Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Hazm Al-Jobory în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 227D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Dan Lupaşcu, având împuternicire avocaţială aflată la dosar. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.479D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) şi de Georgeta Lozneanu în Dosarul nr. 17.061/193/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. La dosar autorii au depus un set de înscrisuri. 5. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.575D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 745/280/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. 6. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 7. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar apărătorul prezent şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.479D/2019 şi nr. 2.575D/2019 la Dosarul nr. 227D/2019, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care arată că excepţia este admisibilă, întrunind toate condiţiile impuse de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv legătura textului criticat cu soluţionarea cauzei. În speţă, pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate este pusă în evidenţă de împrejurarea că, deşi instanţa de apel a omis să soluţioneze un motiv de apel, iar decizia instanţei de apel conţine o încălcare a normelor de drept material, această eroare de judecată nu poate fi îndreptată pe calea recursului în casaţie. Totodată, solicită Curţii să constate că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Referindu-se la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, apreciază că efectul acestor norme este acela de a limita drastic sfera cazurilor de recurs în casaţie, astfel că nu permit eliminarea unor erori grave de judecată, cum sunt cele enunţate anterior. Subliniază că, deşi, în materie penală, recursul în casaţie urmăreşte asigurarea conformităţii deciziei instanţei de apel cu normele de drept aplicabile, acesta are, totuşi, o configuraţie diferită faţă de aceeaşi cale de atac din materie civilă, normele procesual civile oferind un standard de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi înfăptuirii acesteia superior materiei penale. Susţine că această diferenţă de reglementare nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice obiectiv şi raţional. Limitarea drastică a cazurilor de recurs în casaţie nu se poate justifica prin specificul acestei căi de atac ori prin degrevarea instanţei supreme, întrucât nu se poate refuza deschiderea unui mecanism procesual pentru înfăptuirea dreptăţii, sub pretextul că s-ar produce aglomerarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Susţine că normele criticate nu oferă suficiente garanţii în vederea asigurării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil şi, de asemenea, instituie o discriminare fără o justificare obiectivă. Susţine, totodată, că dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată este competent să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, iar judecata se desfăşoară fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. De asemenea, arată că alin. (2) al art. 440 din Codul de procedură penală îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, ci, în raport cu motivele indicate şi în măsura în care apreciază că sunt incidente cazurile de recurs în casaţie, statuează şi asupra fondului cererii, cu încălcarea principiului legalităţii, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi reconsiderarea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. 9. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la practica instanţei de control constituţional cât priveşte examinarea normelor abrogatoare pentru a supune atenţiei Curţii problema efectului constatării neconstituţionalităţii unor norme care nu au fost vreodată în vigoare, astfel cum sunt dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În plus, arată că autorii excepţiei realizează o comparaţie între instituţii de procedură aparţinând materiei civile şi, respectiv, penale. Totodată, subliniază că, în Dosarul Curţii nr. 227D/2019, o parte dintre criticile referitoare la omisiunea textului de lege criticat nu sunt incidente în cauză, atât timp cât autorul invocă motive care se regăsesc între cazurile de recurs în casaţie, respectiv comparaţia între o faptă concretă şi textul de lege, modul nelegal de aplicare a unor pedepse complementare. Invocă, în continuare, jurisprudenţa instanţei de control constituţional referitoare la dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv deciziile nr. 207 din 25 martie 2021 şi nr. 498 din 13 iulie 2021. Susţine, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, întrucât se translatează, în cuprinsul criticii de neconstituţionalitate, motive care ţin de aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la garanţiile unui proces echitabil, care privesc persoana acuzată, iar nu persoana condamnată, fără a exista o similitudine de situaţie între aceste persoane. Reţine că motivele formulate de autor privesc şi instituţii care nu se regăsesc în această materie, respectiv principiul continuităţii completului, care are în vedere completul care administrează probe şi care se pronunţă asupra vinovăţiei, aspecte care nu se regăsesc la completul de filtru din procedura admiterii în principiu a recursului în casaţie. Arată că dispoziţiile procesuale de lege lata, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 1 octombrie 2015 împiedică expres judecătorul de filtru să examineze, în această procedură, chiar şi aparenţa de temeinicie a motivelor de recurs în casaţie. Apreciază că nu există un motiv real de revizuire a jurisprudenţei anterioare a instanţei de control constituţional, astfel încât solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 10. Prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.227/30/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Hazm Al-Jobory în procedura de soluţionare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie declarată împotriva unei decizii prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de autor împotriva unei sentinţe penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită. În motivarea cererii de recurs, autorul excepţiei a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie. 11. Prin Încheierea din 17 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 17.061/193/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. Excepţia a fost ridicată de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) şi de Georgeta Lozneanu cu ocazia soluţionării recursului formulat de autori împotriva unei decizii penale. 12. Prin Încheierea nr. 313/RC din 18 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 745/280/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. Excepţia a fost ridicată de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, împotriva unei decizii penale. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 227D/2019 susţine, în esenţă, că, deşi argumente similare celor expuse în cererea de recurs în casaţie ridică, în principiu, problema conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, reglementarea actuală a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permite valorificarea lor pe calea recursului în casaţie, dată fiind limitarea sferei cazurilor de recurs operată prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, în special în ceea ce priveşte abrogarea pct. 14 al art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, care viza ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel. Susţine că efectul modificării produse prin Legea nr. 255/2013 este acela că, în configuraţia actuală, recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut, inaptă să atingă obiectivul definit prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale indicate. Arată că, deşi are aceeaşi natură juridică şi aceeaşi finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac similară din materie civilă oferă un standard de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi la înfăptuirea dreptăţii superior celui din procesul penal, deşi consecinţele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. Cât priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, în condiţiile în care doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată care urmează să soluţioneze cererea este abilitat să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu, iar judecata se desfăşoară fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, deşi alin. (2) al aceluiaşi text de lege îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia verificării respectării dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a indicării cazurilor de recurs în casaţie şi a motivării lor, ci examinează dacă, în raport cu motivele arătate, sunt incidente cazurile de recurs în casaţie, antamând, în opinia autorului, fondul cererii. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează „fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului“. Or, cum termenii „citare“, respectiv „participare“ au accepţiuni complet diferite, sar putea interpreta că doar participarea procurorului este interzisă, nu şi a părţilor, care se pot prezenta, fără să fie citate, situaţie în care pot pune şi concluzii. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.479D/2019 arată că, în cauză, decizia de achitare a inculpatei, vădit nelegală, rezultat al neevaluării de către instanţa de apel a motivelor de apel formulate de părţile civile, al nevalorificării tuturor probelor legal administrate în cursul procesului, al negării existenţei unora dintre ele (deşi înscrisurile existente la dosar infirmă această ipoteză), al interpretării discreţionare şi neunitare a probelor reţinute, a influenţat, în mod evident, soluţia în latura civilă. Susţin că şi soluţia de achitare este de natură a influenţa soluţia în latura civilă, chiar dacă instanţa care dispune achitarea lasă nesoluţionată acţiunea civilă, lăsând, teoretic, posibilitatea sesizării instanţei civile, care nu este legată de hotărârea de achitare sub aspectul existenţei prejudiciului ori vinovăţiei inculpatului. În aceste condiţii, susţin, în esenţă, că, prin abrogarea a nouă dintre cele paisprezece cazuri de recurs în casaţie, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile se face predominant din perspectiva interesului inculpatului, partea civilă fiind pusă într-o situaţie de inegalitate de tratament legislativ. 15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia din Dosarul Curţii nr. 2.575D/2019 susţine, în esenţă, că, prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, prevederile art. 434 din Codul de procedură penală, în vigoare, limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, încălcându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 21 din Constituţie. Arată că prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală conferă părţii responsabile civilmente dreptul de a formula recurs în casaţie, fie în privinţa laturii civile, fie cu referire la latura penală, în măsura în care soluţia din latura penală a influenţat latura civilă, partea responsabilă civilmente din prezenta cauza aflându-se în situaţia prevăzută de prima teză a acestui articol. Susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care cererea de recurs se judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu. De asemenea, susţine că se aduce atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil, întrucât admiterea în principiu se examinează de instanţa supremă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a procurorului. 16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, formulând opinia în Dosarul Curţii nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, al accesului la justiţie, al dreptului la un proces echitabil, precum şi al dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 şi nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică şi limitarea sferei motivelor recursului în casaţie, reţinând că, dacă scopul degrevării instanţei supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casaţie, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă şi decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casaţie, a simplei omisiuni a unei instanţe de apel de a examina integral criticile apelanţilor nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privinţa contestaţiei în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularităţi procedurale asupra cărora instanţa de apel a omis a se pronunţa, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casaţie şi conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securităţii juridice şi rejudecarea cauzei definitiv soluţionate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuşi conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta sa privind securitatea juridică. Reţine, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să promoveze căile de atac prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie constituind o garanţie în plus a conformităţii hotărârilor judecătoreşti cu regulile de drept aplicabile. Sub acelaşi aspect, reţine că, deşi este de netăgăduit faptul că, prin natura şi finalitatea sa, recursul în casaţie - în materie penală şi recursul - în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferenţele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecţie a dreptului la acces la justiţie. Pe de altă parte, reţine că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenţie nu este absolut, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. Apreciază că soluţia normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casaţie, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalităţii şi nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală şi convenţiile internaţionale, întrucât neconstituţionalitatea unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii între cetăţeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor aplicabile recursului în casaţie. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituţionalitate a actualei reglementări a recursului în casaţie prin invocarea statuărilor Curţii Constituţionale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituţională în decizia evocată raportându-se la natura şi finalitatea unei căi ordinare de atac - recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casaţie, în actuala legislaţie procesual penală. 17. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate de autor cu privire la dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, instanţa supremă apreciază că sunt neîntemeiate, întrucât utilizarea termenilor „citare“, respectiv „participare“ constituie expresia poziţiei procesuale a participanţilor la procedură (procuror şi părţi) şi a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezenţa lor în faţa instanţei; folosirea acestor noţiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepţiei, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reţine că art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerinţele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilităţii, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât priveşte critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanţa dintre motivele alegate şi cazul de recurs în casaţie invocat, pronunţându-se astfel asupra unei chestiuni care ţine de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii în cazuri de speţă, iar nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilităţii acelui motiv de recurs în speţă. De asemenea, apreciază că pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăşi, justiţiabilii în demersurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenţei celorlalţi doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noţiuni (care se referă la independenţa judecătorilor faţă de alte autorităţi, în special faţă de executiv), fie sub aspectul independenţei interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influenţe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuţii administrative. Întrucât efectuează un examen esenţialmente formal al cererii de recurs în casaţie, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casaţie nu este susceptibil, prin el însuşi, a limita în vreun fel independenţa celorlalţi doi membri ai completului chemaţi să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casaţie intră în competenţa exclusivă a instanţei supreme şi este grefat pe erori de drept substanţial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menţionate de autor. Or, poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi rolul său constituţional în asigurarea unei interpretări şi aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situaţiilor ce constituie motive de recurs în casaţie şi caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opţiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competenţa exclusivă de a norma procedura de judecată şi regulile aplicabile recursului în casaţie. 18. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, formulând opinia în dosarele Curţii nr. 1.479D/2019 şi nr. 2.575D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanţelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de lege. Faţă de specificul şi finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casaţie au fost restrânse şi circumscrise unor situaţii vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reţine că, prin dispoziţiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate şi au fost eliminate cele formale şi fără impact major asupra legalităţii. În aceste condiţii, apreciază că dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, atât timp cât recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege şi doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanţei supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituţiei analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispoziţiile criticate nu generează discriminare între diferiţii titulari ai dreptului de a promova recurs în casaţie, întrucât aceştia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiţii asemănătoare, în concordanţă însă cu poziţia lor procesuală şi cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părţilor civile de acces la justiţie ori pe cel la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părţi are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiţii şi pentru motive similare celor recunoscute celorlalţi participanţi la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluţiei dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acţiunea civilă, derivă din particularităţile celor două categorii de acţiuni şi din specificul poziţiei părţilor, fără a contraveni exigenţelor constituţionale invocate. Invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, paragraful 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, paragraful 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, paragrafele 27 şi 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, paragrafele 23 şi 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, paragraful 22, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, paragraful 16. 19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile comunicate, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu următorul conţinut: - Art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 2-6. abrogate; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 9-10. abrogate; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. sau aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13-14. abrogate“; – Art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală: „(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. (2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.“; – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă.“ 23. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele de lege criticate sunt contrare atât prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul român, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 124 alin. (3) potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ale art. 125 alin. (1) privind numirea judecătorilor şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, cât şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 teza întâi şi paragraful 3 lit. c), privind dreptul al un proces echitabil, ale art. 13 referitoare la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării, din Convenţia pentru a apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, privind interzicerea generală a discriminării, precum şi prevederilor art. 21 privind nediscriminarea şi ale art. 47 alin. (2) teza întâi privind dreptul la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că autorii critică, în esenţă, limitarea cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, aspect analizat în jurisprudenţa sa, prin deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, nr. 149 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iunie 2019, şi nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021. 25. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 26. Astfel, raportând prevederile de lege criticate la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia - de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. 27. Totodată, Curtea a reţinut că - spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019). 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 29. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, faţă de critica formulată de autori, potrivit căreia examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunţat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată“ din cuprinsul acestora este neconstituţională. 30. Cu acel prilej, Curtea a examinat din punctul de vedere al constituţionalităţii, raportat la dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală, prevederile art. 440 alin. (1), potrivit cărora „Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.“, reţinând, în paragrafele 18-23 ale deciziei precitate, că dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea recursului în casaţie nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 2 martie 2015, Curtea a constatat că participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. 31. Totodată, Curtea a observat că procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, reglementată la art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părţilor. Curtea a reţinut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită; conform dispoziţiilor aceleiaşi norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă, care poate dispune şi citarea altor subiecţi procesuali, atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 şi art. 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie ar urma să fie aplicabile dispoziţiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Concluzionând, Curtea a reţinut că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a părţilor, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aceasta în condiţiile în care, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului şi citarea părţilor de la examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepţie de la dispoziţiile art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1), precitate. 32. Curtea a observat însă că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un aspect diferit de cel reţinut de instanţa de control constituţional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casaţie sunt examinate din perspectiva admisibilităţii în principiu a acestora fără participarea procurorului şi fără citarea părţilor, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Aşa încât, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală. 33. Ulterior modificării dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunţat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 34. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în paragrafele 37 şi 38 ale deciziei precitate, că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie, procedură în care examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. 35. Totodată, Curtea a reamintit soluţia pronunţată prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, apreciind că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. 36. Curtea constată că, pentru aceleaşi considerente, pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Hazm Al-Jobory în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, de Vasile Stoleru, de Stela Mihaela Stoleru, de Antonio Andrei Stoleru (prin reprezentant legal Vasile Stoleru) şi de Georgeta Lozneanu în Dosarul nr. 17.061/193/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, respectiv de Societatea Omniasig Vienna Insurance Group - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 745/280/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
