Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.757 din 30 septembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.615A/2020. La sesizare a fost anexată Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 117 alin. (3), art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) prin raportare la normele constituţionale de referinţă, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11, pentru motivele care vor fi redate în continuare. 4. Art. I pct. 1 din legea criticată - cu referire la art. 11 alin. (2), (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, arată că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, „Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică personalului din Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii“. Analizând prevederile legale aplicabile celorlalte autorităţi publice autonome enumerate alături de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (denumită în continuare ANCOM) în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, se poate constata că niciuna dintre funcţiile de conducere de la nivelul fiecăreia dintre acestea nu este asimilată celor de ministru sau de secretar de stat. Ca efect al normei deduse controlului de constituţionalitate, prin asimilarea funcţiilor respective, ANCOM ar deveni singura autoritate dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 cu privire la care s-ar crea un regim juridic hibrid în privinţa statutului şi salarizării aferente funcţiilor de demnitate publică. Astfel, pe de-o parte, funcţiile respective vor deveni funcţii de demnitate publică, asimilate în rang cu cele de ministru sau secretar de stat, însă, pe de altă parte, salarizarea acestor funcţii nu va urma regimul juridic pentru funcţiile cu care sunt asimilate, respectiv cel prevăzut în anexa nr. IX din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În consecinţă, asimilarea nou-instituită nu ar mai justifica includerea ANCOM în rândul autorităţilor enumerate la art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât asimilarea ar atrage chiar incidenţa dispoziţiilor cuprinse în anexa nr. IX din Legea-cadru nr. 153/2017. Aşadar, din coroborarea prevederilor de mai sus rezultă că regimul juridic al salarizării aplicabil funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM devine unul neclar, aspect ce ar conduce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii. 5. Totodată, potrivit art. 73 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, „Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese aplicabil persoanelor care asigură conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat este cel prevăzut de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare“. Conform art. 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei: „Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I“. Aşadar, asimilarea unei funcţii de conducere din cadrul unei autorităţi publice autonome cu personalitate juridică, aflate sub control parlamentar, cum este ANCOM, cu o funcţie de ministru sau secretar de stat nu se poate reduce numai la echivalarea declarativă a rangului stabilit de lege, ci atrage în mod necesar şi aplicarea aceluiaşi regim juridic al conflictelor de interese şi al incompatibilităţilor, precum şi aplicarea aceluiaşi regim juridic al salarizării. În aceste condiţii, tratamentul juridic identic, unitar se fundamentează pe situaţiile juridice similare în care se află aceste categorii de funcţii şi asigură respectarea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Deşi de lege lata Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 conţine în art. 11 alin. (2) şi (2^1) prevederi similare celor deduse controlului anterior de constituţionalitate în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil în materia salarizării preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM, precum şi asimilarea acestor funcţii cu cele de ministru şi, respectiv, de secretar de stat, acest aspect nu poate reprezenta o justificare obiectivă pentru menţinerea în ordinea normativă a unor reglementări ce contravin unor principii constituţionale 6. Dintr-o altă perspectivă, se arată faptul că neclaritatea ce decurge din soluţia legislativă a asimilării funcţiilor se extinde şi cu privire la regimul juridic aplicabil salarizării personalului contractual încadrat la cabinetul demnitarului. Astfel, potrivit intervenţiei legislative de la art. I pct. 1 din legea criticată asupra dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „Personalului din cadrul cabinetului demnitarului i se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 18 alin. (4)“. Prin trimiterea la prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 se instituie un regim particular pentru personalul din cabinetele demnitarilor menţionaţi. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, care nu a fost modificată prin legea criticată, „Salarizarea personalului ANCOM şi celelalte drepturi de personal se stabilesc exclusiv în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri şi cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile. Contractul colectiv de muncă se încheie cel mai târziu la data expirării contractului colectiv de muncă în vigoare“. Însă aceste prevederi - concepute pentru personalul ANCOM angajat pe bază de concurs, cu contract individual de muncă - sunt incompatibile cu statutul personalului angajat la cabinetul demnitarului. Astfel, „dreptul la organizarea cabinetului demnitarului în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare“ din conţinutul noului art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 este conferit chiar în considerarea asimilării funcţiei de preşedinte ANCOM cu cea de ministru şi, respectiv, a funcţiei de vicepreşedinte ANCOM cu cea de secretar de stat. Pornind de la această raţiune, prin raportare la prevederile Codului administrativ, se poate constata că art. 382 lit. b) din acest act normativ prevede că personalului încadrat la cabinetul demnitarului nu i se aplică prevederile privind funcţionarii publici, iar, potrivit art. 539 din acelaşi act normativ, funcţiile ocupate în cadrul cabinetelor demnitarilor şi aleşilor locali şi în cadrul cancelariei prefectului sunt funcţii contractuale. Totodată, potrivit art. 547 alin. (1) din Codul administrativ, „salarizarea personalului din cadrul cabinetului, respectiv cancelariei se face potrivit legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice“. Rolul personalului contractual care ocupă funcţiile de personal contractual în cabinetele demnitarilor este cel de a-l sprijini pe demnitarul la cabinetul căruia este încadrat în realizarea activităţilor rezultate direct din exercitarea atribuţiilor care îi sunt stabilite prin Constituţie sau prin alte acte normative, aspect prevăzut chiar de dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul administrativ. Aşadar, prin aceste dispoziţii, legiuitorul a stabilit un statut unitar al categoriei persoanelor ce ocupă funcţii în cadrul cabinetelor demnitarilor, în considerarea importanţei funcţiei de demnitate publică. Tratamentul juridic identic nu se justifică doar prin raportare la rolul acestei categorii de personal contractual, ci şi prin raportare la ansamblul prevederilor de organizare şi funcţionare a administraţiei publice centrale. Aşadar, soluţiile legislative cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art. 11 din legea criticată sunt contradictorii, aspect de natură a contraveni atât normelor de tehnică legislativă, cât şi jurisprudenţei instanţei constituţionale cu privire la calitatea şi previzibilitatea normelor juridice. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 11, organizarea cabinetului demnitarului se va realiza în conformitate cu prevederile Codului administrativ, inclusiv în materie de salarizare a acestei categorii de personal din fonduri publice, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol - coroborat cu norma de trimitere -, salarizarea personalului încadrat la cabinetul demnitarului din cadrul ANCOM nu se va putea realiza în baza prevederilor actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar, acestea fiind excluse expres de art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 de la aplicare. Instituirea unui regim salarial diferit pentru persoanele încadrate la cabinetele demnitarilor aflaţi în conducerea ANCOM, respectiv preşedintele şi vicepreşedinţii ANCOM, echivalează practic cu reglementarea unui privilegiu nejustificat pentru această categorie de personal contractual, aspect ce contravine principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 102 din 6 martie 2018 şi nr. 297 din 22 mai 2014. În cadrul aceleiaşi categorii de personal, respectiv cel încadrat la cabinetele demnitarilor, stabilirea unui alt nivel de salarizare pentru personalul contractual încadrat la cabinetele demnitarilor din conducerea ANCOM - diferit de cel instituit de Codul administrativ pentru toate persoanele care ocupă o funcţie în cadrul cabinetului unui demnitar - reprezintă un privilegiu şi un tratament diferenţiat, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă. Aşa cum s-a afirmat şi în doctrină, aplicarea principiului egalităţii în drepturi reprezintă o situaţie particulară a principiului proporţionalităţii, principiu general al dreptului constituţional. Aplicarea unui test al proporţionalităţii în analiza rezonabilităţii unui tratament diferenţiat pentru situaţii similare impune o analiză structurată referitoare la (i) gradul de adecvare a mijloacelor alese de legiuitor la nevoia socială la care intervenţia acestuia răspunde („suitability“), (ii) necesitatea unei astfel de măsuri legislative („neccessity“), care presupune existenţa unui scop legitim şi analiza măsurii în care intervenţia legiuitorului conduce la atingerea respectivului scop legitim, şi, nu în ultimul rând, (iii) analiza proporţionalităţii respectivei măsuri („proportionality“), cu referire la conceptul de proporţionalitate în sens restrâns. În situaţia de faţă, dezideratul urmărit de iniţiatori, declarat în expunerea de motive a legii criticate, respectiv acela de a „întări capacitatea administrativă“ a ANCOM, nu poate fi considerat un scop legitim care să justifice încălcarea unui principiu constituţional şi, în consecinţă, să permită aplicarea unui tratament juridic diferenţiat unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. 7. Art. I pct. 2 din legea criticată - cu referire la art. 11^1 alin. (4) şi art. 11^2 alin. (10), nou-introduse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit art. 11^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, introdus prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, „Pentru aprobarea reglementărilor în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, se constituie un Comitet de reglementare format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi“. În forma propusă prin legea criticată, alin. (4) al art. 11^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevede că „Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru toţi membrii; membrii care au votat împotrivă pot solicita consemnarea opiniei separate în procesul-verbal al şedinţei respective. Preşedintele este obligat să emită decizia prevăzută la art. 12 alin. (3), chiar dacă a votat împotrivă sau nu a fost prezent la şedinţă“. Potrivit art. 3 lit. c) şi d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, funcţia de reglementare a ANCOM se materializează prin emiterea de decizii, acestea fiind actele administrative prin care, în baza competenţei atribuite de legiuitorul primar, ANCOM reglementează activităţile în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, respectiv în domeniul serviciilor poştale. Potrivit textelor criticate, Comitetul de reglementare al ANCOM adoptă reglementări în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, prin adoptarea de hotărâri, cu majoritate simplă. Cu toate acestea, actele administrative prin care se materializează intenţiile de reglementare ale Comitetului sunt decizii ale preşedintelui ANCOM. În primul rând, este neclar regimul juridic al hotărârilor adoptate de Comitetul de reglementare al ANCOM, întrucât norma în cauză creează confuzie între decizia organismului colegial şi actul în care aceasta se materializează. Practic o decizie a unui organism colegial, deşi ar trebui să se materializeze într-o hotărâre semnată de preşedintele instituţiei respective, în calitate de reprezentant al acesteia, este de fapt preluată în conţinutul unei decizii emise de preşedintele ANCOM, ca şi cum acest act ar reprezenta manifestarea sa exclusivă de voinţă. Pe de altă parte, nu este clar dacă aceste hotărâri sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dat fiind că acestea se materializează, potrivit dispoziţiilor nou-introduse, într-o decizie a preşedintelui ANCOM, motiv pentru care dispoziţiile art. 11^1 alin. (3) şi (4) din legea criticată sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii. În al doilea rând, trimiterea la art. 12 alin. (3) din cuprinsul art. 11^1 este una eronată, dat fiind faptul că, potrivit acestei prevederi, „în exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emite decizii“. Or aceste acte sunt emise în exercitarea atribuţiilor Comitetului de reglementare al ANCOM şi nu în exercitarea celor stabilite de lege pentru preşedintele ANCOM. Simpla trimitere la dispoziţiile art. 12 alin. (3) nu este de natură să îndeplinească cerinţele de calitate a normei. Astfel, din redactarea propusă prin legea criticată se poate înţelege că preşedintele este obligat să emită o decizie, inclusiv în situaţia în care ar constata existenţa unui motiv de nelegalitate. 