 17. În final, se susţine că, întrucât Legea nr. 77/2016 aduce atingere art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (1)-(3), art. 45 şi art. 53 din Constituţie, este evidentă încălcarea art. 1 din Constituţie. 18. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, apreciază că, din moment ce darea în plată este prevăzută de Codul civil ca o modalitate de plată, nu se împiedică accesul liber al persoanei la o activitate economică şi la libera iniţiativă, chiar dacă legiuitorul a suplinit consimţământul băncii. De asemenea, instanţa consideră că legea contestată are o anumită limită de aplicabilitate, astfel încât nu se poate susţine că activitatea băncii este îngrădită. 19. Judecătoria Focşani - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, 4 şi 11 din Legea nr. 77/2016 respectă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie. 20. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 5 alin. (1) şi (2), art. 7 şi 11 din Legea nr. 77/2016, prin raportare la art. 44 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu referire la art. 53 din Constituţie, instanţa o apreciază ca întemeiată. În cauză, potrivit expunerii de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 77/2016, s-a dorit să se vină în sprijinul debitorilor-persoane fizice - care nu dispun de mijloace necesare achitării creditului către bancă, în situaţia în care imobilul aflat în proprietatea debitorului a fost valorificat în urma executării silite, rămânând o diferenţă de plată din partea debitorului. Astfel, prin intervenţia statului, există o ingerinţă în dreptul de proprietate al creditorului care are speranţa legitimă ca obiectul obligaţiei, creanţa constând într-o sumă de bani, pe de o parte, va fi realizată în întregime şi, pe de altă parte, nu va fi modificată. Mai mult, având în vedere că, în unele situaţii, bunul garantat şi oferit pentru stingerea obligaţiei nu conduce la stingerea creanţei în totalitate, pentru restul rămas neexecutat, creditoarei i se produce, în fapt, o expropriere. 21. Beneficiarul legii este orice consumator care a obţinut un credit de până la 250.000 euro (valoare apreciată la data încheierii contractului) şi care a garantat rambursarea creditului cu un imobil cu destinaţie de locuinţă şi nu a suferit o condamnare penală în legătură cu creditul. Prin urmare, chiar şi un consumator care deţine mijloace ce îi permit rambursarea poate beneficia de dispoziţiile legii, aplicarea actului normativ criticat fiind lăsată la discreţia consumatorului. 22. Din analiza Legii nr. 77/2016 rezultă, de fapt, că accesul debitorului la beneficiul de a renunţa la obligaţia de rambursare a creditului în schimbul proprietăţii imobilului ipotecat sau adus în garanţie nu este condiţionat de dovada imposibilităţii obiective de rambursare a creditului rămas neachitat. Dimpotrivă, acces la această facilitate au şi debitorii prezumtivi rău-platnici care, deşi au mijloace financiare, refuză achitarea ratelor lunare. 23. Legea nr. 77/2016, în întreg conţinutul său, nu prevede în mod concret care sunt criteriile obiective care au stat la baza determinării categoriilor de consumatori care pot beneficia de prerogativele acesteia, creându-se posibilitatea ca debitorul să ia decizii discreţionare şi să încalce obligaţiile contractuale, prejudiciind cealaltă parte ori de câte ori va dori. Mai mult, prin utilizarea procedurii prevăzute de lege, respectiv, prin notificarea creditorului, acesta are posibilitatea să suspende unilateral executarea plăţii până la soluţionarea diferendului în faţa instanţei. Textele de lege nu fac nicio diferenţă între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, deoarece nu se face nicio menţiune cu privire la situaţia reală financiară a debitorului. 24. În continuare, instanţa arată că impredictibilitatea acestor norme rezultă şi din art. 5 din Legea nr. 77/2016, care stabilesc un termen minim de 30 de zile libere în care se va realiza convocarea la notar a reprezentanţilor instituţiei de credit, în vederea semnării acordului de plată, dar nu şi un termen maxim, consumatorul având posibilitatea să suspende unilateral plata, fără ca, în mod corelativ, să fie conferit creditorului o cale judiciară de a împiedica suspendarea executării contractului. 25. De asemenea, legea, in ansamblul său, pare să aibă ca finalitate împărţirea riscului contractului prin devalorizarea bunului oferit ca garanţie, ignorându-se, în totalitate, existenţa remediului impreviziunii, nou reglementat în Codul civil şi aplicat pe cale jurisprudenţială în trecut. Astfel, contractele cu executare succesivă şi contractele afectate de un termen suspensiv de executare sunt expuse unor împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică şi, mai ales, în fluctuaţiile monetare. Impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului. 26. Potrivit instanţei, din analiza dreptului comparat, cel puţin la data adoptării Noului Cod civil, rezultă că majoritatea sistemelor de drept modern admiteau revizuirea judiciară a contractelor pentru impreviziune. Se reţine tradiţia extrem de bogată a dreptului german în această privinţă, unde teza impreviziunii a fost admisă încă din perioada interbelică. În aceste condiţii, dacă executarea contractului a devenit extrem de oneroasă datorită unor schimbări excepţionale a împrejurărilor care nu puteau fi anticipate de părţi în mod rezonabil, judecătorul, după analiza fiecărui caz în parte, în funcţie de criterii precis enunţate, poate adopta oricare dintre soluţii, chiar şi încetarea contractului prin stingerea obligaţiei într-unul din modurile prevăzute de Codul civil. 27. Instanţa reţine că pare mult mai corect fundamentată şi mai echitabilă teoria impreviziunii, prin raportare la adoptarea unei legi cu caracter general, fără luarea în considerare a unor minime criterii care fac imposibilă executarea obligaţiei astfel cum părţile au convenit. 