Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Rus Beniamin în Dosarul nr. 2.022/111/2015/a4 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.672D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 decembrie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, a reprezentantului autorului excepţiei, a avocatului Sergiu Bogdan, şi a reprezentantului părţilor Miklossy Ferenc şi Miklossy Ferenc Laszlo, avocat Formittag Sebastian, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 30 ianuarie 2018, respectiv 13 februarie 2018 şi 28 februarie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.022/111/2015/a4, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu „excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 11 lit. d), art. 13 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 255/2013) şi a art. 13 (forma actuală) din Legea nr. 51/1991, precum şi a art. 10, art. 11 (forma anterioară Legii nr. 255/2013) din Legea nr. 51/1991“, excepţie ridicată de Rus Beniamin într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bihor - Secţia penală - Judecătorul de cameră preliminară. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că mandatul de siguranţă naţională se emitea/se emite în baza unor dispoziţii procedurale speciale, derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile Codului de procedură penală. Totodată, susţine că, având în vedere durata pentru care măsura interceptării poate fi dispusă (6 luni durata iniţială, cu posibilitate de prelungire 3 luni), interceptarea convorbirilor întemeiată pe un mandat de siguranţă naţională este mult mai invazivă faţă de cea de „drept comun“. Arată că datele care priveau săvârşirea unei infracţiuni şi care erau obţinute în urma interceptărilor erau transmise organelor de urmărire penală, în cazul infracţiunilor de corupţie această comunicare fiind „inderogabilă“, potrivit art. 14 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Mai mult, conform art. 11 din Legea nr. 14/1992, activităţile de supraveghere tehnică consemnate în acte de constatare întocmite cu respectarea prevederilor legale puteau constitui mijloace de probă în procesul penal. 5. În continuare, susţine că interceptarea telecomunicaţiilor reprezintă o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al unei persoane, consacrat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 26 din Constituţie. În acest sens invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că simpla autorizare a acestor măsuri de către un organ judiciar nu implică în mod automat conformitatea cu prevederile art. 8 din Convenţie. 6. În acest context apreciază că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece textul nu defineşte ameninţările la securitatea naţională, adică situaţia premisă necesară emiterii unor autorizaţii de interceptare conform procedurii speciale. Susţine că, deşi în titlul X din Codul penal sunt incriminate infracţiuni ce privesc siguranţa naţională, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991 nu se referă doar la acestea, ci au în vedere o paletă largă de alte fapte. Astfel, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991 „abundă în elemente incerte, neclare şi imprevizibile, textul utilizând termeni generali, ce nu furnizează un reper clar care să permită o demarcaţie previzibilă între ceea ce reprezintă o ameninţare la siguranţa naţională şi ceea ce nu se integrează în această ipoteză“. Prin urmare, arată că datele astfel obţinute puteau fi comunicate organelor de urmărire penală, fără ca aceste comunicări să fie limitate la conţinutul interceptărilor în legătură cu fapte ce privesc siguranţa naţională, care au stat la baza emiterii mandatelor. Mai mult, orice interceptare care priveşte săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă aceasta nu vizează securitatea naţională, poate fi folosită într-un dosar penal, în calitate de probă. Acest mecanism contrazice atât Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, cât şi noua legislaţie în materie reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. Având în vedere cele anterior expuse, autorul excepţiei apreciază că activitatea întregului mecanism reglementat de dispoziţiile art. 3, art. 10, art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 generează o încălcare a dispoziţiilor constituţionale. 7. În ceea ce priveşte „dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991, în forma anterioară modificării acestora prin Legea nr. 535/2004“, autorul excepţiei susţine că autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, inclusiv în domeniul siguranţei naţionale, era realizată de procuror. Or, cu privire la neconvenţionalitatea şi neconstituţionalitatea acestui procedeu există un consens generalizat, consens ce a determinat modificările legislative. Arată că, în ciuda acestor elemente, norma legislativă vădit contrară art. 8 din Convenţie continuă să producă consecinţe juridice în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, judecătorul de cameră preliminară reţinând legalitatea interceptărilor efectuate. Apreciază, astfel, că se impune declararea neconstituţionalităţii textului de lege criticat. 8. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că „poate exista un fundament pentru critica de neconstituţionalitate formulată, în măsura în care instanţa de contencios constituţional îşi menţine cele statuate în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016“. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că argumentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.250 din 25 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 23 decembrie 2008, şi în Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte prezenta cauză. De aceea, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 10, art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României (forma anterioară Legii nr. 255/2013) este neîntemeiată. Totodată, Guvernul reaminteşte că, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, după modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006, Codul de procedură penală din 1968 cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante, garanţii care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător. 11. Avocatul Poporului arată că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională. Astfel, dispoziţiile art. 13 din lege nu sunt de natură să încalce secretul corespondenţei, garantat de art. 28 din Constituţie, în limitele cuprinse la art. 53 din Legea fundamentală, deoarece restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este prevăzută de lege şi are ca scop apărarea securităţii naţionale, fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o. Interesul apărării securităţii naţionale justifică restrângerea unor drepturi, prin limitarea impusă de legiuitor. 12. În continuare, apreciază că nu se poate reţine nici critica referitoare la încălcarea accesului liber la justiţie, întrucât textele criticate nu opresc părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, o dovadă în acest sens fiind chiar acţiunea formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 13. În ceea ce priveşte principiul clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Avocatul Poporului susţine că instanţa europeană a reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională, o astfel de interpretare nefiind, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenţie. Sub acest aspect apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocaţilor prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că a fost sesizată de instanţa judecătorească cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 10, art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare. 17. Din această perspectivă, Curtea observă că Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991. Ulterior, prin art. 37 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea nr. 51/1991 a suferit următoarele modificări: articolele 19 şi 22 au fost abrogate, iar articolul 21 a fost modificat. Art. 37 din Legea nr. 187/2012 a intrat în vigoare, potrivit art. 247 din acelaşi act normativ, la data de 1 februarie 2014. 18. Prin art. 29 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au fost aduse modificări Legii nr. 51/1991, după cum urmează: prin art. 29 pct. 1 din Legea nr. 255/2013, titlul Legii nr. 51/1991 s-a modificat şi are următorul conţinut: „Legea privind securitatea naţională a României“; prin art. 29 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 se dispune că în tot cuprinsul Legii nr. 51/1991 sintagma „siguranţă naţională“ se înlocuieşte cu sintagma „securitate naţională“; prin art. 29 pct. 3 din Legea nr. 255/2013, după articolul 12 din Legea nr. 51/1991 s-au introdus zece noi articole, articolele 12^1-12^10; prin art. 29 pct. 4 din Legea nr. 255/2013, articolele 13-15 din Legea nr. 51/1991 au fost abrogate; prin art. 29 pct. 5 din Legea nr. 255/2013, articolul 20 din Legea nr. 51/1991 a fost modificat. Art. 29 din Legea nr. 255/2013 a intrat în vigoare, potrivit art. 104 din acelaşi act normativ, la data de 1 februarie 2014. Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014. 