8. În redactarea propusă prin legea criticată, art. 11^2 alin. (10) prevede următoarele: „În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare prevăzute la alin. (3) propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerinţelor de numire prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă“. Norma nou-introdusă are un conţinut neclar, întrucât nu se prevede momentul începerii curgerii termenului de 30 de zile în care comisiile parlamentare trebuie să propună celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului cu privire la care s-a constatat că a intervenit un caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei de către persoana anterior numită în funcţie. În considerarea statutului juridic al ANCOM - cel al unei autorităţi administrative autonome, supusă unor reglementări europene în domeniul comunicaţiilor - în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că interesul public protejat prin prevederile legale în materie este reprezentat şi de necesitatea asigurării reglementării unitare şi coerente a tuturor aspectelor privind organizarea şi funcţionarea ANCOM, precum şi a evitării disfuncţionalităţilor în activitatea acesteia (Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018). Potrivit art. 11^2 alin. (8) lit. a) din legea criticată: „Mandatul membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv al preşedintelui şi al vicepreşedinţilor, încetează în următoarele situaţii: a) imposibilitatea de a-şi îndeplini mandatul mai mult de 120 de zile calendaristice consecutive dintr-un interval de 140 de zile;“. În ceea ce priveşte posibilitatea numirii unei alte persoane în funcţia de membru al Comitetului de reglementare pentru restul de mandat rămas nu este clar dacă prevederea de la alin. (10) devine incidentă atunci când sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute la alin. (8) lit. a) al art. 11^2 - respectiv dacă imposibilitatea exercitării mandatului a însumat mai mult de 120 de zile calendaristice consecutive dintr-un interval de 140 de zile - sau dacă imposibilitatea definitivă de exercitare a mandatului poate fi constatată în alte împrejurări. Din această perspectivă, în lipsa definiţiei sintagmei „imposibilitate definitivă“, precum şi a procedurii de constatare a acesteia, se susţine că art. 11^2 alin. (10) are un conţinut neclar, aspect ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea normei juridice, deoarece generează imprevizibilitate şi neclaritate prin utilizarea unei sintagme cu o largă semnificaţie, fără a o explicita. Se invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 447 din 29 octombrie 2013, nr. 1 din 10 ianuarie 2014 şi nr. 61 din 13 februarie 2018). În ceea ce priveşte normele de tehnică legislativă se arată că au fost nesocotite prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“, ale art. 25 din acelaşi act normativ, ce prevăd că „în cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite“, precum şi ale art. 36 alin. (4) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia“. Se menţionează că în cazul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), care este tot o autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, sub control parlamentar, art. 4 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte „imposibilitatea definitivă“. 9. În ceea ce priveşte atribuţia comisiilor permanente prevăzută la alin. (10) al art. 11^2 de a propune celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului se consideră că norma are un conţinut neclar, întrucât nu rezultă dacă Parlamentul se va pronunţa numai cu privire la persoana propusă de comisiile permanente sau, în situaţia în care există mai multe persoane eligibile, plenul se va pronunţa cu privire la toate acestea. Prin folosirea singularului în cuprinsul sintagmei „persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului“ rezultă că, în realitate, comisiile parlamentare se vor substitui în competenţa plenului Parlamentului. Această interpretare este întărită de conţinutul art. 11^2 alin. (4) din legea criticată, potrivit căruia „Comisiile reunite prevăzute la alin. (3) vor efectua selecţia propunerilor dintr-o listă, care conţine un număr mai mare de candidaţi decât numărul membrilor ce urmează a fi numiţi, exclusiv pe baza criteriilor prevăzute la alin. (5) şi la art. 11^1 alin. (6)“. În măsura în care Parlamentul nu ar face decât să valideze selecţia efectuată deja de comisiile permanente, votul ar fi unul pur formal. Or, actul numirii implică voinţa liberă, capacitatea neîngrădită de opţiune şi cunoaşterea tuturor aspectelor asupra cărora plenul Parlamentului urmează să se exprime prin vot. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la rolul subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor parlamentare, şi anume deciziile nr. 48 din 17 mai 1994 şi nr. 209 din 7 martie 2012. Potrivit jurisprudenţei instanţei constituţionale, tocmai în considerarea caracterului de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau a avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele nu au caracter obligatoriu din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale. Acesta este motivul pentru care Curtea a concluzionat (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012) că „situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nuşi poate duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile sale. În fond, specificul activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni“ (Decizia nr. 416 din 26 iunie 2019, paragraful 46). Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, persoanele care şiau depus candidatura şi îndeplinesc condiţiile legale pentru numire trebuie să aibă vocaţie egală sub aspectul eligibilităţii, iar asupra candidaturilor acestora numai plenul se poate pronunţa. Cu titlu de exemplu, se învederează faptul că în cazul alegerii celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Senatul alege dintre candidaţii care şi-au depus candidaturile la Biroul permanent al Senatului şi care îndeplinesc condiţiile pentru a fi aleşi. 10. Art. I pct. 2 din legea criticată - cu referire la art. 11^1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - încalcă art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Potrivit art. 11^1 alin. (7), în forma dată prin legea criticată, „Sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare şi modalitatea de adoptare a acestora se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM“. În primul rând, această dispoziţie intră în contradicţie chiar cu celelalte dispoziţii care reglementează funcţionarea Comitetului de reglementare, cuprinse în art. 11^1 alin. (2)-(5), întrucât „modalitatea de adoptare a reglementărilor“ este stabilită de dispoziţiile menţionate, prin hotărâre adoptată de majoritatea membrilor, urmată de o decizie a preşedintelui ANCOM. În aceste condiţii, dispoziţia care menţionează stabilirea prin regulamentul propriu al ANCOM a modalităţii de adoptare a reglementărilor emise de Comitetul de reglementare este una contradictorie, ce încalcă exigenţele de calitate a legii stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În al doilea rând, „sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare“ este deja stabilită de art. 11^1 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate, şi anume: reglementările din sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale. Art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevede atribuţiile generale ale ANCOM, astfel că dispoziţiile care se referă în mod direct la funcţia de reglementare a ANCOM, inclusiv cele care stabilesc sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare, se referă, de fapt, la atribuţiile acestei autorităţi publice autonome aflate sub control parlamentar şi înfiinţată potrivit art. 117 alin. (3) din Constituţie. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte conceptul de înfiinţare a unei autorităţi administrative autonome, „acesta cuprinde elementele de bază care definesc natura juridică a autorităţii publice în cauză, drept pentru care acestea trebuie să facă obiectul legii organice“ (Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018). Astfel, art. 117 alin. (3) din Constituţie, atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică, nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare (atribuţiile şi actele acestora). Aşa cum a reţinut Curtea, „o asemenea autoritate nu fiinţează numai prin simplul fapt al existenţei sale, ci prin atribuţiile şi actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecinţe juridice. Aşadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înfiinţarea unei autorităţi administrative prin lege organică a avut în vedere atât dispoziţia de înfiinţare propriu-zisă, cât şi cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuţiile, categoriile de acte administrative emise şi efectele acestora“. Aşadar, inclusiv „sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare“ trebuie să fie stabilită prin lege organică, dat fiind că aceasta dă expresie atribuţiilor de reglementare ale ANCOM, şi nu prin regulamentul propriu al acestei autorităţi. Or, actele unei autorităţi administrative autonome sunt aspecte esenţiale care au legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare, motiv pentru care modul lacunar de reglementare contravine celor statuate în jurisprudenţa Curţii şi încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 11. Art. I pct. 2 din legea dedusă controlului de constituţionalitate - cu referire la art. 11^2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - încalcă art. 16 şi art. 148 alin. (2) şi (4) prin raportare la art. 31, art. 45, art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie. Potrivit art. 11^2 alin. (5) lit. e), nou-introdus prin legea criticată, „Membrii Comitetului de reglementare, inclusiv preşedintele şi vicepreşedinţii, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru numire: [...] e) în timpul exercitării mandatului, preşedintele şi vicepreşedintele nu pot fi membri ai unui partid politic“. Se arată că dispoziţiile art. 11^2 alin. (5) lit. e) sunt preluate din cuprinsul art. 11 alin. (3) din legea aflată în vigoare, care prevede această condiţie pentru conducerea ANCOM, formată însă, în prezent, doar din preşedinte şi doi vicepreşedinţi, ca o garanţie firească a respectării cerinţei independenţei ANCOM, aşa cum aceasta este prevăzută în reglementările europene. Având în vedere că legea dedusă controlului de constituţionalitate instituie un organism colectiv - Comitetul de reglementare al ANCOM, format din 7 membri, care va îndeplini funcţia de reglementare în sectorul comunicaţiilor electronice şi audiovizuale, precum şi al serviciilor poştale - se apreciază că reglementarea criticată este una incompletă, iar incompatibilitatea nu ar trebui să se limiteze doar la unii dintre membrii Comitetului de reglementare. Potrivit considerentului nr. 13 din Directiva 2009/140/CE, de altfel reflectat în cuprinsul art. 3 din Directiva 2002/21/CE, cu modificările şi completările ulterioare, România are obligaţia de a se asigura că ANCOM este protejată de intervenţii externe sau de presiuni politice care ar pune sub semnul întrebării independenţa şi neutralitatea acesteia în exercitarea atribuţiilor. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Directiva 2002/21/CE, consolidată, „Statele membre garantează independenţa autorităţilor naţionale de reglementare, asigurându-se că acestea sunt distincte din punct de vedere juridic şi independente din punct de vedere funcţional de toate organizaţiile care furnizează reţele, echipamente sau servicii de comunicaţii electronice. Statele membre care păstrează proprietatea sau controlul asupra unor întreprinderi care furnizează reţele şi/sau servicii de comunicaţii electronice asigură separarea structurală efectivă a funcţiei de reglementare, pe de o parte, de activităţile legate de proprietate sau control, pe de altă parte“, potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi act, „Statele membre se asigură că autorităţile naţionale de reglementare îşi exercită competenţele în mod imparţial, transparent şi în timp util“, iar, potrivit art. 3 alin. (3a), introdus de Directiva 2009/140/CE, autorităţile naţionale „acţionează independent şi nu solicită şi nici nu primesc instrucţiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea acestor sarcini care le revin în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare normele comunitare. Acest lucru nu exclude supravegherea în conformitate cu dreptul constituţional naţional“. Toate aceste garanţii sunt dezvoltate şi de Codul european al comunicaţiilor electronice instituit prin Directiva (UE) 2018/1.972 în vederea asigurării unei aplicări mai eficiente a cadrului de reglementare şi pentru a spori autoritatea şi gradul de previzibilitate al deciziilor luate de autorităţile de reglementare din statele membre, iar, potrivit art. 8 alin. (1) („Independenţa politică şi răspunderea autorităţilor naţionale de reglementare“) din acesta, „Fără a aduce atingere articolului 10, autorităţile naţionale de reglementare acţionează în mod independent şi obiectiv, inclusiv la conceperea procedurilor interne şi organizarea personalului, îşi desfăşoară activitatea într-un mod transparent şi responsabil, în conformitate cu dreptul Uniunii, şi nu solicită şi nici nu primesc instrucţiuni de la niciun alt organism în legătură cu îndeplinirea sarcinilor care le sunt atribuite în temeiul dreptului intern care transpune dreptul Uniunii“. În aceste condiţii, posibilitatea a patru dintre cei şapte membri ai Comitetului de reglementare al ANCOM de a deţine concomitent şi calitatea de membru al unui partid politic vine într-o evidentă contradicţie cu dispoziţiile legale mai sus indicate şi contravine obligaţiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Din acest motiv, deţinerea concomitentă a funcţiei de membru în Comitetul de reglementare şi de membru al unui partid politic nu le conferă acestora garanţia de neutralitate, indispensabilă în exercitarea atribuţiilor de reglementare a unui sector de o deosebită importanţă atât în plan naţional, dar mai ales în plan european. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât hotărârile sunt adoptate cu majoritate simplă, în prezenţa a cel puţin patru dintre membrii săi, care pot fi chiar patru membri de partid. Întro astfel de situaţie, independenţa funcţională a autorităţii de reglementare devine un concept pur declarativ. Constituantul român a consacrat prioritatea dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern în cuprinsul art. 148 alin. (2) din Constituţie, şi anume a tratatelor constitutive şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu care au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, toate actele normative interne, indiferent dacă acestea sunt adoptate în domenii care nu fac obiectul transferului de competenţe sau în domenii partajate, „trebuie să respecte supremaţia Constituţiei României, potrivit art. 1 alin. (5)“ (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014). 12. Se susţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă, implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011). Din această perspectivă, se apreciază că ambele condiţii dezvoltate în jurisprudenţa Curţii sunt îndeplinite. 13. În primul rând, normele invocate, cuprinse în art. 3 alin. (2), (3) şi (3a) din Directiva 2002/21/CE, sunt suficient de clare şi menţionează în mod expres independenţa funcţională a autorităţilor de reglementare. Mai mult, art. 3 alin. (3a) din Directiva 2002/21/CE se circumscrie chiar unuia dintre obiectivele Directivei 2009/140/CE, enunţat în preambulul acesteia, la considerentul nr. 13, şi anume protejarea autorităţilor de intervenţii externe sau de presiuni politice. Astfel, independenţa autorităţii trebuie să fie una efectivă, nu doar în raport cu actorii economici, ci şi în raport cu cei politici. Acest deziderat este dezvoltat şi în art. 8, denumit chiar „Independenţa politică şi răspunderea autorităţilor naţionale de reglementare“, din Directiva UE 2018/1.972. În mod evident, independenţa politică implică o conducere formată din persoane neafiliate politic, fără ca acest lucru să excludă „supravegherea în conformitate cu dreptul constituţional naţional“, aşa cum se precizează chiar în textul directivei, şi anume controlul parlamentar. Or, statutul de autoritate administrativă autonomă a fost acordat ANCOM tocmai în urma deschiderii unei proceduri privind încălcarea dreptului Uniunii Europene de către Comisia Europeană, iar, aşa cum se arată şi în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, o astfel de soluţie a avut rolul de a „aduce stabilitate instituţională autorităţii naţionale de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice, adoptarea proiectului de act normativ fiind în măsură, totodată, să creeze premisele închiderii procedurii de încălcare a normelor comunitare“. Controlul parlamentar este realizat prin prezentarea şi dezbaterea raportului anual al ANCOM, prin prezentarea unui program de remediere a eventualelor lipsuri din raport. Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, transpunerea acquis-ului comunitar a implicat adaptarea practicilor instituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene la noile exigenţe, având loc o asimilare constituţională a agenţiilor, sub forma autorităţilor administrative autonome, subliniindu-se rolul neutralităţii politice a unor astfel de agenţii, conduse de profesionişti în diverse domenii, având rolul de a susţine o integrare funcţională la nivelul Uniunii Europene care depăşeşte graniţele statelor şi politicii. Dispoziţiile din directivele invocate sunt suficient de clare şi precise prin însăşi textul lor, dezvoltat şi în preambulul acestor acte, referindu-se la independenţa autorităţilor de reglementare în raport cu factorul politic. 14. În al doilea rând, dispoziţiile invocate se circumscriu şi unui anumit nivel de relevanţă constituţională. Acordarea statutului de autoritate administrativă autonomă al ANCOM s-a realizat tocmai pentru ca această autoritate de reglementare să beneficieze de garanţii corespunzătoare, nefiind într-o relaţie de subordonare cu nicio autoritate sau instituţie publică. Astfel, statutul autorităţilor administrative autonome este eliberat de orice forme de control care ar putea să le împiedice să îşi îndeplinească rolul. Independenţa acestor autorităţi oferă un plus de imparţialitate în domeniul protejării drepturilor şi libertăţilor, dar şi în contextul deschiderii concurenţei economice în domenii caracterizate prin monopol sau oligopol. Distinct de autonomia ANCOM şi statutul acestei autorităţi, este evident şi faptul că membrii din organele de conducere ale acesteia trebuie să se bucure de anumite garanţii care să le permită acestora să îşi exercite atribuţiile în deplină independenţă. Spre exemplu, potrivit art. 49 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, „Se interzice membrilor Curţii de Conturi să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic“. De asemenea, potrivit art. 15 alin. (8) din Legea concurenţei nr. 21/1996, „Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din partide sau alte formaţiuni politice“. Astfel, prevederile din directivele invocate se circumscriu unui anumit nivel de relevanţă constituţională, şi anume chiar natura unei autorităţi administrative autonome, reglementată de dispoziţiile art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3). O interpretare contrară ar goli de conţinut chiar statutul juridic al acestor autorităţi. Cadrul european de asigurare a unei convergenţe a sectoarelor telecomunicaţiilor, a mijloacelor de informare în masă şi a tehnologiei informaţionale este relevant şi din perspectiva obligaţiei statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, potrivit art. 135 alin. (2) lit. a), şi, implicit, libertatea economică garantată de art. 45 din Constituţie. De asemenea, independenţa autorităţilor naţionale de reglementare nu se circumscrie doar unei dimensiuni instituţionale, ci are implicaţii chiar asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Potrivit art. 31 alin. (4) din Constituţie, referitor la dreptul la informaţie, mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. De asemenea, serviciile publice de radio şi de televiziune trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice exercitarea dreptului la antenă. Aşa cum s-a arătat, noua directivă europeană, Directiva UE 2018/1.972 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice, nu numai că preia garanţiile existente, dar le şi dezvoltă. Potrivit considerentului (5) din preambul: „Prezenta directivă creează un cadru juridic care să garanteze libertatea de a furniza reţele şi servicii de comunicaţii electronice, sub rezerva îndeplinirii numai a condiţiilor prevăzute de prezenta directivă şi a oricăror restricţii în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), în special măsuri cu privire la ordinea publică, siguranţa publică şi sănătatea publică, în concordanţă cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene («carta»)“. Totodată, potrivit paragrafului (15), directiva a fost elaborată şi „în vederea asigurării faptului că utilizatorii finali şi drepturile acestora sunt protejate în mod eficace şi în egală măsură atunci când utilizează servicii echivalente din punct de vedere funcţional“ serviciilor de telefonie vocală tradiţională, de mesaje text (SMS-uri) şi de transmisie prin poşta electronică. Aşadar, independenţa autorităţii de reglementare are implicaţii directe asupra bunei funcţionări a pieţei unice digitale şi, în mod evident, asupra protecţiei drepturilor fundamentale de acces la informaţie (art. 31 din Constituţie) şi a libertăţii economice (art. 45 din Constituţie). Nu în ultimul rând, prin adoptarea acestor dispoziţii contrare dreptului Uniunii Europene, Parlamentul României şi-a încălcat şi obligaţia prevăzută de art. 148 alin. (4) de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu. Astfel, prin instituirea posibilităţii ca majoritatea membrilor din Comitetul de reglementare al ANCOM să fie membri ai unui partid politic se încalcă atât dispoziţiile art. 3 alin. (2), (3) şi (3a) din Directiva 2002/21/CE, cât şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Directiva UE 2018/1.972, toate aceste prevederi fiind clare şi circumscrise unui anumit nivel de relevanţă constituţională. Art. 148 alin. (4) consacră o garanţie instituţională, şi anume faptul că Parlamentul este ţinut, la rândul său, să contribuie, în limita competenţei ce îi revine, la eficienta respectare şi punere în aplicare a prevederilor din sistemul normativ european. O conduită contrară atrage răspunderea statelor pentru nerespectarea sau greşita aplicare a dreptului comunitar (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în Cauza Andrea Francovich şi Danila Bonifaci împotriva Italiei). 15. Mai mult, în considerarea rolului Comitetului de reglementare al ANCOM şi a atribuţiilor acestuia, a naturii sale de organism colegial şi a modului său de funcţionare, adoptând hotărâri cu votul majorităţii membrilor, toţi membrii Comitetului de reglementare se află în aceeaşi situaţie juridică. Potrivit art. 11^1 alin. (6), tuturor membrilor Comitetului de reglementare al ANCOM li se aplică acelaşi regim juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de Legea nr. 161/2003. În aceste condiţii, restrângerea sferei de aplicare a art. 11^2 alin. (5) lit. e) doar la preşedintele şi vicepreşedinţii ANCOM nu numai că afectează independenţa autorităţii, contrar directivelor europene, ci instituie şi un privilegiu pentru cei patru membri numiţi de către Parlament, care pe durata mandatelor pot avea calitatea de membru al unui partid politic. Acest aspect contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, aşa cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, diferenţa de tratament juridic nefiind justificată obiectiv şi raţional. 16. Dispoziţiile art. II din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la normele constituţionale de referinţă, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11. Art. II din legea criticată prevede că, „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se numeşte Comitetul de reglementare al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, prevăzut la art. 11 alin. (1)-(7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare“. În ceea ce priveşte sintagma „inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi“ se apreciază că numirea unui nou preşedinte şi a unor noi vicepreşedinţi ai ANCOM în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii criticate contravine dispoziţiilor constituţionale invocate. Se arată că mandatul în curs al preşedintelui ANCOM încetează la data de 11 mai 2023, acesta fiind numit în funcţie pentru perioada rămasă din mandatul de 6 ani început la data de 11 mai 2017, prin Hotărârea Parlamentului nr. 93 din 7 noiembrie 2017. Totodată, mandatele în curs ale vicepreşedinţilor ANCOM încetează pe data de 11 octombrie 2023, aceştia fiind numiţi în funcţiile respective, pe o durată de 6 ani, prin Hotărârea Parlamentului nr. 79 din 11 octombrie 2017. 