28. Nici argumentul transpunerii Directivei nr. 2014/17/UE nu poate constitui şi nu poate asigura garanţia de proporţionalitate a măsurii întrucât aceasta, prin conţinutul său, de altminteri fără caracter imperativ, ci doar orientativ, obligă statele membre, pentru situaţiile în care rămâne o datorie de rambursat în urma procedurii de executare silită, la instituirea unor măsuri în vederea facilitării rambursării, cu scopul de a proteja consumatorii, dar nu la însăşi atingerea adusă dreptului la bun, în sensul autonom dat de Convenţie. 29. Din expunerea anterioară, instanţa are convingerea că dreptul intern pozitiv oferă suficiente garanţii, personalizate, de natură a asigura cerinţele de necesitate si proporţionalitate a ingerinţei, astfel încât drepturile consumatorilor să fie protejate, iar riscurile contractuale să fie echitabil împărţite. 30. Instanţa conchide că art. 3, art. 5 alin. (2) teza finală şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, prin raportare la art. 44 alin. (2) şi art. 1 din Protocolul la Convenţie, cu referire la art. 53 din Constituţie, nu oferă suficiente garanţii care să justifice ingerinţa. 31. Excepţia de neconstituţionalitate a art. 8 alin. (1) şi (5) şi art. 10 din Legea nr. 77/2016 este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei legăturii cu cauza dedusa judecăţii. 32. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 33. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 34. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 35. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie prevederile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, care au următorul conţinut: - Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“; – Art. 4 alin. (1): "(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.;" – Art. 5 alin. (1) şi (3): "(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. .....................................….(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.;" – Art. 7: "(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.;" – Art. 8 alin. (1) şi (5): "(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. …………………………………………......................................(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.;" – Art. 10: "(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.;" – Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“ 36. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, art. 21 referitor la liberul acces la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 135 referitor la economie. 37. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea acesteia prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [...] care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“, precum şi de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. 38. Astfel, Curtea reţine, referitor la situaţia de fapt din cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au sesizat Curtea, că autoarea Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti a încheiat contractele de credit cu consumatorii înainte de data intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv 1 octombrie 2011. Curtea reţine, în plus, că autoarea excepţiei a invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze, în mod distinct, la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil („Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [...]“) şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016. 39. Faptul că aceste contracte de credit au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. 40. Un al treilea motiv de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate din prezentul dosar, generat de lipsa legăturii dispoziţiilor legale criticate cu soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, rezultă din faptul că niciunul dintre consumatorii care sunt parte la contractele de credit nu a fost supus executării silite a imobilului ipotecat. În aceste condiţii, Curtea va reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu au legătură cu soluţionarea celor două cauze în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate conexate în prezentul dosar şi, prin urmare, va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestora. 41. În continuare, din perspectiva condiţiei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a reţinut că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai reţinut că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea posibilitatea să verifice îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, aceste dispoziţii legale ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. 42. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, antereferită, precum şi faptul că această decizie a fost pronunţată ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională în dosarele conexate în prezentul dosar, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 va fi respinsă ca devenită inadmisibilă. 43. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar, cu privire la dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie, a constatat că nu au incidenţă în cauza de faţă (paragraful 130). Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate repune în discuţie conformitatea dispoziţiilor criticate din Legea nr. 77/2016 cu o parte dintre aceste texte constituţionale, respectiv art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 45, 53 şi 135 din Constituţie. 44. În urma examinării criticilor formulate de autoarea excepţiei din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 45, 53 şi 135 din Constituţie, Curtea constată că atât considerentele, cât şi soluţia reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză. 45. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.“ (paragraful 115). 