19. Din perspectiva prevederilor criticate, Curtea observă că modificările legislative au afectat doar dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991, dispoziţiile art. 3, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 51/1991 având aceeaşi formă de la intrarea în vigoare a acestei legi până în prezent. Astfel, în ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 3, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 51/1991 nu prezintă relevanţă plasarea conţinutului acestora înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, având în vedere că această lege nu a operat nicio modificare a acestor dispoziţii. Totodată, Curtea observă că din analiza excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că, deşi autorul acesteia indică art. 11 din Legea nr. 51/1991 în integralitate, acesta aduce, în realitate, critici doar literei d) a alin. (1) al art. 11. 20. Aşa fiind, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 3: "Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român; b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte; c) trădarea prin ajutarea inamicului; d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora; f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale; g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale; h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept; i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace; k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională; l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii; m) orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic şi piscicol, apelor şi altor asemenea resurse, precum şi monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecinţe la nivel naţional sau regional.“;" – Art. 10: "(1) Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale are caracter secret de stat.(2) Informaţiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decât în condiţiile prezentei legi.“;" – Art. 11 alin. (1) lit. d): "(1) Informaţii din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea unei infracţiuni." – Art. 13: "În situaţiile prevăzute la art. 3 organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora: a) să solicite şi să obţină obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la autorităţi sau instituţii publice, respectiv să solicite de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice; b) să consulte specialişti ori experţi; c) să primească sesizări sau note de relaţii; d) să fixeze unele momente operative prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori să efectueze constatări personale cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, dacă această activitate este efectuată ocazional; e) să solicite obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii; f) să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale." – Art. 13, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013: "Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse. Cererea de autorizare se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat. Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor, informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul." 21. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei, precum şi în art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 şi art. 13 din Legea nr. 51/1991, Curtea observă că, în motivarea acesteia, autorul s-a limitat la a face trimitere la dispoziţiile constituţionale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“. În consecinţă, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă. 23. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, Curtea constată că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală din 1968 reglementau două sisteme diferite de autorizare a interceptărilor comunicaţiilor. La început, ambele acte normative reglementau competenţa procurorului de a autoriza interceptarea comunicaţiilor, iar, ulterior, ca urmare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva României, prin care s-a sancţionat această procedură de autorizare a interceptărilor, legiuitorul român a intervenit, adoptând Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, şi a reglementat competenţa judecătorului de a autoriza interceptarea comunicaţiilor. Astfel, pe de-o parte, secţiunea V^1 din Codul de procedură penală din 1968 a fost modificată prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003, iar, pe de altă parte, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, „Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror [...] a interceptării şi înregistrării convorbirilor [...] se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege“. Cu alte cuvinte, noile reglementări referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor doar de către judecători trebuiau aplicate şi în ceea ce priveşte procedura prevăzută de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. 24. În acest context, Curtea observă că autorul excepţiei susţine că, în prezenta speţă, dispoziţiile legale menţionate stau la baza constatării legalităţii interceptărilor efectuate, judecătorul de cameră preliminară reţinând, printre altele, că acestea au fost autorizate conform dispoziţiilor în vigoare la acel moment. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei doreşte ca, prin pronunţarea unei decizii de admitere, instanţa de contencios constituţional să dispună cu privire la modul de aplicare în timp a normelor procesual penale, în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, fiind criticat, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor (absolute şi relative), prin prisma efectelor hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. 25. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii (Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23), aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Astfel, având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă. 26. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, Curtea reţine că autorul excepţiei aduce critici calităţii de mijloc de probă conferite datelor şi informaţiilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 27. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte înregistrările realizate, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, în cadru extra procesual penal. 28. În ceea ce priveşte prima categorie, aceea a interceptărilor şi înregistrărilor realizate în cadrul urmăririi penale în baza art. 138 şi următoarele din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) coroborat cu art. 143 din acelaşi act normativ, mijloace de probă. 29. Referitor la cea de-a doua categorie, aceea a înregistrărilor realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea reţine că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. 30. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. 31. Mai mult, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, „Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora“. 32. De asemenea, Curtea observă că, în general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date şi informaţii“. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991, „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, în domeniul securităţii naţionale, următoarele atribuţii: a) analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea securităţii naţionale.“; potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.“; potrivit art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor securităţii naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.“; iar, potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ „Persoanele care solicită autorizarea, autorizează, pun în executare sau sprijină punerea în executare a autorizării beneficiază de protecţia legii şi sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă cu acest prilej şi să respecte prevederile legale privind protecţia informaţiilor clasificate“. 33. Astfel, Curtea observă că, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. De altfel, Curtea constată că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii - din Codul de procedură penală. 34. Astfel, Curtea reţine că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar, la alin. (2) lit. a)-e) al aceluiaşi articol, enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd că „proba se obţine în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“. Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea observă că art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. 35. Aşa fiind, concluzia care se impune este aceea că dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea constată că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză. 36. Or, o eventuală pronunţare asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ar avea semnificaţia unei sesizări din oficiu a Curţii, care însă nu este posibilă având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată (...)“, iar potrivit art. 29 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. 37. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă. 38. În continuare, Curtea constată că Tribunalul Bihor - Secţia penală (instanţa de fond în cazul procedurii de cameră preliminară în prezentul dosar), în Încheierea penală nr. 31/Î/CP/2016 din 1 martie 2016, a precizat că, „în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 51/1991, constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale“. Tribunalul Bihor a apreciat, de asemenea, că faptele de corupţie şi de spălarea banilor constituie acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, săvârşirea unor acte de corupţie de către funcţionarii publici, la nivel înalt, constituind o atingere gravă a funcţionării instituţiilor publice şi, implicit, a statului de drept, justificându-se, astfel, interceptarea inculpaţilor în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională. 39. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, în prezenta cauză, autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului a fost dispusă în condiţiile Legii nr. 51/1991, avându-se la bază dispoziţiile art. 3 lit. f) din acest act normativ. 40. Având în vedere că art. 3 lit. a)-e) şi g)-m) din Legea nr. 51/1991 nu au stat la baza autorizării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că aceste dispoziţii nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. a)-e) şi g)-m) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă, urmând să o respingă în consecinţă. 41. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, Curtea observă că autorul acesteia îşi structurează critica pe două paliere. Acesta apreciază că, pe de-o parte, textul este neconstituţional, deoarece ameninţările la adresa securităţii naţionale trebuie să se regăsească, exclusiv, printre infracţiunile prevăzute de titlul X din Codul penal, iar, pe de altă parte, sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ din cuprinsul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este lipsită de claritate şi previzibilitate, fapt ce determină şi încălcarea dreptului la viaţă privată. 42. Cu privire la primul aspect, Curtea constată că, adoptată fiind în anul 1991, Constituţia prevedea, în art. 49 (devenit art. 53 după revizuire), „apărarea siguranţei naţionale“ printre scopurile care pot sta la baza restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Ca urmare a revizuirii din anul 2003, conceptul de „siguranţă naţională“ este înlocuit cu cel de „securitate naţională“. 43. Totodată, în ceea ce priveşte revizuirea Legii fundamentale din anul 2003, Curtea observă că, în Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei întocmit de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei, referitor la înlocuirea sintagmei „siguranţă naţională“ cu cea de „securitate naţională“, s-a precizat că „sintagma «securitate naţională» este utilizată atât în Uniunea Europeană, cât şi în cadrul NATO cu un conţinut ce asigură compatibilitatea ţării noastre cu standardele de apărare colectivă ale acestora, iar termenul «siguranţă naţională» era utilizat numai în perioada antebelică“. 44. În acest context, Curtea constată că Legea nr. 51/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranţa naţională a României. Ulterior, prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, sintagma „siguranţă naţională“ a fost înlocuită cu cea de „securitate naţională“, atât în titlul, cât şi în cuprinsul Legii nr. 51/1991. 45. De asemenea, Curtea reţine că, în acelaşi raport, anterior menţionat la paragraful 42, referitor la introducerea în Legea fundamentală a unui nou articol cu denumirea marginală „Securitatea naţională“, care conţinea definirea acestei noţiuni, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei a precizat că „noţiunea de «securitate naţională», prin diversitatea, complexitatea şi dinamica ei, este necesar a fi de domeniul legiuitorului ordinar, nu constituant, deoarece tocmai datorită acestei caracteristici, orice definiţie sar putea dovedi inadecvată“. 46. În acest context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, securitatea naţională este menţionată în art. 8 paragraful 2, art. 10 şi art. 11 ca un prim scop legitim care poate sta la baza restrângerii drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste prevederi. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu defineşte termenul de „securitate naţională“, Comisia Europeană a Drepturilor Omului statuând că acesta nu poate fi definit în mod exhaustiv, bucurându-se de un nivel de elasticitate şi flexibilitate, care se reflectă în marja de apreciere a statului în această materie. Astfel, Comisia a reţinut că principiile accesibilităţii şi previzibilităţii nu necesită în mod necesar o definiţie exhaustivă a noţiunii de „interese ale securităţii naţionale“. Multe legi, care prin obiectul lor de reglementare trebuie să prezinte un anumit grad de flexibilitate, intră, în mod inevitabil, în categoria celor care folosesc termeni care sunt într-o măsură mai mare sau mai mică vagi şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică (Decizia de inadmisibilitate din 2 aprilie 1993, pronunţată în Cauza Esbester împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). 47. În doctrină s-a precizat că termenul „securitate naţională“ este unul plurivalent. Astfel, din punct de vedere al art. 53 alin. (1) din Constituţie, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a ţării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ţinta unei ameninţări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi constituţionale. De asemenea, s-a precizat că termenul de „siguranţă naţională“ vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională şi că siguranţa sau securitatea socială vizează protecţia societăţii. 48. Referitor la noţiunea de „securitate naţională“, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional a statuat că aceasta nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională“ din textul art. 53 din Legea fundamentală, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Totodată, Curtea a observat că sfera de aplicare a art. 53 din Legea fundamentală nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie, adică instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat, de exemplu, că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. 49. Aşa fiind, Curtea constată că, deşi sintagma în discuţie a fost, în mod tradiţional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente şi mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc. 50. În acest sens, Curtea observă că instanţa europeană, pornind de la premisa existenţei progresului tehnic regăsit în mijloacele de spionaj şi, în consecinţă, şi în cele de supraveghere, precum şi de la situaţia dezvoltării terorismului în Europa în ultimii ani, a reţinut că societăţile democratice sunt ameninţate de forme de spionaj extrem de sofisticate şi de terorism, astfel încât statul, pentru a putea contracara aceste ameninţări, trebuie să poată efectua supravegherea secretă a elementelor subversive care operează în jurisdicţia sa. Prin urmare, „Curtea trebuie să accepte faptul că o anumită legislaţie care acordă competenţe cu privire la supravegherea secretă a corespondenţei şi telecomunicaţiilor este, în anumite condiţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale şi/sau pentru prevenirea dezordinii sau crimei“ (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 48). 51. De asemenea, Curtea Constituţională, în analiza constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind securitatea cibernetică a României, a pornit de la premisa că un rol important în asigurarea securităţii naţionale a României îl au strategia de securitate cibernetică şi Legea privind securitatea cibernetică (a se vedea Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 47). 52. Din această perspectivă, Curtea constată că noţiunea de „securitate naţională“ este folosită ca o continuare şi dezvoltare a celei de „siguranţă naţională“, deşi definirea acestora este identică, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 al cărui conţinut este acelaşi de la intrarea în vigoare a legii până în prezent. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. 53. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, Curtea constată că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea ţării“, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343). Astfel, complexul de activităţi derulat de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii, care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. 54. Pe de altă parte, Curtea observă că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. 55. Aşa fiind, Curtea constată că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. 56. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor. Un argument în acest sens îl reprezintă, de exemplu, măsurile pe care statul român le poate lua cu privire la străini. Astfel, art. 86 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează măsura declarării ca indezirabil, măsură ce se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. 57. În acelaşi sens, în Avizul comun al Comisiei de la Veneţia şi al Direcţiei pentru drepturile omului (DHR) din cadrul Direcţiei generale pentru drepturile omului şi statul de drept (DGI) a Consiliului Europei privind proiectul de lege de modificare şi completare a unor acte legislative, promovate de Serviciul de informaţii şi securitate al Republicii Moldova, s-a reţinut că, „în cazul în care infracţiunile împotriva securităţii statului sunt reglementate într-un mod care necesită un act tangibil, evident (cum ar trebui să fie în cazul unui stat democratic care respectă drepturile omului), atunci o activitate potenţial dăunătoare securităţii statului ar putea să nu atingă pragul necesar pentru a fi considerată o infracţiune, sau nici măcar un act pregătitor ori o infracţiune neconsumată. Însă, în toate cazurile trebuie să existe un fundament faptic concret care să indice o ameninţare gravă pentru stat“ [Opinia nr. 756/2014, paragraful 24, CDL-AD(2014)009]. 