17. Regimul juridic al mandatelor în curs de la nivelul conducerii ANCOM este deja reglementat prin normele în vigoare şi acestea produc efectele juridice prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Prin urmare, orice modificare a acestui regim nu poate fi realizată decât cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi a principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice - astfel încât textul de la art. II din legea criticată nu poate viza decât situaţii viitoare ce se vor naşte sub imperiul legii noi. De asemenea, prin faptul că, potrivit soluţiei legislative propuse prin legea criticată, se intervine direct asupra duratei mandatelor în exerciţiu, se nesocoteşte şi o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007 şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). Astfel, în Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, Curtea Constituţională a statuat că: „întrucât regimul juridic al mandatelor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. este deja reglementat prin norme juridice în vigoare, care produc efecte juridice, [...] orice modificare a acestui regim, sub aspectul condiţiilor de numire a membrilor, interdicţiilor, incompatibilităţilor sau cauzelor de încetare a mandatelor, nu se poate realiza decât cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile. Toate aceste modificări nu pot viza decât o situaţie viitoare, care se va naşte după intrarea în vigoare a noii legi, şi nicidecum situaţii juridice constituite sub imperiul vechii legi, respectând dispoziţiile în vigoare la data constituirii lor“. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile care prevăd „numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecinţa încetării de drept a mandatului consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. aflate în funcţie, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală“. 18. De asemenea, prin efectul produs, dispoziţiile art. II din legea criticată încalcă şi Directiva 2002/21/CE, aspect ce contravine art. 148 din Constituţie prin raportare la normele constituţionale directe de referinţă, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11. ANCOM a fost înfiinţată ca autoritate publică autonomă cu personalitate juridică, sub control parlamentar, în conformitate cu prevederile art. 116 alin. (2) teza finală şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, independenţa autorităţii naţionale de reglementare cerută la nivel european reprezentând, în esenţă, fundamentul autonomiei acesteia. În acest sens, potrivit art. 25 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „Prezenta ordonanţă de urgenţă transpune prevederile art. 3, 4, 8, 17 şi 19 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul comun de reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (Directiva-cadru), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 108 din 24 aprilie 2002, cu modificările ulterioare“. Art. 3 alin. (3a) din Directiva 2002/21/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009, prevede că „Statele membre se asigură că conducătorul unei autorităţi naţionale de reglementare menţionate la primul paragraf sau, după caz, membrii organului colectiv care îndeplinesc această funcţie în cadrul autorităţii sau înlocuitorul acestuia/înlocuitorii acestora nu poate/pot fi demis/demişi decât în cazul în care nu mai satisfac(e) condiţiile necesare îndeplinirii sarcinilor sale/lor, precizate în prealabil în legislaţia naţională. Decizia de demitere a conducătorului autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, a membrilor organului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul acesteia se face publică la momentul demiterii. Conducătorul demis al autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, membrii demişi ai organului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul acesteia primeşte/primesc o expunere a motivelor care se publică şi are/au dreptul de a solicita publicarea acesteia, în cazul în care aceasta nu ar avea loc în lipsa solicitării sale/lor [...]“. Această soluţie a legiuitorului european este justificată în considerentul nr. 13 al Directivei 2009/140/CE, potrivit căruia: „Independenţa autorităţilor naţionale de reglementare ar trebui întărită pentru a asigura o aplicare mai eficientă a cadrului de reglementare şi pentru a spori autoritatea şi gradul de previzibilitate al deciziilor acestora. În acest scop, ar trebui prevăzute dispoziţii exprese în dreptul naţional pentru a se asigura faptul că, în exercitarea atribuţiilor sale, o autoritate naţională de reglementare responsabilă pentru reglementarea ex ante a pieţei sau pentru soluţionarea diferendelor dintre întreprinderi este protejată de intervenţii externe sau de presiuni politice de natură să pună în pericol evaluarea independentă a chestiunilor înaintate acesteia. O astfel de influenţă din exterior face ca un organism naţional legislativ să fie nepotrivit pentru a acţiona în calitate de autoritate naţională de reglementare în temeiul cadrului de reglementare. În acest scop, ar trebui să fie stabilite în prealabil normele privind motivele revocării din funcţie a conducătorului autorităţii naţionale de reglementare pentru a înlătura orice îndoială rezonabilă legată de neutralitatea respectivei autorităţi şi de inflexibilitatea acesteia faţă de factorii externi. Este important ca autorităţile naţionale de reglementare responsabile pentru reglementarea ex ante a pieţei să beneficieze de propriul lor buget pentru a putea, în special, să recruteze personal suficient şi calificat. Pentru garantarea transparenţei, bugetul ar trebui publicat anual“. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018). Astfel, se susţine că norma introdusă la art. 3 alin. (3a) de Directiva 2009/140/CE este una clară, care enunţă cu exactitate obligaţiile statelor membre, şi anume o obligaţie pozitivă de a crea un cadru legislativ care să nu permită demiteri arbitrare ale conducătorilor autorităţii de reglementare şi, totodată, o obligaţie negativă în sarcina statelor membre de abţinere de la orice astfel de modalităţi de înlocuire a conducătorilor autorităţii de reglementare, cu excepţia situaţiei în care aceştia nu mai satisfac condiţiile necesare îndeplinirii sarcinilor sale/lor, precizate în prealabil în legislaţia naţională. Totodată, şi cea de a doua condiţie dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale este îndeplinită, fiind în discuţie chiar respectarea legislaţiei europene, norma în discuţie fiind circumscrisă unui nivel de relevanţă constituţională, şi anume obligaţia statului român de a respecta angajamentele asumate ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi obligaţia Parlamentului de a duce la îndeplinire obligaţiile ce rezultă din actul aderării şi din „celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu“, inclusiv rezultatele la care statele trebuie să ajungă, potrivit Directivei 2009/140/CE. Din această perspectivă, soluţia legislativă criticată contravine obiectivului Uniunii Europene de întărire a independenţei autorităţilor naţionale de reglementare, obiectiv pe care îl urmăreşte în prezent Directiva 2002/21/CE, încetarea anticipată a mandatelor respective fiind de natură a aduce atingere independenţei autorităţii naţionale de reglementare din România. Numirea unui nou preşedinte şi a unor noi vicepreşedinţi ai ANCOM înainte de expirarea mandatelor în exerciţiu - respectiv anterior datei de 11 mai 2023, în ceea ce priveşte funcţia de preşedinte al ANCOM, şi anterior datei de 11 octombrie 2023, în ceea ce priveşte cele două funcţii de vicepreşedinte al ANCOM - echivalează cu o demitere implicită, pentru care nu poate fi stabilită în concret realizarea cerinţei fixate în directiva-cadru, respectiv aceea ca persoana în cauză să nu mai satisfacă condiţiile „necesare îndeplinirii sarcinilor sale/lor, precizate în prealabil în legislaţia naţională“ şi pentru care se eludează exigenţa motivării deciziei demiterii. Această modalitate de încetare a mandatelor în exerciţiu de la nivelul conducerii ANCOM înainte de împlinirea termenelor apare cu atât mai arbitrară cu cât Parlamentul - autoritatea căreia îi revine atribuţia de numire a conducerii ANCOM şi, implicit, prin simetrie a demiterii acesteia - recurge la adoptarea unui act normativ ce are ca efect înlăturarea din funcţie a unor persoane pe care chiar Parlamentul le-a desemnat, însă fără a mai fi nevoie de motivarea deciziei de înlăturare din funcţie. 19. Mai mult, chiar şi din perspectiva motivării acestei soluţii legislative şi a identificării acelei nevoi sociale reale care să conducă la necesitatea încetării mandatelor în curs, se susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate nu beneficiază de o temeinică fundamentare, aspect ce afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la prevederile Legii nr. 24/2000 cuprinse în art. 30 - Instrumentele de prezentare şi motivare, art. 31 - Cuprinsul motivării şi art. 32 - Redactarea motivării. În special, în ceea ce priveşte norma criticată (însă şi în general în ceea ce priveşte legea în ansamblu), instrumentul de prezentare şi motivare a legii criticate are un caracter sumar şi nu ia în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 20. În final, se susţine că, în realizarea rolului său constituţional, Parlamentul ar trebui să acţioneze în calitate de autoritate care să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din celelalte reglementări europene şi să nu adopte acte normative cu efect contrar. Norma criticată, prin efectul asupra mandatelor în exerciţiu, contravine celor stabilite prin directiva menţionată, afectând indirect independenţa autorităţii de reglementare din România, ceea ce ar putea antrena consecinţe asupra realizării obiectivelor Uniunii Europene relative la reţelele transeuropene în sectorul telecomunicaţii, obiective menţionate la art. 170 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Totodată, se precizează faptul că Directiva (UE) 2018/1.972 a Parlamentului şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice - ce procedează la reformarea celor cinci directive care fac parte din cadrul de reglementare existent pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, şi anume directivele 2002/19/CE,2002/20/CE,2002/21/CE,2002/22/CE şi 2002/58/CE, având termen de transpunere 21 decembrie 2020 - preia şi dezvoltă conţinutul prevederilor anterior menţionate din directivele europene deja transpuse. Astfel, potrivit art. 7 alin. (2) din Directiva UE nr. 2018/1972, „Statele membre se asigură că conducătorul unei autorităţi naţionale de reglementare sau, după caz, membrii organismului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul unei autorităţi naţionale de reglementare sau supleanţii acestora nu pot fi demişi în timpul mandatului lor decât în cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile cerute pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în dreptul intern anterior numirii lor“, iar, potrivit art. 7 alin. (3) din aceeaşi directivă, „Decizia de demitere a conducătorului autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, a membrilor organismului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul autorităţii se publică la momentul demiterii. Conducătorul demis al autorităţii naţionale de reglementare sau, după caz, membrii demişi ai organismului colectiv care îndeplineşte această funcţie în cadrul autorităţii primesc o motivare a deciziei de demitere. Motivarea deciziei de demitere se publică la solicitarea persoanei interesate, dacă publicarea nu a avut loc din oficiu. Statele membre se asigură că această decizie face obiectul controlului jurisdicţional exercitat de o instanţă, atât cu privire la aspecte de fapt, cât şi cu privire la aspecte de drept“. Aşadar, noua directivă nu numai că preia soluţiile anterioare, ci chiar dezvoltă obligaţia statelor de a nu interfera cu mandatele în exerciţiu ale conducerii autorităţilor naţionale de reglementare. Mai mult, persoanele al căror mandat va înceta în condiţiile stabilite de art. II din legea criticată nu vor beneficia nici de garanţia prevăzută de art. 7 alin. (3) din Directiva nr. 2018/1972, aceea ca decizia de demitere să poată fi supusă controlului jurisdicţional exercitat de o instanţă, atât cu privire la aspecte de fapt, cât şi cu privire la aspecte de drept. Din această perspectivă, se precizează că, potrivit pct. 37 din considerentele Directivei 2018/1.972, „Independenţa autorităţilor naţionale de reglementare a fost întărită în cadrul revizuirii din 2009 a cadrului de reglementare pentru comunicaţiile electronice pentru a asigura o aplicare mai eficientă a cadrului de reglementare şi pentru a spori autoritatea şi gradul de previzibilitate al deciziilor lor. În acest scop, era necesar să fie prevăzute dispoziţii exprese în dreptul intern pentru a se asigura faptul că, în exercitarea atribuţiilor sale, o autoritate naţională de reglementare este protejată de intervenţii externe sau de presiuni politice de natură să pună în pericol evaluarea sa independentă a chestiunilor care îi sunt înaintate. O astfel de influenţă din exterior face ca un organism naţional legislativ să fie nepotrivit pentru a acţiona în calitate de autoritate naţională de reglementare în temeiul cadrului de reglementare. În acest scop, se impunea să fie stabilite în prealabil norme privind motivele revocării din funcţie a conducătorului autorităţii naţionale de reglementare pentru a înlătura orice îndoială rezonabilă legată de neutralitatea respectivului organism şi de faptul că acesta ar putea fi influenţat de factorii externi. Pentru a evita revocările din funcţie arbitrare, membrii revocaţi din funcţie ar trebui să aibă dreptul de a solicita ca instanţele competente să verifice existenţa unui motiv întemeiat de revocare din funcţie, din rândul celor prevăzute în prezenta directivă. Astfel de revocări din funcţie ar trebui să se refere numai la calificările personale sau profesionale ale conducătorului ori ale membrului în cauză.