Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Liliana Doiniţa Hunuzău în Dosarul nr. 8.081/105/2015 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 730D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 2 februarie 2017, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a autoarei excepţiei şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea formulată de apărătorul ales al autoarei excepţiei şi în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru 16 februarie 2017. Ulterior, constatând că nu sunt toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 21 februarie 2017 şi, respectiv, 28 februarie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 4 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.081/105/2015, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Liliana Doiniţa Hunuzău într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva sentinţei penale nr. 17 din 20 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova prin care a fost respinsă contestaţia la executare formulată împotriva Sentinţei penale nr. 63 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, definitivă prin nerecurare şi prin care autoarea excepţiei a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, deoarece soluţia adoptată de legiuitor în textul art. 6 alin. (2) din Codul penal vizează doar ipoteza în care legea nouă prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, excluzând şi varianta în care ar putea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii. 5. Subliniază că discriminarea se creează în rândul celor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cărora li se aplică diferit legea penală mai favorabilă, după cum infracţiunea pe care au săvârşit-o este pedepsită potrivit legii noi numai cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, deşi situaţia în care se găsesc este identică - au săvârşit aceeaşi faptă. 6. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, neexistând niciun argument în a constata o situaţie discriminatorie a persoanelor condamnate într-un stat străin şi a căror hotărâre a fost recunoscută în România şi, respectiv, persoanele, cetăţeni români, condamnaţi pentru aceeaşi faptă în ţară. Arată că în considerentele Deciziei nr. 13 din 5 iunie 2014 pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal privitoare la legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată. Aceste dispoziţii reprezintă expresia principiului legalităţii procesului penal prevăzut de art. 2 din Codul de procedură penală şi consecinţa transpunerii în legislaţia naţională a prevederilor Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind principiul recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. 7. Potrivit art. 135 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, republicată, punerea în executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală, iar art. 144 din acelaşi act normativ stabileşte că legea română guvernează executarea. 8. Prin urmare, condamnaţii transferaţi în România pentru executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre de condamnare de o instanţă străină, dar recunoscută de instanţa naţională competentă au aceleaşi drepturi ca şi condamnaţii aflaţi în executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive de către instanţele din România, aşa încât susţinerea vizând o eventuală discriminare între cetăţenii români condamnaţi de o instanţă străină şi cei condamnaţi în România nu are nicio justificare. 9. De asemenea, omisiunea dispoziţiei alternative a pedepsei detenţiunii pe viaţă din textul de lege criticat nu poate fi apreciată ca fiind de natură să creeze o discriminare între categoriile de condamnaţi la care se referă, întrucât aceasta reprezintă o opţiune a legiuitorului în cazul celor condamnaţi în mod definitiv la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Se mai arată că şi în reglementarea anterioară, respectiv Codul penal din 1969, sub imperiul căruia a fost recunoscută hotărârea străină de condamnare în cazul contestatoarei, existau dispoziţii similare în art. 14 alin. 2 în privinţa cărora nu a fost pronunţată o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în sensul art. 6 alin. (2) din Codul penal, dacă o persoană a fost condamnată definitiv la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar până la executarea pedepsei intervine o lege penală mai favorabilă ce prevede pentru infracţiunea săvârşită doar pedeapsa închisorii, pedeapsa aplicată iniţial se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. Aşadar, în acord cu art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, textul criticat reglementează o situaţie de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor de condamnare rămase definitive anterior intrării sale în vigoare. 12. Soluţia adoptată de legiuitor constituie o aplicare a principiului retroactivităţi legii penale mai favorabile. Astfel, o lege nouă, care pentru aceeaşi faptă nu mai prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci doar pedeapsa închisorii, nu poate fi socotită altfel decât o lege „mai favorabilă“. Pe de altă parte, schimbarea regimului sancţionator reflectă o altă evaluare de către legiuitor a pericolului social abstract al faptei respective, iar aceasta trebuie să se regăsească inclusiv în situaţia juridică a persoanelor condamnate definitiv anterior intrării în vigoare a legii noi, fiind de neconceput ca două persoane care au săvârşit aceeaşi infracţiune să suporte pedepse diferite prin natura şi gravitatea lor, în funcţie de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. 13. Prevederile art. 6 alin. (2) din Codul penal nu sunt discriminatorii. Faptul că legiuitorul a exclus aplicarea lor în cazurile în care legea nouă prevede pentru respectiva infracţiune pedeapsa închisorii alternativ cu detenţiunea pe viaţă nu se constituie într-o discriminare, deoarece în aceste ipoteze raţiunile menţionate mai sus nu mai subzistă. Astfel, câtă vreme legea nouă prevede şi ea pedeapsa detenţiunii pe viaţă (chiar dacă alternativ cu închisoarea), înseamnă că legiuitorul a menţinut evaluarea pericolului abstract făcută prin legea ce constituie temeiul condamnării, deci nu se mai justifică înlocuirea pedepsei iniţial aplicate. 14. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Codul penal prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinută. Prin dispoziţiile criticate, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele situaţii în care sancţiunea prevăzută pentru fapta săvârşită este detenţiunea pe viaţă, iar nu pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii. O asemenea prevedere nu aduce atingere art. 16 din Legea fundamentală, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între toate persoanele definitiv condamnate, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. 15. Prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. 16. Avocatul Poporului constată, însă, că susţinerile autoarei excepţiei tind la o modificare a legii, prin adăugarea în textul legal criticat a ipotezei în care pedeapsa prevăzută pentru fapta săvârşită este pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii. Or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării“, fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 17. Ca atare, Avocatul Poporului apreciază că o asemenea soluţie legislativă nu poate fi modificată pe cale de interpretare, prin introducerea în sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în art. 6 din Codul penal a unei situaţii nereglementate de legiuitor. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul penal cu denumirea marginală Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, care au următorul conţinut: "(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune." 21. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sens în care, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. 23. O reglementare similară se găsea şi în Codul penal din 1969, respectiv în art. 14 alin. 2 referitor la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, potrivit căruia „Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune“. 24. Analizând criticile formulate, Curtea constată că extraactivitatea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, deşi vine în concurs cu principiul autorităţii de lucru judecat, are totuşi loc atunci când legea mai favorabilă intervine după ce o faptă a fost definitiv judecată. Prin urmare, mitior lex are în vedere principiul nulla poena sine lege, care trebuie să-şi găsească aplicare nu numai în cazul abrogării incriminării, ci şi în cazul în care legea nouă, fără a dezincrimina, prevede o pedeapsă mai uşoară (mitior poena). Toate acestea nu sunt altceva decât o reflectare a exigenţelor constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2), precum şi a celor ale art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii“. Cu alte cuvinte, după cum nimeni nu poate fi condamnat la o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută în momentul judecării, tot astfel nimeni nu poate executa o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută în momentul executării. De asemenea, atunci când legea nouă intervine după judecarea definitivă a cauzei, extraactivitatea legii penale mai favorabile poate privi numai legea nouă (care retroactivează). 25. Autoarea excepţiei susţine că dispoziţiile legii noi, respectiv art. 6 alin. (2) din Codul penal sunt discriminatorii, deoarece limitează aplicarea legii penale mai favorabile numai la situaţiile în care pedeapsa prevăzută de legea nouă este doar închisoarea, excluzând posibilitatea aplicării principiului în cazul în care pedeapsa prevăzută de legea nouă este închisoarea alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. 26. O astfel de critică nu poate fi primită, deoarece prevederile legale contestate se aplică fără privilegii şi discriminări tuturor persoanelor aflate în situaţia normativă ipotetic reglementată, neoperând nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor. Astfel, principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că „nu poate fi pus semnul egalităţii între toate persoanele definitiv condamnate, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică, deoarece diferenţa rezidă în aceea că, în cazul unei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal actual, pe când în cazul celeilalte categorii, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual“ (a se vedea Decizia nr. 677 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 4 decembrie 2015, paragraful 17). 27. Or, o persoană condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru o infracţiune care se sancţiona, atât sub imperiul legii vechi, cât şi sub imperiul legii noi, cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu o persoană condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru o infracţiune care se sancţiona sub imperiul legii vechi cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, dar pentru care legea nouă a prevăzut doar pedeapsa închisorii. Astfel, sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Codul penal intră doar situaţia în care pedeapsa aplicată prin hotărâre definitivă este detenţiunea pe viaţă (pentru o infracţiune pentru care legea veche prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii), iar legea nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune doar pedeapsa închisorii. Prin urmare, legiuitorul a exceptat din sfera de aplicare a legii penale mai favorabile situaţia în care legea nouă - ca şi legea veche - prevede pentru aceeaşi infracţiune pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii. 28. Raţiunea soluţiei la care s-a oprit legiuitorul trebuie analizată în raport cu întreaga reglementare în materie. În acest sens, pentru a conserva cât mai eficient hotărârile definitive şi principiul intangibilităţii lor, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale noi mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei doar la cazurile care marchează diferenţe stringente între cele două legi. Dacă, pentru un condamnat sub imperiul legii vechi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, s-ar admite ca lege nouă mai favorabilă şi legea care ar fi prevăzut pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, s-ar fi ajuns la o nouă judecată, care să-i permită judecătorului să aleagă dintre cele două pedepse alternative (detenţiunea pe viaţă şi închisoarea). Prin urmare, câtă vreme principiul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei reprezintă o excepţie de la principiul autorităţii de lucru judecat, legiuitorul, în funcţie de raţiunile de politică penală impuse atât de realitatea socială, cât şi de respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este liber să stabilească situaţiile în care acest principiu devine incident, fără ca prin aceasta să fie afectat principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. Aşa fiind, opţiunea aleasă nu reprezintă altceva decât o manifestare a libertăţii autorităţii legiuitoare, care a înţeles să menţină aceeaşi evaluare a pericolului social abstract al faptei ce a constituit temei al condamnării. 29. În plus, o situaţie similară, referitoare, de această dată, la tandemul dintre pedeapsa închisorii cu pedeapsa amenzii, se regăsea şi în art. 14 alin. 3 din Codul penal din 1969 care a fost preluată în art. 6 alin. (3) din Codul penal, potrivit căruia „Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă“. 30. Potrivit dispoziţiilor art. 53 din Codul penal, pedepsele principale sunt detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda. Pentru a da eficienţă criteriilor generale de individualizare a pedepselor consacrate de art. 74 din Codul penal, legiuitorul a prevăzut pentru unele infracţiuni din partea specială fie detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, fie închisoarea alternativ cu amenda, iar pentru altele a prevăzut numai pedeapsa închisorii în diferite limite. Prin urmare, câtă vreme pericolul social abstract al faptei care a constituit temei al condamnării nu a fost modificat de legea nouă, atunci nu mai este posibilă pe calea unei contestaţii la executare o modificare a pedepsei anterior aplicate, deoarece s-ar tinde la o nouă reindividualizare. Or, contestaţia la executare este o modalitate de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale prin care nu se poate reclama nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Doiniţa Hunuzău în Dosarul nr. 8.081/105/2015 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