58. Astfel, dacă s-ar accepta premisa înaintată de autorul excepţiei, potrivit căreia ameninţările la adresa securităţii naţionale trebuie să se regăsească, exclusiv, printre infracţiunile prevăzute de titlul X din Codul penal, în realitate, s-ar ajunge la situaţia în care organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale ar putea solicita încuviinţarea efectuării de activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului doar dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la titlul X din Codul penal. Or, o atare limitare ar însemna, în realitate, imposibilitatea acestor organe de a-şi exercita competenţele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare. 59. Astfel, având în vedere cele expuse anterior, precum şi evoluţia şi înţelesul noţiunii de „securitate naţională“, Curtea constată că nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale doar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, prevăzute de titlul X din Codul penal, astfel că, din acest punct de vedere, critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neîntemeiată. 60. În continuare, Curtea urmează să analizeze cel de-al doilea aspect criticat de autorul excepţiei, respectiv lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ din cuprinsul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. 61. Curtea constată că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, inclusiv interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă. 62. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, paragraful 46, Curtea a constatat că sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice“ în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 91). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 56). 63. De asemenea, Curtea a constatat că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, paragraful 2 al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alin. (2) al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă „este prevăzută de lege“, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în paragraful 2 al articolului şi dacă este „necesară într-o societate democratică“ pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, paragraful 22). Totodată, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, paragrafele 50 şi 51). 64. Pornind de la aceste premise, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cerinţa potrivit căreia orice ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege“ înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză, astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52). În acelaşi sens, în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 37, s-a reţinut că expresia „prevăzută de lege“ conform articolului 8 din Convenţie, instituind o măsură de limitare a dreptului, în primul rând, ar trebui să beneficieze de o bază în dreptul intern, de asemenea, se referă şi la calitatea legii în litigiu, impunând ca normele să fie compatibile cu ordinea de drept şi accesibile pentru persoana în speţă, pentru a fi în măsură să prevadă consecinţele acesteia asupra sa. 65. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că trebuie analizat în ce măsură dispoziţiile criticate îndeplinesc condiţia referitoare la necesitatea reglementării printr-o lege accesibilă şi previzibilă a ingerinţei în viaţa privată. 66. Astfel, Curtea observă că instanţa de contencios european, în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, precitată, paragraful 39, reluând cele statuate în Decizia de inadmisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, a subliniat următoarele: „previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, nu poate însemna că o persoană ar trebui să poată anticipa momentul în care autorităţile îi vor intercepta comunicaţiile, astfel încât să îşi poată adapta conduita în mod corespunzător. Cu toate acestea, în special în cazul în care o putere acordată executivului este exercitată în secret, riscurile arbitrarului sunt evidente. Prin urmare, este esenţial să existe norme clare şi detaliate privind interceptarea convorbirilor telefonice, mai ales că tehnologia disponibilă devine din ce în ce mai sofisticată. Legislaţia naţională trebuie să fie suficient de clară pentru a oferi cetăţenilor săi o atenţionare corespunzătoare cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la astfel de măsuri. În plus, întrucât punerea în practică a măsurilor de supraveghere secretă a comunicaţiilor nu este supusă controlului persoanelor interesate sau al publicului larg, ar reprezenta o încălcare a statului de drept ca marja de apreciere juridică acordată executivului sau unui judecător să fie exprimată ca o putere nelimitată. În consecinţă, legea trebuie să indice domeniul de aplicare a oricărei astfel de marje de apreciere conferite autorităţilor competente, precum şi modul de exercitare a acesteia, într-un mod suficient de clar încât să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare. În jurisprudenţa sa privind măsurile de supraveghere secretă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat următoarele garanţii minime, care ar trebui prevăzute în dreptul statutar pentru a evita abuzurile de putere: natura infracţiunilor care ar putea genera emiterea unui mandat de interceptare; definirea categoriilor de persoane ale căror telefoane ar putea fi interceptate; limita duratei măsurii interceptărilor telefonice; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în momentul comunicării datelor obţinute către alte părţi; şi circumstanţele în care înregistrările pot sau trebuie să fie şterse sau distruse; organul care autorizează măsura trebuie să se bucure de independenţă“. 67. De asemenea, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 44, a reţinut că, făcând distincţie între etapele interceptării convorbirilor telefonice, instanţa europeană a statuat că pe parcursul etapei de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate naţională“, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. Astfel, având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudenţa proprie şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a statuat că trebuie pus, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 46). 68. Având în vedere aceste aspecte de principiu, Curtea va analiza în ce măsură sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ din cuprinsul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate. În primul rând, Curtea reţine că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români sunt reglementate în capitolul II, art. 22-53, din Legea fundamentală, astfel că sintagma prevăzută de dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 se referă la acestea. 69. În acest context, Curtea constată că anumite drepturi şi libertăţi fundamentale pot fi afectate prin dispoziţiile legale adoptate de Parlament, în temeiul art. 61 şi art. 73 alin. (1) din Constituţie, sau de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului (de exemplu, adoptarea unui act normativ care nesocoteşte accesul liber la justiţie). Or, Curtea constată că, în această situaţie, poate fi declanşat un control de constituţionalitate, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale incidente în materie, fără ca afectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în această manieră să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale. 70. Totodată, Curtea observă că anumite drepturi şi libertăţi fundamentale pot fi încălcate prin acţiunile persoanelor fizice sau a celor juridice de drept public sau privat, fără ca acestea să fie sancţionate din punct de vedere penal. Un exemplu în acest sens îl constituie încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014. Astfel, Curtea constată că, potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte. Totodată, potrivit art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în domeniile privind prevenirea faptelor de discriminare; medierea faptelor de discriminare; investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare; monitorizarea cazurilor de discriminare; acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării. Mai mult, potrivit art. 27 din acelaşi act normativ, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea nefiind condiţionată de sesizarea Consiliului. 71. Totodată, Curtea constată că faptele persoanelor fizice sau juridice pot afecta grav anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor, cum ar fi, de exemplu, dreptul de proprietate privată, dreptul la moştenire, dreptul la informaţie sau dreptul la mediu sănătos. Cu toate acestea, Curtea observă că, în ceea ce priveşte constatarea şi repararea acestor încălcări, legiuitorul a adoptat reglementări în materia contenciosului administrativ, dreptului civil şi procesual civil, formulării de cereri şi petiţii la organe/instituţii cu competenţe specifice (spre exemplu, Avocatul Poporului). 72. În acelaşi context, Curtea reţine că, în exercitarea competenţei sale constituţionale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar şi obligaţia de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituţie (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - art. 22; dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34, dreptul de vot - art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 67). Astfel, concluzia care se impune este aceea că se aduce atingere anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale şi prin săvârşirea unor fapte incriminate ca infracţiuni (de exemplu, infracţiunile contra persoanelor sau cele contra patrimoniului). Or Curtea constată că tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni ţine de resortul dreptului penal şi a celui procesual penal, astfel cum acestea sunt reglementate la nivel legislativ. 73. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că modul de reglementare al sintagmei „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“, cuprinsă în dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, determină o sferă largă de aplicare a acesteia, astfel încât oricare dintre aspectele anterior enunţate ar putea să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale. 74. În continuare, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot fi vizate de activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, Legea nr. 51/1991 nu conţine o definire a acesteia, în sensul precizării sale concrete, ci stabileşte doar sfera de cuprindere prin enunţarea, în cadrul art. 3, a situaţiilor care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. 75. Din analiza dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991, Curtea observă că ameninţările la adresa securităţii naţionale sunt privite fie din perspectiva faptelor concrete săvârşite de către o persoană, fie din perspectiva subiectului care poate suferi o vătămare/atingere ca urmare a unei fapte. Astfel, se poate afirma că ameninţările la adresa securităţii naţionale se obiectivizează, pe de-o parte, în acele acţiuni/fapte care, indiferent de făptuitor, prin efectul lor sunt prezumate absolut a avea un impact direct asupra societăţii, în ansamblu, şi pe de altă parte, în acele acţiuni/fapte care prin efectul lor au un impact direct asupra anumitor persoane determinate şi un impact mediat asupra societăţii, în ansamblu. Prima categorie are în vedere acţiuni/fapte precum trădarea prin ajutarea inamicului [art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1991]; spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora [art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991]; sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională [art. 3 lit. k) din Legea nr. 51/1991]. 76. Cea de-a doua categorie are în vedere, în primul rând, o persoană determinată, care, prin calitatea deţinută, determină calificarea ca ameninţare la adresa securităţii naţionale a acţiunilor/faptelor îndreptate împotriva sa; de exemplu, persoanele care îndeplinesc funcţii de autoritate publică în stat ori reprezentanţi ai altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate [art. 3 lit. g) din Legea nr. 51/1991]. 77. Totodată, în această categorie sunt incluse şi acţiunile/faptele îndreptate împotriva unor persoane care, deşi nu deţin o anumită calitate în stat, prin numărul mare de indivizi vizaţi, determină un impact mediat asupra societăţii, în ansamblu; de exemplu, atentatele contra unei colectivităţi [art. 3 lit. j) din Legea nr. 51/1991]. Curtea observă că noţiunea de „securitate naţională“ vizează varii aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale, militare - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Cu alte cuvinte, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, respectiv pentru a fi calificate ameninţări la adresa securităţii naţionale, faptele/acţiunile trebuie să prezinte amploare şi gravitate, caracteristici care, prin ele însele, determină consecinţe asupra statului. 78. Astfel, chiar dacă încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români trebuie sancţionată corespunzător, în funcţie de gravitatea faptei, în acord cu interesul individual şi cu cel general al societăţii, este evident că nu orice încălcare a acestora reprezintă un fenomen de amploare, care să producă efecte la nivelul statului şi care să constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Aceasta deoarece securitatea naţională transcende interesului general şi, cu atât mai mult, interesului individual şi nu poate fi circumscrisă acestora. În acest sens, s-a pronunţat instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, reţinând că restrângerea exerciţiului unor drepturi, prin lege, în temeiul art. 53 din Legea fundamentală, nu este condiţionată de interesul general, ci de „apărarea securităţii naţionale“. 79. În acest context, Curtea observă că, în Avizul comun al Comisiei de la Veneţia şi al Direcţiei pentru drepturile omului, precitat, s-a reţinut că „În Legea privind funcţionarea Serviciului, mandatul acordat acestui Serviciu prin dispoziţiile art. 7 presupune apărarea împotriva acţiunilor care „încalcă drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor şi pun în pericol statul“ şi împotriva atacurilor la adresa înalţilor demnitari etc. Fără îndoială, ambele situaţii pot fi considerate chestiuni clare de natură penală şi nu doar un scop legitim de protejare a securităţii naţionale. De aceea, utilizarea lor în aceste cazuri, fără garanţiile specifice cercetării penale şi proceselor, nu poate fi justificată decât dacă expresia „şi pune în pericol statul“ este citită literal, în sensul că doar atunci când ameninţarea afectează ordinea democratică, cu alte cuvinte, atunci când este suficient de concretă şi de gravă încât devine o chestiune ce poate intra în atenţia Serviciului. De exemplu, mandatul poliţiei de securitate suedeză include investigarea atacurilor şi ameninţărilor îndreptate împotriva înalţilor demnitari (atunci când acestea afectează ordinea democratică), precum şi a acţiunilor care subminează exercitarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. Această din urmă funcţie are sensul relativ îngust de anchetare a activităţilor grupărilor extremiste organizate care sunt ostile anumitor grupuri de cetăţeni sau rezidenţi, de exemplu de o anumită origine etnică“ [Opinia nr. 756 din 2 aprilie 2014, paragraful 27, CDL-AD(2014)009]. 80. Astfel, Curtea constată că, pentru a putea fi privite ca ameninţări la adresa securităţii naţionale, acţiunile/faptele trebuie să fie îndreptate fie împotriva unui subiect individual, fie împotriva unui subiect colectiv. Dacă acţiunile/faptele sunt îndreptate împotriva unui subiect individual, acesta trebuie să aibă calitatea cerută de lege (de exemplu, persoană care îndeplineşte o funcţie importantă în stat), calitate care prin ea însăşi determină calificarea acestor acţiuni ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. Pe de altă parte, dacă acţiunile/faptele sunt îndreptate împotriva altor subiecte, acestea trebuie să poată fi privite ca subiecte colective, adică să poată fi caracterizate de existenţa unui număr de indivizi care împărtăşesc elemente comune (rasă, origine etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală etc.). 81. Spre exemplu, săvârşirea unor infracţiuni, cum ar fi cele contra persoanei, nu vor putea fi calificate drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă dreptului fundamental la viaţă sau dreptului fundamental la integritate fizică şi psihică al unei persoane. Totodată, săvârşirea unor infracţiuni determinate, precum cele de corupţie sau cele contra patrimoniului, nu va putea fi calificată drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor români. Aceasta deoarece, deşi unele infracţiuni sunt de natură să aducă atingere gravă anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale fiind în interesul general sancţionarea acestor fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca ameninţări la adresa securităţii naţionale. Pe de altă parte, săvârşirea de fapte îndreptate împotriva unui grup, spre exemplu, săvârşirea infracţiunilor de genocid sau infracţiunilor contra umanităţii, se pot constitui în ameninţări la adresa securităţii naţionale. 82. Din cele anterior menţionate, Curtea constată că legiuitorul trebuie să realizeze o distincţie între faptele care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi care pot fi calificate drept chestiuni ce ţin de dreptul penal, cu consecinţa incidenţei mijloacelor de drept penal şi procesual penal, pe de o parte, şi acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor unei colectivităţi/comunităţi (de rasă, origine etnică, religie etc.), care, prin numărul de indivizi care îi aparţin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale, pe de altă parte. 83. Or Curtea constată că dispoziţia de lege criticată nu realizează această distincţie, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora. Astfel, din modul de reglementare a sintagmei analizate, rezultă că se poate circumscrie unei ameninţări la adresa securităţii naţionale orice faptă/acţiune cu sau fără conotaţie penală care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Cu alte cuvinte, sfera de aplicare a dispoziţiei criticate este atât de largă, încât faţă de orice persoană se poate reţine exercitarea unei acţiuni care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale. 84. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu instituie reguli clare pentru a oferi cetăţenilor o indicaţie adecvată cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt împuternicite să recurgă la măsura supravegherii tehnice. Un argument în acest sens este chiar modul de interpretare al dispoziţiei criticate de către instanţa judecătorească, pe de o parte, şi de reprezentantul Ministerului Public prezent în faţa instanţei de contencios constituţional, pe de altă parte. Astfel, instanţa judecătorească a apreciat că „faptele de corupţie şi de spălarea banilor constituie acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, săvârşirea unor acte de corupţie de către funcţionarii publici, la nivel înalt, constituind o atingere gravă a funcţionării instituţiilor publice şi, implicit, a statului de drept, justificându-se“, astfel, interceptarea inculpaţilor în baza art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului Public, prezent în faţa instanţei de contencios constituţional, a apreciat în concluziile scrise că „textul se referă la atingerea gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în general, nu la drepturile unei anumite persoane determinate deja, care este victima unei infracţiuni. De asemenea, textul se referă la subminare, sabotaj (termeni care au înţelesul din limbajul comun) sau acţiuni similare care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Prin urmare, este evident că el se referă la acţiuni care privesc colectivitatea şi nu o acţiune care aduce atingere drepturilor unei persoane. Prin urmare, privit coroborat cu ansamblul reglementării (obligativitatea transmiterii către organele de urmărire penală a informaţiilor care privesc săvârşirea de infracţiuni), rezultă că textul are o sferă restrânsă de aplicare şi nu poate fi folosit pentru eludarea regulilor de obţinere a mandatelor de supraveghere din Codul de Procedură Penală.