“ 21. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate. 22. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa nr. 2/6.470 din 16 octombrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.379 din 16 octombrie 2020, în sensul că sesizarea formulată de Preşedintele României este neîntemeiată. 23. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 1 din lege - cu referire la art. 11 alin. (2), (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, consideră că acestea sunt neîntemeiate şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, în raport cu scopul urmărit de legiuitor şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, potrivit căreia stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, nu se poate reţine presupusa încălcare a prevederilor constituţionale, întrucât considerentele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa menţionată de autorul sesizării nu se pot converti de plano în motive ce ar conduce la suprimarea dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta astfel de acte normative, mai ales dacă domeniul supus reglementării ţine de probleme de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018). De altfel, autorul sesizării de neconstituţionalitate nu precizează în concret care sunt normele imperative ce ar înlătura dreptul legiuitorului în a avea o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea unor incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional sau, dimpotrivă, de a renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională, în funcţie de valorile sociale ocrotite, de evoluţia societăţii, în care persoanele îşi pot organiza conduita, conştientizând ele însele supremaţia valorilor sociale ce trebuie protejate pentru a concura la respectarea statului de drept, nefiind necesară constrângerea suplimentară printr-o legislaţie care să extindă incompatibilităţile deja instituite prin Legea fundamentală. De asemenea, prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale, ele dau expresie principiilor care stau la baza prevenirii conflictelor de interese, astfel cum acestea rezultă din Legea nr. 161/2003, şi anume imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public. 24. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia s-ar fi instituit un regim particular, pentru salarizarea personalului din cabinetele demnitarilor (preşedintele şi vicepreşedinţii ANCOM), discriminator între diferite categorii de personal plătit din fonduri publice, se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002). Este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, de exemplu, prin Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, a reţinut în mod constant faptul că nu constituie discriminare dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile. În raport cu acestea, nu există o discriminare care să afecteze constituţionalitatea prevederilor din legea criticată. 25. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Constituţia prevede la art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe ţară“ fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007). Curtea a mai statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014 şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15. 26. Nu în ultimul rând, se arată că dispoziţiile legale invocate de autorul sesizării în susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege nu sunt aplicabile în speţa de faţă. Astfel, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile acestei legi „nu se aplică personalului din Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii“. Aşadar, prevederile art. 2 alin. (2), potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu disting între personalul contractual şi funcţionarii publici din cadrul ANCOM. În acest sens, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reiterat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că într-o astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci una de coordonare a legislaţiei în vigoare, de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea deciziile nr. 76 din 25 aprilie 2000, nr. 81 din 25 mai 1999 sau nr. 6 din 14 ianuarie 2003). 27. În acelaşi context cu cel exprimat anterior, se arată că nu sunt întemeiate nici criticile aduse art. I pct. 2 din lege - cu referire la art. 11^1 alin. (4) şi art. 11^2 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Potrivit prevederilor art. 12 alin. (1), (3) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „(1) Preşedintele reprezintă ANCOM în raporturile cu Parlamentul, Guvernul, ministerele, cu alte autorităţi publice şi organizaţii, precum şi cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate. (3) În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emite decizii. (5) Deciziile adoptate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege din domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, inclusiv din punct de vedere al compatibilităţii electromagnetice, serviciilor poştale şi tehnologiei informaţiei, inclusiv cele adoptate în conformitate cu prevederile art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, [...] pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, fără parcurgerea procedurii prealabile prevăzute la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 [...]. Deciziile cu caracter individual pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.“ Potrivit prevederilor art. 11^1 alin. (4), hotărârile adoptate de Comitetul de reglementare al ANCOM sunt obligatorii pentru toţi membrii Comitetului de reglementare, implicit pentru preşedintele ANCOM, care, potrivit art. 11^1 alin. (1), este membru în acest comitet. Potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, membrii Comitetului de reglementare răspund pentru activitatea lor solidar, cu excepţia situaţiei în care au votat împotriva unei hotărâri şi au consemnat opinia separată în procesul-verbal. Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă fără echivoc că preşedintele, în calitatea sa de reprezentant al ANCOM şi în exercitarea atribuţiilor sale, emite decizia conform hotărârii adoptate de Comitetul de reglementare, decizie care, potrivit celor mai sus enunţate, poate fi atacată în contencios administrativ. 28. Prin parcurgerea şi interpretarea prevederilor art. 11^1 din lege se poate observa o succesiune logică a soluţiilor legislative preconizate, precum şi realizarea unei armonii interioare a actului normativ. Redactarea textului într-un limbaj concis, sobru, clar şi precis exclude orice echivoc, gruparea ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepţiei generale a reglementării, face ca prevederile normative să corespundă tuturor exigenţelor de claritate şi previzibilitate statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 sau nr. 662 din 11 noiembrie 2014). Aşadar, această critică este, practic, o simplă afirmaţie, fără a fi însoţită de o motivare de natură să demonstreze încălcarea textului constituţional invocat, în ansamblul conţinutului normativ. În lipsa motivării în sensul arătat, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 594 din 15 iulie 2020, că nu se poate substitui autorului sesizării pentru a complini o cerinţă imperativă ce ţine de legala învestire a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate. 29. În ceea ce priveşte criticile aduse prevederilor art. 11^2 din legea criticată, cu referire la atribuţiile comisiilor permanente de selecţie a candidaţilor care urmează să fie numiţi de Parlament, se arată că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, numirea membrilor Comitetului de reglementare se face de către Parlament în şedinţă comună a celor două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Numirea membrilor Comitetului de reglementare, cu nominalizarea funcţiilor, se face la propunerea comună a Comisiei pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor a Camerei Deputaţilor şi a Comisiei pentru comunicaţii şi tehnologia informaţiei a Senatului, a Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi a Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, reunite în şedinţă comună, iar comisiile reunite vor efectua selecţia propunerilor dintr-o listă, care conţine un număr mai mare de candidaţi decât numărul membrilor ce urmează a fi numiţi, exclusiv pe baza criteriilor prevăzute la art. 11^1 alin. (6) şi art. 11^2 alin. (5). „În conformitate cu prevederile art. 97 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, dezbaterea în şedinţă comună a Camerelor Parlamentului a propunerilor de numiri şi alegeri în funcţiile prevăzute la art. 13 pct. 21 - efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit legii, intră în competenţa Parlamentului - se face pe baza raportului comun întocmit de comisiile permanente de specialitate ale celor două Camere, iar, potrivit dispoziţiilor art. 98 din acelaşi regulament, votul este secret şi se exercită prin buletine de vot. În conformitate cu prevederile art. 49 din acelaşi regulament, în cazul votului cu buletine de vot, pe buletin se trec numele şi prenumele candidatului, funcţia pentru care acesta candidează. Deputatul şi senatorul votează «pentru» lăsând neatinse pe buletinul de vot numele şi prenumele persoanei propuse sau votează «contra» ştergând numele şi prenumele persoanei propuse“. Astfel, lista cu selecţia propunerilor, făcută exclusiv pe baza criteriilor prevăzute la art. 11^1 alin. (6) şi art. 11^2 alin. (5), şi cu nominalizarea funcţiilor pentru care candidaţii sau înscris potrivit art. 11^2 alin. (6), făcută prin raportul comun al comisiilor reunite, este supusă votului deputaţilor şi senatorilor în plenul reunit al Camerelor Parlamentului, conform procedurilor regulamentare mai sus descrise, asigurându-se astfel o vocaţie egală sub aspectul eligibilităţii tuturor candidaţilor. 30. Nici criticile aduse art. I pct. 2 din lege - cu referire la art. 11^1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 - prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit prevederilor art. 11^1 alin. (1) şi (7) din actul normativ supus controlului de constituţionalitate, pentru aprobarea reglementărilor în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, se constituie un Comitet de reglementare, iar sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare şi modalitatea de adoptare a acestora se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. Din interpretarea acestor dispoziţii, Comitetul de reglementare nu face altceva decât să pună în practică chiar atribuţiile ANCOM, atribuţii stabilite prin actul normativ de înfiinţare a acestuia, în deplină concordanţă cu prevederile art. 117 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică. Prin înfiinţarea acestui Comitet de reglementare, ANCOM nu primeşte noi atribuţii. „Sfera reglementărilor“ la care se referă art. 11^1 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, nou-introdus prin legea criticată, se circumscrie aceloraşi atribuţii pe care ANCOM le are şi în prezent. Aşadar, prevederile criticate de autorul sesizării se încadrează în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia o asemenea autoritate nu funcţionează numai prin simplul fapt al existenţei sale, ci prin atribuţiile şi actele pe care le emite. 31. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 2 din lege - cu referire la art. 11^2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, consideră că şi acestea sunt neîntemeiate. Astfel, prin dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Constituţie, se interzice în mod expres judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei şi poliţiştilor să facă parte din partidele politice, iar pentru alte categorii de funcţionari publici, se poate interzice numai dacă legea organică incidentă prevede astfel. Potrivit art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, aşa cum a fost modificat prin legea contestată, funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM sunt funcţii de demnitate publică. Astfel, prin norma organică incidentă [art. 11^2 alin. (5) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009)] s-a prevăzut, conform art. 40 alin. (3) din Constituţie, interdicţia pentru ocupanţii acestor funcţii de a face parte din partidele politice. Referitor la ceilalţi membri ai Comitetului de reglementare al ANCOM (cu excepţia preşedintelui şi vicepreşedinţilor), norma juridică nu prevede calitatea de funcţie publică a acestora şi, ca atare, nu se aplică dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Constituţie. Mai mult, cu titlu de exemplu, se menţionează prevederile art. 436 alin. (1) şi ale art. 431 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ [art. 436 - Interdicţii şi limitări în ceea ce priveşte implicarea în activitatea politică: „(1) Funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, cu respectarea interdicţiilor şi limitărilor prevăzute la art. 242 alin. (4) şi art. 420“.; art. 431 - Profesionalismul şi imparţialitatea: „(1) Funcţionarii publici trebuie să exercite funcţia publică cu obiectivitate, imparţialitate şi independenţă, fundamentându-şi activitatea, soluţiile propuse şi deciziile pe dispoziţii legale şi pe argumente tehnice (…).“]. Din prevederile enumerate se poate observa că funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, deşi şi ei sunt obligaţi să îşi exercite funcţia publică cu obiectivitate, imparţialitate şi independenţă, adică cu aceleaşi garanţii ca ceilalţi membri ai Comitetului de reglementare al ANCOM. Din coroborarea acestor dispoziţii reiese că, în speţa de faţă, poziţia de membru al unui partid politic nu poate duce prin ea însăşi la încălcarea normelor constituţionale. Totodată, prevederile art. 11^1 alin. (6) din actul normativ criticat sunt elocvente în acest sens, dând garanţia că membrii Comitetului de reglementare al ANCOM şi, inclusiv, ANCOM sunt protejaţi de intervenţii externe sau de presiuni politice care ar pune sub semnul întrebării independenţa şi neutralitatea acestora/acesteia în exercitarea atribuţiilor. În acest sens, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de incompatibilităţi, precum şi faptul că stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, nu se poate reţine presupusa încălcare a prevederilor art. 11 - cu raportare la art. 148 alin. (2) şi (4) - din Constituţie prin prisma unei eventuale încălcări a normelor internaţionale. De altfel, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate nu precizează în concret care ar fi normele imperative ce ar înlătura dreptul legiuitorului în a avea o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea unor incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional sau, dimpotrivă, de a renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională, în funcţie de valorile sociale ocrotite, de evoluţia societăţii, în care persoanele îşi pot organiza conduita, conştientizând ele însele supremaţia valorilor sociale ce trebuie protejate pentru a concura la respectarea statului de drept, nefiind necesară constrângerea suplimentară printr-o legislaţie care să extindă incompatibilităţile deja instituite prin Legea fundamentală. Faţă de cele prezentate şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de incompatibilităţi, precum şi faptul că stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, iar prin prisma art. 148 din Constituţie, în acest context, legiuitorul este unul dintre subiecţii ce garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării, astfel cum a statuat deja instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, se susţine că legiferarea în această materie intră în această marjă de apreciere, desigur în limitele constituţionale în ceea ce priveşte identitatea constituţională, coroborată cu suveranitatea naţională şi cu obligaţiile constituţionale ce decurg din art. 11 şi art. 148 din Constituţie. 32. În final, în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. II din legea criticată, potrivit cărora acestea ar încălca dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11 din Constituţie, se consideră că acestea sunt neîntemeiate şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Referitor la invocarea, de către autorul sesizării, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, se arată că, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 1.289 din 2 decembrie 2008, Curtea Constituţională, referindu-se la principiul neretroactivităţii, a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul ulterior intrării ei în vigoare, adică în domeniul propriu de aplicare. Or, în cauză, prevederile legale criticate nu dispun pentru trecut, ci sunt aplicabile pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare, şi, prin urmare, principiul neretroactivităţii legii civile nu este sub niciun aspect încălcat. Totodată, norma juridică contestată, în speţă art. II, nu prevede în cazul preşedintelui şi al vicepreşedinţilor ANCOM aflaţi deja în funcţii încetarea de drept a mandatelor sau a demiterii acestora. Prevederile art. II vizează, în fapt, numai numirea celorlalţi membri ai Comitetului de reglementare. 33. Guvernul a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/5.174/2020, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 7.017 din 9 noiembrie 2020, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate „este întemeiată prin raportare la art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 117 alin. (3), art. 147 alin. (4), pentru încălcarea art. 148 alin. (2) şi alin. (4) raportat la prevederile art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11 revenind instanţei de contencios constituţional să se pronunţe“. 34. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală se apreciază că susţinerea autorului sesizării privind crearea unui statut hibrid pentru cele două tipuri de conducători, pe de o parte, privind asimilarea cu funcţiile de demnitate publică, iar, pe de altă parte, privind regimul juridic al salarizării, este întemeiată, având în vedere că, în general, în legislaţia în vigoare asimilarea funcţiilor se realizează în ceea ce priveşte nivelul de salarizare. Or, în cauza de faţă salarizarea este exclusă expres de la asimilare, fiind stabilit un regim de salarizare propriu. Prin urmare, nu se poate determina care este sensul asimilării, din moment ce conducătorii autorităţilor administrative autonome nu fac parte din puterea executivă, nu participă în mod obligatoriu la şedinţele de Guvern, regulile în vigoare privind cabinetul demnitarului şi drepturile acestei categorii de personal fiind stabilite prin legi speciale. De asemenea apreciază ca întemeiată critica privind modificarea alin. (2) şi alin. (3) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, textele fiind contradictorii. Potrivit acestei prevederi organizarea cabinetului demnitarului se va realiza în conformitate cu prevederile Codului administrativ, inclusiv în materie de salarizare a acestei categorii de personal din fonduri publice, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol - coroborat cu norma de trimitere -, salarizarea personalului încadrat la cabinetul demnitarului din cadrul ANCOM nu se va putea realiza în baza prevederilor actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar, acestea fiind excluse expres de art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 de la aplicare. Astfel, potrivit autorului sesizării, se creează privilegii în ceea ce priveşte salarizarea personalului angajat la cabinetele preşedintelui şi vicepreşedintelui ANCOM, ceea ce este contrar art. 16 din Legea fundamentală. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în cazul existenţei unui privilegiu, singurul remediu este înlăturarea acestuia din legislaţie, înlăturare care se poate realiza numai prin constatarea privilegiului ca neconstituţional (Decizia nr. 102 din 6 martie 2018). 35. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală referitor la claritatea legii se apreciază că art. I pct. 2 din legea supusă controlului este neclar, întrucât nu rezultă care este actul juridic prin care se materializează exprimarea voinţei Comitetului de reglementare al ANCOM, organ colegial al acestei autorităţi administrative autonome. Susţinerea autorului sesizării este întemeiată, întrucât, întradevăr, în raport cu prevederile actului normativ nesupuse demersului legislativ, respectiv art. 3 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, nu este clar regimul juridic al hotărârilor adoptate de către Comitetul de reglementare al ANCOM, în contextul în care îşi menţin valabilitatea dispoziţiile legale anterior menţionate, care statuează că ANCOM îndeplineşte funcţii „de reglementare a activităţilor în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, prin adoptarea şi implementarea de decizii cu caracter normativ şi individual, precum şi de proceduri funcţionale, operaţionale şi financiare, prin care se pun în aplicare politicile în domeniu, de urmărire şi control al respectării acestora“. Astfel, încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, în ceea ce priveşte art. 11^1 alin. (4) din legea criticată, rezultă din forma în care legiuitorul a înţeles să materializeze manifestarea de voinţă a membrilor Comitetului de reglementare al ANCOM, întrucât soluţia legislativă propune adoptarea şi emiterea a două tipuri de acte, nefiind clar în acest context regimul juridic al hotărârii care este dublată de emiterea deciziei de către preşedintele ANCOM. Textul ridică cu atât mai multe probleme de neconstituţionalitate din perspectiva căii de atac a hotărârilor adoptate de către Comitetul de reglementare al ANCOM, având în vedere că, în măsura în care acestea s-ar circumscrie controlului judecătoresc efectuat de către instanţele de contencios administrativ, acest aspect nu este prevăzut în mod expres, astfel cum este cazul deciziilor emise de către preşedintele ANCOM care au calea de atac reglementată de art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Prin urmare, nu este clară intenţia de reglementare, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea consemnării opiniilor separate în procesul-verbal al şedinţei, dar fără a prevedea şi remediul juridic pe care membrii care au votat împotrivă l-ar putea utiliza într-o astfel de situaţie. În consecinţă, în lipsa unor prevederi exprese referitoare la regimul juridic al hotărârilor adoptate de către Comitetul de reglementare al ANCOM, la existenţa sau inexistenţa căilor de atac şi la jurisdicţia aplicabilă, se apreciază că textul este lipsit de claritate şi previzibilitate, ceea ce este de natură a genera probleme de aplicare a legii. 36. Referitor la art. 11^2 alin. (10) în forma dată prin legea criticată, aspectele de neconstituţionalitate ridicate sunt întemeiate, întrucât, prin forma în care soluţia legislativă a fost adoptată, reiese că alin. (8) al art. 11^2 reglementează o serie de situaţii de încetare a mandatului membrilor Comitetului de reglementare al ANCOM, iar alin. (10) al aceluiaşi articol prevede soluţia juridică ce ar urma să se aplice în situaţia în care intervine „imposibilitatea definitivă“. Astfel, analizând forma textului art. 11^2 propus, încălcarea standardelor de claritate şi de previzibilitate ale normei rezidă în aceea că legiuitorul operează cu două concepte diferite, respectiv „încetare a mandatului“ şi „imposibilitate definitivă“, fără a realiza o delimitare clară a regimului juridic al celor două instituţii juridice. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate referitoare la cele două dispoziţii mai sus menţionate sunt întemeiate. 37. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală se apreciază că stabilirea prin regulamentul ANCOM a competenţei Comitetului de reglementare şi a modalităţii de adoptare a reglementărilor afectează principiul previzibilităţii legii prin raportare la rolul ANCOM prevăzut de art. 2 alin. (1) şi la atribuţiile ANCOM prevăzute în special, dar fără a se limita la atribuţiile de reglementare de la art. 10 alin. (1) pct. 1, alin. (2) pct. 6, art. 20^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Astfel, potrivit acestor reglementări, rolul ANCOM se realizează în domeniul comunicaţiilor electronice, al comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, însă este necesar ca legea să prevadă în mod clar delimitarea domeniului de acţiune al Comitetului de reglementare şi domeniul de acţiune al conducerii ANCOM, respectiv preşedinte şi vicepreşedinţi ANCOM. Având în vedere că legea nu precizează în mod expres care este domeniul de competenţă pentru preşedintele ANCOM, respectiv pentru Comitetul de reglementare, sunt create premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la principiul previzibilităţii legii consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Mai mult, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte conceptul de înfiinţare a unei autorităţi administrative autonome, „acesta cuprinde elementele de bază care definesc natura juridică a autorităţii publice în cauză, drept pentru care acestea trebuie să facă obiectul legii organice“ (Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018). Astfel, art. 117 alin. (3) din Constituţie, atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică, nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare (atribuţiile şi actele acestora). Astfel, „sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare“ trebuie să fie stabilită prin lege organică, dat fiind că aceasta dă expresie atribuţiilor de reglementare ale ANCOM, şi nu prin regulamentul propriu al acestei autorităţi. În consecinţă, reglementările criticate afectează art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) conform susţinerilor autorului sesizării. 