46. În ceea ce priveşte critica autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, întrucât instituie un tratament discriminatoriu al creditorilor faţă de consumatorii care au încheiat contracte de credit garantate cu ipotecă, Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă referitoare la conceptul de egalitate în faţa legii, care nu presupune că stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte este discriminatorie. Dimpotrivă, prin stabilirea unui tratament juridic diferenţiat unor situaţii distincte se asigură deplina respectare a acestui principiu constituţional fundamental. Astfel, în Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005, Curtea a precizat că „egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat“. Cu referire la criticile autoarei excepţiei, Curtea reţine că deosebirile obiective dintre categoria profesioniştilor şi cea a consumatorilor sunt suficient de relevante şi semnificative încât să justifice opţiunea legiuitorului de a le aplica un regim juridic distinct. 47. Privitor la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 şi art. 135 din Constituţie, Curtea reţine, în plus faţă de ceea ce reiese din motivarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că însuşi textul constituţional dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Legiuitorul constituant însuşi i-a acordat legiuitorului infraconstituţional prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. Or, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 reprezintă, în acest caz, materializarea, de către legiuitorul infraconstituţional, a condiţiilor la care face referire art. 45 din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.“ (paragraful 16). 48. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea observă, în prealabil, că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, decizie interpretativă, nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care dispoziţiile legale antereferite se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea reţine că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei normei juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate. Prin urmare, constatând că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate pune în discuţie şi prezumţia de constituţionalitate a unui înţeles al dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 care nu a fost afectat în niciun fel prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea urmează să analizeze, pe fond, excepţia de neconstituţionalitate a acestora. 49. Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea reiterează, mai întâi, cele statuate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 128, cu privire la criticile aduse din perspectiva art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. Astfel, în accepţiunea art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească limitele juridice ale exercitării atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres, în cadrul alin. (1), o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă. Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. 50. În continuare, Curtea observă că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, cu privire la a căror constituţionalitate Curtea nu s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 au un conţinut normativ similar, motiv pentru care vor fi analizate împreună, prin raportare la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016. 51. Astfel, Curtea reţine că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare. 52. În acest context, Curtea reţine că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una pre-procesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge de termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia. 53. În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată. 54. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013) în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât şi din perspectiva titularilor lor. 55. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24), intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente. 56. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea reţine că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. 57. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât din natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză care tranşează problema litigioasă dintre părţi. 58. În continuare, Curtea reţine că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unui largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidenţă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată ar fi fost depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică formală, rezultată din contractul de credit, să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 59. De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 60. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 61. Totodată, Curtea reţine că Legea nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată prevederilor acesteia de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permite menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins în substanţa sa prin reglementarea, în favoarea debitorilor, prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 62. Prin urmare, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016. 63. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza întâi, a prevederilor art. 11 teza a doua, a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte prevederi ale aceleiaşi legi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 14.741/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 7.746/231/2016 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe. 3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceeaşi parte în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe, şi constată că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