“ 85. Având în vedere aceste aspecte şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea reţine că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a drepturilor fundamentale, esenţiale într-un stat de drept, privind viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura măsurilor intruzive reglementate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48). 86. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, art. 26 referitor la viaţa privată şi art. 53 care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 87. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 lit. a)-e) şi g)-m), art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, şi cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rus Beniamin în Dosarul nr. 2.022/111/2015/a4 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. a)-e) şi g)-m), art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, precum şi a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 255/2013, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională la punctul 1 din dispozitivul hotărârii, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente: 2. Prin Încheierea din 19 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.022/111/2015/a4, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională, printre altele, şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Rus Beniamin într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bihor - Secţia penală - judecătorul de Cameră preliminară. 3. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României care au următorul cuprins: Art. 3: "Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: […] f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale.“" 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a arătat că dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece textul nu defineşte ameninţările la securitatea naţională, adică situaţia premisă necesară emiterii unor autorizaţii de interceptare conform procedurii speciale, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile Codului de procedură penală; textul de lege „abundă în elemente incerte, neclare şi imprevizibile, utilizând termeni generali, ce nu furnizează un reper clar care să permită o demarcaţie previzibilă între ceea ce reprezintă o ameninţare la siguranţa naţională şi ceea ce nu se integrează în această ipoteză“; sintagma „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, fapt ce determină şi încălcarea dreptului la viaţă privată. 5. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât sintagma „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 nu este lipsită de claritate şi previzibilitate, necontravenind prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. 6. Analizând textul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României prin prisma motivelor invocate de autorul excepţiei, constatăm că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în conformitate cu jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, textul criticat nu încalcă nicio dispoziţie constituţională, iar drepturile fundamentale sunt protejate printr-o serie de garanţii care exclud prezenţa caracterului arbitrar al eventualelor măsuri intruzive. 7. Totodată, învederăm faptul că nu este competenţa Curţii Constituţionale să definească noţiunea de securitate naţională, aceasta fiind competenţa exclusivă a legiuitorului şi nici dacă, într-un caz concret, există o ameninţare la adresa securităţii naţionale, aspect ce este stabilit de autorităţile prevăzute de lege în materie, utilizând atunci când este necesar filtrul autorităţilor judiciare chemate să se asigure că drepturile şi libertăţile civile sunt respectate. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), noţiuni ca securitatea naţională - a cărei protecţie este scopul principal al serviciilor de securitate - trebuie să fie compatibile cu cerinţele legii, în special previzibilitatea şi claritatea. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă că este dificil de a defini precis conceptul de securitate naţională. Totuşi, chiar definite în sens larg şi lăsând o marjă mare de apreciere statelor membre ale Consiliului Europei, C.E.D.O. a alocat noţiunii de securitate naţională o varietate de concepte care trebuie să aibă o bază factuală. Astfel, nu doar integritatea teritorială şi protecţia instituţiilor democratice, ci şi pericolele majore la adresa siguranţei publice, spre exemplu, atacurile cibernetice asupra unor infrastructuri critice, spionajul, terorismul, instigarea la terorism, aprobarea terorismului, organizaţiile separatiste care ameninţă securitatea statului, prin mijloace violente, în mai multe state membre ale UE, reprezintă ameninţări la adresa securităţii naţionale. De asemenea, unele state membre ale UE includ în noţiunea de securitate naţională şi alte obiective, cum ar fi bunăstarea naţională, corupţia înalţilor oficiali şi migraţia. Astfel, Regatul Unit include în noţiunea de siguranţă naţională: prevenţia şi descoperirea infracţiunilor grave, bunăstarea economică a Regatului, scopul asigurării efectelor unei înţelegeri internaţionale. În Franţa, noţiunea de „interesele fundamentale ale naţiunii“, care a fost considerată de Curtea Constituţională suficient de precisă, dă dreptul la măsuri de supraveghere şi include interesele majore economice, industriale şi ştiinţifice ale Franţei, violenţa colectivă afectând pacea publică, prevenţia criminalităţii organizate, prevenţia proliferării armelor de distrugere în masă^1. ^1 „Surveillance by intelligence services; fundamental rights, safeguards and remedies in the EU. Mapping Member Statesʼ legal frameworks“, FRA 2015, pagina 26. În Republica Federală Germania „securitatea naţională“ nu este limitată la investigarea infracţiunilor la adresa securităţii naţionale^2. ^2 C.E.D.O., Weber şi Saravia împotriva Germaniei, paragraful 104. 8. Din cele prezentate mai sus rezultă, cu claritate, că instanţa de contencios european s-a ferit de a sancţiona definiţiile privind securitatea naţională ori cele privind ameninţările la adresa securităţii naţionale, acestea fiind lăsate la latitudinea statelor membre, indiferent de caracterul „încăpător“ al acestor definiţii. Ca atare, noţiunea de securitate naţională este una evolutivă, aceasta impunându-se a fi interpretată şi normată în aşa fel încât să fie conformă cu obligaţiile internaţionale asumate de România, în lumina art. 11 din Constituţie. Dacă iniţial noţiunea de securitate naţională viza apărarea intereselor militare ale statelor, în prezent ea trebuie analizată prin prisma conceptelor utilizate la nivelul Uniunii Europene şi al Naţiunilor Unite ca înglobând, dincolo de securitatea militară, şi securitatea socioeconomică. Noţiunea de securitate naţională urmează a fi interpretată în lumina politicii comune de securitate dezvoltată la nivelul Uniunii Europene care prioritizează capacitatea statelor membre de a răspunde prompt problemelor legate de terorism, criminalitate organizată şi criminalitate cibernetică. Iată de ce cadrul legal naţional în materie de securitate naţională a fost astfel construit încât să poată fi adaptabil noţiunii autonome şi evolutive de securitate şi, în acelaşi timp, să aibă suficiente garanţii pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti atunci când există o ingerinţă punctuală în aceste drepturi. 