38. Cu privire la încălcarea art. 16 şi a art. 148 alin. (2) şi alin. (4) prin raportare la art. 31, art. 45, art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie se arată că revine Curţii Constituţionale să aprecieze întrunirea cumulativă a condiţiilor reţinute în jurisprudenţa sa, pentru a aprecia dacă normele de drept european au relevanţă constituţională în cadrul contenciosului constituţional român, aşa cum a stabilit prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011. 39. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi ale art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, prin raportare la normele constituţionale de referinţă, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11 din Legea fundamentală, se arată că prin modalitatea de legiferare a art. II sunt încălcate principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, precum şi principiul legalităţii, întrucât nu se realizează demiterea conducerii ANCOM conform procedurii în vigoare la data numirii acesteia în funcţie. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, în legătură cu mandatele judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere, a arătat că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. 2 din Legea fundamentală. În acelaşi sens se invocă Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007. Mai mult, se arată că nu este respectată nici procedura de demitere a conducerii ANCOM, prevăzută de art. 11 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, procedură care vizează preşedintele şi vicepreşedinţii în funcţie ai ANCOM. Prin urmare, susţinerile autorului sesizării privind încălcarea prin articolul II din legea supusă controlului de constituţionalitate a principiului neretroactivităţii legii şi a principiului legalităţii sunt întemeiate. De asemenea este întemeiată şi susţinerea privind încălcarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ceea ce afectează art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Cu referire la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie apreciază că revine Curţii să se pronunţe prin raportare la criteriile de condiţionalitate reţinute în jurisprudenţa sa. 40. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, din cauza lipsei de motivare a soluţiei legislative propuse de încetare a mandatelor în curs ale preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM, apreciază că susţinerea este întemeiată, deoarece, din analiza expunerii de motive, rezultă că era necesară completarea instrumentului de prezentare şi motivare cu justificări suplimentare ale soluţiilor propuse, în acord cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, astfel încât acesta să cuprindă „cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect“, fiind astfel necesar ca expunerea de motive să conţină evaluarea impactului normativ, din perspectiva cerinţelor prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 24/2000. Raportat la prevederile art. 30, 31, 32 şi 33 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, susţinerile din expunerea de motive nu constituie o motivare reală a soluţiilor adoptate, ci o prezentare sumară şi generală a obiectivelor propunerii legislative, fiind incidente considerentele din Decizia nr. 710 din 6 mai 2009. De altfel, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a constatat în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 128 din 6 martie 2019 şi nr. 139 din 13 martie 2019) neconstituţionalitatea legii pentru lipsa temeinică a motivării reglementării. Astfel, în lipsa motivării şi având în vedere caracterul sumar al acesteia, precum şi în lipsa unei fundamentări temeinice, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia, în condiţiile unui pronunţat caracter tehnic al reglementării. Or, normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabilesc în mod indubitabil obligaţia unei temeinice motivări a proiectului de act normativ. 41. Preşedintele Senatului nu a comunicat Curţii Constituţionale punctul său de vedere. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 42. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, lege adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 8 septembrie 2020. Analizând susţinerile autorului obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acesta critică doar dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2), (3) şi (5)], ale art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (4) şi alin. (7)], ale art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) şi alin. (10)] şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, dispoziţii care au următorul cuprins: - Art. I: "ART. I Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Articolul 11 se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 11 [...] (2) Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM sunt funcţii de demnitate publică asimilate funcţiei de ministru, respectiv secretar de stat, care conferă dreptul la organizarea cabinetului demnitarului, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Personalului din cadrul cabinetului demnitarului i se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 18 alin. (4). [...] (5) Salariul preşedintelui ANCOM se stabileşte la nivelul a 5 salarii medii la nivelul instituţiei, aferente lunii ianuarie a fiecărui an, salariul vicepreşedinţilor ANCOM se stabileşte la nivelul a 4,5 salarii medii la nivelul instituţiei, iar remunerarea membrilor Comitetului de reglementare se stabileşte la nivelul a 4 salarii medii la nivelul instituţiei, aferente lunii ianuarie a fiecărui an." 2. După articolul 11 se introduc două noi articole, art. 11^1 şi 11^2, cu următorul cuprins: "ART. 11^1 […] (4) Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru toţi membrii; membrii care au votat împotrivă pot solicita consemnarea opiniei separate în procesul-verbal al şedinţei respective. Preşedintele este obligat să emită decizia prevăzută la art. 12 alin. (3), chiar dacă a votat împotrivă sau nu a fost prezent la şedinţă. […] (7) Sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare şi modalitatea de adoptare a acestora se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. ART. 11^2 […] (5) Membrii Comitetului de reglementare, inclusiv preşedintele şi vicepreşedinţii, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru numire: a) să fie cetăţeni români, cu o experienţă de cel puţin 5 ani în domeniul comunicaţiilor, în domeniul ştiinţelor inginereşti, în domeniul economic, juridic sau în alte domenii ale ştiinţelor sociale; b) să nu exercite alte funcţii publice sau private, cu excepţia celor didactice din învăţământul superior, a creaţiilor artistice şi literare; c) să nu aibă antecedente penale; d) să nu deţină acţiuni sau părţi sociale, direct sau indirect, la societăţi cu activităţi în domeniul comunicaţiilor electronice şi serviciilor poştale sau cu alte activităţi din domeniul de reglementare al ANCOM şi să nu facă parte din organele de conducere ale unor astfel de societăţi; e) în timpul exercitării mandatului, preşedintele şi vicepreşedintele nu pot fi membri ai unui partid politic. […] (10) În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare prevăzute la alin. (3) propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerinţelor de numire prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă. […]."" – Art. II: „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se numeşte Comitetul de reglementare al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, prevăzut la art. 11^2 alin. (1)-(7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare.“ 43. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 31 privind dreptul la informaţie, ale art. 45 privind libertatea economică, ale art. 116 alin. (2) teza finală privind autorităţile administrative autonome, ale art. 117 alin. (3) privind înfiinţarea prin lege organică a autorităţilor administrative autonome, ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. 44. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul titularului sesizării, al termenului de sesizare şi al obiectului acesteia, Curtea constată că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 45. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că obiecţia care formează obiectul Dosarului nr. 1.615A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, aceasta fiind formulată de Preşedintele României, care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori. 46. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost trimisă Curţii Constituţionale la data de 30 septembrie 2020 şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.757 din 30 septembrie 2020. Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 8 septembrie 2020, a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale la aceeaşi dată şi a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare, la data de 14 septembrie 2020. Aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Având în vedere că legea criticată a fost trimisă la promulgare la data de 14 septembrie 2020, iar Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 30 septembrie 2020, se constată că obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, aspect ce se încadrează în a doua ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018. 47. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, lege adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 8 septembrie 2020, nepromulgată. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că autorul acesteia aduce critici de neconstituţionalitate intrinsecă, ce vizează conţinutul normativ al dispoziţiilor art. I pct. 1 şi 2 şi art. II din legea criticată. 48. Având în vedere toate acestea, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 49. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2) şi (5)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, raportată la art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că textele criticate prevăd, pe de-o parte, asimilarea funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM cu funcţiile de demnitate publică de ministru, respectiv secretar de stat, care conferă dreptul la organizarea cabinetului demnitarului, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 [art. I pct. 1 cu referire la art. 11 alin. (2) din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009], iar, pe de altă parte, stabilesc salarizarea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor ANCOM la nivelul a 5 salarii medii la nivelul instituţiei, respectiv a 4,5 salarii medii la nivelul instituţiei [art. I pct. 1 cu referire la art. 11 alin. (5) din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009]. Autorul obiecţiei susţine, în esenţă, că, prin asimilarea funcţiilor respective, ANCOM ar deveni singura autoritate dintre cele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 cu privire la care s-ar crea un regim juridic hibrid în privinţa statutului şi a salarizării aferente funcţiilor de demnitate publică. 50. Cu privire la critica raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). 51. Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de faţă, Curtea reţine că statutul juridic al ANCOM, respectiv de autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, a fost reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. Astfel, potrivit art. 11 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările şi completările ulterioare, „Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM sunt funcţii de demnitate publică asimilate funcţiei de ministru, respectiv secretar de stat, cu drept de cabinet al demnitarului“, iar, potrivit art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Salariul preşedintelui ANCOM se stabileşte la nivelul a 5 salarii medii la nivelul instituţiei, aferente lunii ianuarie a fiecărui an, iar salariul vicepreşedinţilor ANCOM se stabileşte la nivelul a 4 salarii medii la nivelul instituţiei, aferente lunii ianuarie a fiecărui an“. 