9. Autorul excepţiei, referindu-se la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, consideră că prin formularea „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ ar fi permisă obţinerea de interceptări pentru probarea unor infracţiuni cum ar fi violul, omorul, falsul ş.a., de vreme ce oricare dintre infracţiuni aduce atingere unor drepturi ale cetăţenilor. Din examinarea conţinutului art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 se poate lesne constata că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate. Din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii textului, constatăm că art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 stabileşte categoriile de acţiuni care pot reprezenta, în funcţie de circumstanţele concrete, ameninţări la adresa securităţii naţionale, textul grupându-le în activităţi de subminare, activităţi de sabotaj, sau orice alte acţiuni (s.n. similare celor de subminare, de sabotaj) care urmăresc înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români şi activităţi care aduc atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării. Se poate lesne observa că textul se referă la atingerea gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în general, nu la drepturile unei anumite persoane determinate deja, care este victima unei infracţiuni. De asemenea, textul se referă la subminare, sabotaj (termeni care au înţelesul din limbajul comun, respectiv: a submina = a ataca, a lovi pentru a slăbi, a compromite, a zădărnici sau a nimici o acţiune; a sabota = acţiune având ca scop împiedicarea bunului mers al unei activităţi) sau acţiuni similare celor de subminare, sabotaj care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Prin urmare, este evident că textul se referă la acţiuni care privesc colectivitatea, şi nu la o acţiune care aduce atingere drepturilor unei persoane. Din modul de redactare a textului art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 rezultă cu claritate că nu orice faptă prin care se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor constituie o ameninţare pentru securitatea naţională, o asemenea calificare depinzând în mod determinant de gravitatea pe care activitatea derulată o prezintă în concret. Utilizarea în textul de lege a unor noţiuni, categorii abstracte, nu generează o imprevizibilitate a legii, atât timp cât circumstanţierea acestora la materia în care reglementează este efectuată de practica internă, aspect ce este în concordanţă cu jurisprudenţa europeană şi cu jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, în conţinutul art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, legiuitorul face referire şi la alte acţiuni care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, respectiv cele enumerate la lit. a)-e) şi g)-m). Astfel: "Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român; b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte; c) trădarea prin ajutarea inamicului; d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat; e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora; […] g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale; […] h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept; i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace; k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională; l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii; m) orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic şi piscicol, apelor şi altor asemenea resurse, precum şi monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecinţe la nivel naţional sau regional." Faţă de acest conţinut al art. 3 din Legea nr. 51/1991, sintagma „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ din art. 3 lit. f) se impunea a fi analizată de instanţa de contencios constituţional, coroborat cu ansamblul reglementării din cuprinsul art. 3 din Legea nr. 51/1991, în care sunt menţionate toate acţiunile care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, aşa încât nu se poate susţine argumentat că sintagma nu este clară, previzibilă şi nici că textul ar avea o sferă nedeterminată de aplicabilitate, atât timp cât legea detaliază aceste tipuri de acţiuni. Totodată, nu se poate susţine că sintagma ar fi neconstituţională, întrucât legiuitorul, prin modul de redactare a acesteia, nu a realizat o distincţie între faptele care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi care pot fi calificate drept chestiuni ce ţin de dreptul penal, pe de o parte, şi faptele care sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor unei colectivităţi, care prin numărul de indivizi ce îi aparţin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o ameninţare la adresa securităţii naţionale, pe de altă parte - aşa cum s-a susţinut în opinia majoritară. Această demarcaţie, delimitare, la care se face referire în opinia majoritară şi care a determinat admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, este efectuată deja de legiuitor prin dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, în care sunt menţionate situaţiile punctuale în care înregistrările sunt realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală, distinct de înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice dispus potrivit Legii nr. 51/1991. Astfel, potrivit art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală: "Supravegherea tehnică (s.n. conform Codului de procedură penală) se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare." 10. Învederăm totodată faptul că, sintagme similare celor din art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 există şi în legislaţia foarte recentă a altor state. Spre exemplu, potrivit definiţiei securităţii naţionale din legislaţia din Luxemburg [Luxemburg, Law of 5 July 2016, art. 3(2)], este considerată activitate care ameninţă sau ar putea ameninţa securitatea naţională ... o activitate care este de natură să pună în pericol ...drepturile fundamentale si libertăţile civile, securitatea indivizilor şi a bunurilor, potenţialul tehnic şi ştiinţific al intereselor economice ale Marelui Ducat de Luxemburg^3. Se constată că Legea din Luxemburg defineşte ameninţările la adresa securităţii naţionale, similar celor din art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 şi care au constituit obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, formularea din legea luxembourgheză „o activitate care este de natură să pună în pericol ...drepturile fundamentale si libertăţile civile“, fiind similară celei din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, respectiv „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“. ^3 „Surveillance by intelligence services: fundamental rights safeguards and remedies in the EU Volume II: field perspectives and legal updateˮ, FRA 2017, pagina 56. 11. În concluzie, art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, cu referire specială la sintagma „orice alte acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români“ îndeplineşte cerinţa clarităţii şi previzibilităţii. Noţiunile de „securitate naţională“, respectiv „ameninţări la adresa securităţii naţionale“ (acţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor) nu trebuie să fie extinse dincolo de înţelesul lor natural, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului^4, interpretarea şi aplicarea acestor noţiuni fiind în sarcina judecătorului. ^4 C.E.D.O., Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84. 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează claritatea normei in abstracto, ci prin raportare la atingerea dreptului său la viaţă privată. Or, în acest caz, Curtea este chemată să se pronunţe asupra problemelor de constituţionalitate în lumina criticilor expuse, respectiv prin raportare la caracterul previzibil al legii în cazul autorizării unor măsuri intruzive din partea autorităţilor statului în viaţa privată a individului. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., o normă este previzibilă dacă oferă garanţii împotriva atingerilor arbitrare din partea autorităţilor publice şi împotriva aplicării extensive a unor restricţii în defavoarea individului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat în jurisprudenţa sa că previzibilitatea unei norme are sensuri diferite în funcţie de domeniul de reglementare al legii. În Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, (Hotărârea din 24 mai 2007) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat următoarele: "35. Însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune (a se vedea, între altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, paragraful 37). Acest lucru se întâmplă de obicei cu profesioniştii, obişnuiţi să facă dovada unei mari prudenţe în exercitarea meseriei lor. De asemenea se poate aştepta de la ei să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care le implică (Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, paragraful 35).36. Curtea a constatat deja că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinde de practică (a se vedea Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). 37. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, paragraful 36)" În Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei (Hotărârea din 4 decembrie 2015), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că previzibilitatea nu înseamnă că un individ trebuie să poată să prevadă când va fi interceptat. Legea trebuie să fie suficient de clară pentru a prevedea condiţiile şi circumstanţele în care comunicaţiile pot fi interceptate^5. ^5 Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragrafele 227-231. În aceeaşi cauză Zakharov împotriva Rusiei, Curtea a mai constatat că un individ poate fi interceptat atunci când pune în pericol securitatea naţională, militară, economică şi ecologică a Rusiei şi că aceşti termeni nu sunt definiţi nicăieri (paragraful 246). Curtea a reamintit că cerinţa previzibilităţii nu merge până acolo încât să oblige statele să reglementeze conduitele care ar putea genera o supraveghere pe motiv de siguranţă naţională (paragraful 247)^6. ^6 „247. Curtea a avut deja ocazia să declare că cerinţa de «previzibilitate^» a legii nu ajunge până la a impune statelor obligaţia de a adopta dispoziţii legale care enumeră în detaliu toate comportamentele care pot duce la decizia de a supune o persoană unei supravegheri secrete pentru motive de «securitate naţională^». Prin forţa împrejurărilor, ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi de diferite tipuri şi pot fi neprevăzute sau greu de definit în prealabil (Kennedy, citată anterior, pct. 159). Cu toate acestea, Curtea subliniază totodată că, în ceea ce priveşte aspectele legate de drepturile fundamentale, legea ar fi contrară statului de drept, unul dintre principiile de bază ale unei societăţi democratice pe care îl consacră Convenţia, dacă marja de apreciere acordată executivului în materie de securitate naţională nu ar avea nicio limită, în consecinţă, legea trebuie să definească domeniul de aplicare şi modul de exercitare a unei astfel de marje cu suficientă claritate - având în vedere scopul legitim urmărit - pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Liou împotriva Rusiei, nr, 42086/05, pct. 56, 6 decembrie 2007, cu alte trimiteri).“ Curtea a constatat că în Rusia este necesară o autorizaţie din partea unui judecător pentru interceptare şi că aceasta constituie o garanţie importantă împotriva arbitrariului (paragraful 249). În continuare, Curtea a constatat că nu există nicio obligaţie de a întrerupe măsurile de supraveghere pe motiv de periclitare a siguranţei naţionale atunci când măsurile nu mai erau necesare (paragraful 251) şi că legea nu prevede suficiente garanţii împotriva ingerinţei arbitrare pentru că nu prevede reguli pentru întreruperea interceptărilor. În Cauza Kennedy c. Regatul Unit. (Hotărârea din 18 mai 2010, www.echr.coe.int.): "152. Curtea a statuat în mai multe rânduri că referirea la «previzibilitate», în contextul interceptării comunicaţiilor, nu poate fi aceeaşi ca în multe alte domenii (...). În decizia sa de admisibilitate în cauza Weber şi Saravia c. Germaniei, Curtea a rezumat jurisprudenţa sa cu privire la cerinţa «previzibilităţii» legale în acest domeniu: ..................................................................................................159. În ceea ce priveşte natura infracţiunilor, Curtea subliniază că starea de previzibilitate nu obligă statele să stabilească în mod exhaustiv infracţiunile specifice care pot da naştere interceptărilor. Cu toate acestea, suficiente detalii ar trebui să fie furnizate în legătură cu natura infracţiunilor în cauză. În cazul RIPA (Legea engleză din 2000 privind reglementarea competenţelor de investigare - n.a.), secţiunea 5 prevede că interceptarea poate avea loc numai în cazul în care Secretarul de Stat consideră că este necesar în interesul securităţii naţionale, în scopul prevenirii sau detectării infracţiunilor grave ori în scopul protejării bunăstării economice a Regatului Unit (...). Reclamantul critică termenii «securitatea naţională» şi «infracţiune gravă», ca fiind insuficient de clari. Curtea nu este de acord. Se observă că termenul «securitate naţională» este folosit frecvent atât în legislaţia naţională, cât şi în cea internaţională şi constituie unul dintre obiectivele legitime la care se referă art. 8 paragraful 2. Curtea a subliniat deja că cerinţa de «previzibilitate» a legii nu merge atât de departe încât să oblige statele să adopte dispoziţii legale de prezentare în detaliu a tuturor comportamentelor care ar putea determina o decizie de a deporta o persoană pe motive de «securitate naţională»." În Cauza Szabo şi Vissy c. Ungariei (Hotărârea din 12 ianuarie 2016, www.echr.coe.int), Curtea a constatat că, cerinţa „previzibilităţii“ nu merge atât de departe, încât să oblige statele să redacteze prevederi legale care să enumere în detaliu toate situaţiile care ar putea determina o decizie de declanşare a unor operaţiuni secrete de supraveghere. Referirea la ameninţări teroriste sau operaţiuni de salvare pot fi văzute, în principiu, ca oferindu-le cetăţenilor suficiente indicaţii necesare. (...). 13. Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând previzibilitatea legii în materie de securitate naţională şi, faţă de susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional să examineze în ce măsură - prin modul de redactare a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, precum şi prin modul în care este reglementată procedura de autorizare a înregistrărilor realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991 - sunt sau nu afectate drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor dintre cele prevăzute în legea fundamentală. Sub acest aspect, constatăm că apărarea securităţii naţionale reprezintă unul dintre motivele prevăzute atât în art. 53 din Constituţie, cât şi în art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce poate justifica o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, atât timp cât este prevăzut de lege, urmăreşte un scop legitim, este necesar într-o societate democratică, există proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite şi sunt instituite suficiente garanţii contra arbitrarului. Astfel, conform art. 53 din Constituţia României vizând Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nedescriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii." Totodată, potrivit art. 8 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vizând Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie: "Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora." Prin raportare la aceste prevederi constituţionale şi convenţionale, Legea nr. 51/1991, în redactarea actuală, prevede o procedură judiciară conformă standardului convenţional şi constituţional, prin care sunt autorizate măsurile ce constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă privată a individului, procedură ce beneficiază de suficiente garanţii împotriva unui potenţial caracter arbitrar al măsurii. Astfel, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ (s.n. acele situaţii care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României), organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale (respectiv cele limitativ enumerate în art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991) pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. Aceste organe sunt: Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România. Se poate observa că procedura de autorizare a unor astfel de activităţi, procedură detaliată în dispoziţiile art. 13-18 din Legea nr. 51/1991, prevede un control al judecătorului anterior punerii în aplicare a activităţii intruzive, control care este distinct de cel prevăzut pentru măsuri similare dispuse în cadrul procesului penal. Astfel, în vederea autorizării măsurilor ce constituie ingerinţe, judecătorul este chemat să constate, ca situaţie premisă, existenţa ameninţării la adresa securităţii naţionale, inclusiv în cazul în care această ameninţare este motivată de una dintre situaţiile prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, magistratul fiind cel mai în măsură să circumstanţieze existenţa sau inexistenţa motivelor invocate, prin raportare la materia în care este chemat să judece. De aceea, nu este necesar să existe o enumerare exhaustivă sau o definire ultrarestrictivă a conceptelor, atât timp cât aceste concepte sunt evaluate şi interpretate de un judecător, în cazul legislaţiei naţionale de un judecător al instanţei supreme. În plus, procedura legală - de autorizare a acestor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului - prevede un caracter subsidiar al acestor măsuri, respectiv: - nu există alte posibilităţi ori posibilităţile existente să fie limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; – activităţile specifice culegerii de informaţii să fie necesare şi să se facă o evaluare a proporţionalităţii acestora, în raport cu circumstanţele situaţiei concrete (a se vedea dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 51/1991). Din analiza condiţiilor legale menţionate mai sus rezultă că, propunerea pentru autorizarea unor astfel de măsuri impune prezentarea motivelor care au stat la baza solicitării, iar judecătorul cauzei se bucură de deplinătate de jurisdicţie, putând admite sau respinge propunerea, motivat. Revine astfel judecătorului cauzei să interpreteze textul legal şi să determine dacă, în cazul concret, sunt îndeplinite condiţiile privind ameninţarea la adresa securităţii naţionale, dacă vătămarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor este aptă să constituie, în circumstanţele concrete, o astfel de ameninţare, dacă este atins caracterul grav al vătămării cerut de lege, precum şi subiectele căreia i se aplică, prin raportare la materia în care se solicită autorizarea măsurilor ce constituie ingerinţe în viaţa privată şi prin raportare la metodele în continuă evoluţie prin care se poate aduce atingere securităţii naţionale. O altfel de interpretare a normelor ar pune judecătorul constituţional în situaţia de a se subroga competenţelor instanţelor judecătoreşti şi de a interpreta circumstanţele concrete ale unei cauze deduse judecăţii, aspect ce depăşeşte limitele controlului de constituţionalitate. 14. Pe de altă parte, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, instanţa de contencios constituţional nu a putut pune în discuţie „o deturnare a reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţa supremă sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege“, aşa cum a procedat Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 342 din 19 mai 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, paragraful 30), când a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată aparţinând, inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dat textului valenţe neconstituţionale. În prezenta cauză nu s-a stabilit existenţa unei astfel de situaţii, care ar fi putut determina competenţa Curţii de a realiza o analiză a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, pentru înlăturarea viciului de neconstituţionalitate. 15. Pentru toate motivele expuse mai sus, considerăm că în cauză s-ar fi impus respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