52. Curtea reţine că, potrivit art. 5 lit. z), respectiv lit. v) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, funcţia de demnitate publică este „ansamblul de atribuţii şi responsabilităţi stabilite prin Constituţie, legi şi/sau alte acte normative, după caz, obţinute prin învestire, ca urmare a rezultatului procesului electoral, direct sau indirect, ori prin numire“, iar demnitarii sunt „persoane care exercită funcţii de demnitate publică în temeiul unui mandat, potrivit Constituţiei, prezentului cod şi altor acte normative“. Statutul demnitarilor conferă, printre altele, şi dreptul de organizare a cabinetului. Astfel, potrivit art. 544 (cu denumirea „Persoanele care au dreptul de a avea cabinet sau cancelarie în subordine“) alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, „Au dreptul la organizarea unui cabinet care funcţionează în cadrul instituţiilor pe care le conduc sau în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea: […] c) ministrul de stat, ministrul şi ministrul delegat; […] e) consilierul de stat, secretarul de stat şi subsecretarul de stat şi asimilaţii acestora din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;“. În ceea ce priveşte salarizarea demnitarilor, Curtea observă că aceasta este stabilită în anexa nr. IX - Funcţii de demnitate publică din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Însă, potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, „Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică personalului din Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii“. 53. Având în vedere aceste dispoziţii, Curtea constată că legiuitorul a stabilit că funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM sunt funcţii de demnitate publică asimilate funcţiei de ministru, respectiv secretar de stat, care conferă dreptul la organizarea cabinetului demnitarului, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, ceea ce nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile criticate instituie un regim juridic neclar, sub aspectul salarizării funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM. Astfel, legiuitorul a prevăzut asimilarea funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM cu funcţiile de demnitate publică, sub aspectul dreptului la organizarea cabinetului, însă, în ceea ce priveşte salarizarea acestor funcţii a instituit o normă specială [art. 11 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 în conţinutul dat prin art. I pct. 1 din legea dedusă controlului de constituţionalitate] faţă de normele generale privind salarizarea demnitarilor, ţinând cont că dispoziţiile generale referitoare la salarizarea personalului plătit din fonduri publice (inclusiv a funcţiilor de demnitate publică) nu se aplică şi în cazul ANCOM (autoritate publică autonomă, finanţată integral din venituri proprii), aşa cum prevede art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017. Având în vedere acestea, regimul juridic al salarizării aplicabil funcţiilor de preşedinte şi vicepreşedinte ANCOM este unul special, derogatoriu de la regimul general al salarizării funcţiilor de demnitate publică, fiind clar prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 şi preluat în legea criticată. În consecinţă, dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2) şi (5)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea legii. 54. Referitor la critica raportată la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). 55. Or, stabilirea unui sistem diferit de salarizare pentru funcţiile de demnitate publică asimilate ministrului şi secretarului de stat din conducerea ANCOM faţă de cel instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru persoanele care ocupă o funcţie de demnitate publică - nu reprezintă un privilegiu, având în vedere că însăşi Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în art. 2 alin. (2) că acesta nu se aplică ANCOM. Prin urmare, legiuitorul a stabilit, în considerarea statutului juridic al ANCOM de autoritate publică autonomă, finanţată integral din venituri proprii, un alt sistem de salarizare pentru aceste funcţii, raportat la nivelul salarial din cadrul autorităţii. De altfel, aceeaşi soluţie legislativă este prevăzută pentru întregul personal ANCOM, potrivit art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 [„Salarizarea personalului ANCOM şi celelalte drepturi de personal se stabilesc exclusiv în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri şi cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile. Contractul colectiv de muncă se încheie cel mai târziu la data expirării contractului colectiv de muncă în vigoare“]. 56. Totodată, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, stabilirea principiilor şi a condiţiilor de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007). 57. În final, Curtea reţine că şi critica privind aplicarea unui regim diferit al conflictelor de interese şi incompatibilităţilor este neîntemeiată, deoarece, aşa cum prevăd dispoziţiile art. I pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 11^1 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „Membrii Comitetului de reglementare acţionează în mod independent de orice interes al participanţilor la piaţa comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, nu pot solicita şi accepta instrucţiuni directe din partea vreunei entităţi publice ori private în îndeplinirea atribuţiilor de reglementare care le revin, nu pot desfăşura activităţi cu caracter lucrativ în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, cu excepţia celor cu caracter didactic de instruire şi formare profesională, nu pot deţine acţiuni sau părţi sociale şi nu pot avea calitatea de membru în organele de conducere ale societăţilor cu obiect de activitate în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale ori în orice alte domenii care se află în competenţa ANCOM, în condiţiile legii. Acestora li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile cap. IV «Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi» din cadrul titlului IV «Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice» al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.“ De altfel, şi reglementarea actuală referitoare la conflictul de interese şi la incompatibilităţile aplicabile preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM are un conţinut similar, art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevăzând următoarele: „Preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile cap. IV «Alte conflicte de interese şi incompatibilităţi» din cadrul titlului IV «Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice» al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.“ 58. Având în vedere acestea, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 este neîntemeiată. 59. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (3)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că aceste dispoziţii prevăd că personalului din cadrul cabinetului demnitarului i se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, referitoare la salarizarea personalului ANCOM. Autorul obiecţiei susţine, în esenţă, că regimul juridic aplicabil salarizării personalului contractual încadrat la cabinetul demnitarului este neclar, deoarece, prin trimiterea la prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, se instituie un regim particular pentru personalul din cabinetele demnitarilor menţionaţi, preşedintele şi vicepreşedinţii ANCOM. 60. Referitor la critica raportată la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „Personalul ANCOM este angajat pe bază de concurs organizat în condiţiile legii, în conformitate cu structura organizatorică, încheindu-se contract individual de muncă, conform legii“, iar, în conformitate cu art. 18 alin. (4) din acelaşi act normativ, „Salarizarea personalului ANCOM şi celelalte drepturi de personal se stabilesc exclusiv în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri şi cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile. Contractul colectiv de muncă se încheie cel mai târziu la data expirării contractului colectiv de muncă în vigoare“. Această normă de lege care reglementează salarizarea personalului ANCOM nu distinge în funcţie de categoria de personal din cadrul ANCOM, astfel că, potrivit principiului de drept ubi lex non dintinguit, nec nos distinguere debemus, aceste prevederi se aplică întregului personal al ANCOM. Aşadar, prin trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, dispoziţia criticată prevede acordarea aceluiaşi regim juridic - al salarizării stabilite potrivit Codului muncii, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri şi cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile - şi pentru personalul ANCOM din cadrul cabinetului demnitarului, la fel ca pentru întregul personal al ANCOM. Faptul că, în noul conţinut al art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, este precizat „dreptul la organizarea cabinetului demnitarului în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare“ nu poate conduce la concluzia că dispoziţiile criticate instituie un regim neclar pentru personalul ANCOM din cadrul cabinetului demnitarului. De altfel, şi în reglementarea actuală, art. 11 alin. (2^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevede un „drept de cabinet al demnitarului“. 61. Referitor la statutul personalului de la cabinetul demnitarilor, Curtea reţine că, potrivit art. 382 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, personalului încadrat la cabinetul demnitarului nu i se aplică prevederile privind funcţionarii publici, iar, potrivit art. 539 din acelaşi act normativ, funcţiile ocupate în cadrul cabinetelor demnitarilor şi aleşilor locali şi în cadrul cancelariei prefectului sunt funcţii contractuale. În ceea ce priveşte salarizarea acestei categorii de personal, în conformitate cu dreptul comun [art. 547 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ], salarizarea personalului din cadrul cabinetului unui demnitar se face potrivit legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Însă art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede următoarele: „Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică personalului din Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii“. Faptul că prin dispoziţiile Codului administrativ legiuitorul a stabilit norme generale referitoare la categoria persoanelor ce ocupă funcţii în cadrul cabinetelor demnitarilor nu poate conduce la concluzia că reglementarea unei norme speciale, aplicabile pentru întregul personal al ANCOM, ar fi contradictorie şi ar afecta calitatea şi previzibilitatea normelor juridice, deoarece conflictul dintre norma generală şi norma specială este guvernat de principiul de drept generalia specialibus derogant. Având în vedere acestea, Curtea constată că dispoziţia criticată reprezintă o normă specială faţă de reglementarea comună privind salarizarea personalului de la cabinetul demnitarilor, normă specială incidentă, de altfel, întregului personal al ANCOM, căruia nu i se aplică Legea-cadru nr. 153/2017, ci dispoziţiile Codului muncii referitoare la salarizarea prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM şi al contractului individual de muncă. 62. Referitor la critica raportată la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că norma criticată de autorul obiecţiei a fost instituită pentru a asigura acelaşi tratament juridic din perspectiva salarizării, şi anume aplicarea prevederilor Codului muncii întregului personal al aceleiaşi instituţii, ANCOM. Stabilirea unui alt regim de salarizare pentru personalul încadrat la cabinetele demnitarilor din conducerea ANCOM - diferit de cel instituit de Codul administrativ pentru toate persoanele care ocupă o funcţie în cadrul cabinetului unui demnitar - nu reprezintă un privilegiu şi nici un tratament diferenţiat, având în vedere că prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, referitoare la stabilirea salarizării potrivit Codului muncii, prin negociere, se adresează întregului personal al ANCOM. Prin urmare, în cadrul aceleiaşi categorii de persoane - personalul ANCOM - se acordă acelaşi tratament juridic, şi anume salarizarea în condiţiile Codului muncii, iar nu salarizarea prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017, care, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din aceasta, nu se aplică personalului ANCOM. 63. Având în vedere acestea, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 este neîntemeiată. 64. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (4) şi alin. (7)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că art. 11^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, în conţinutul dat prin legea criticată, instituie un organ colegial, Comitetul de reglementare, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, cu rol de aprobare a reglementărilor în sectorul comunicaţiilor electronice, al comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale. 65. Cu privire la actele adoptate de Comitetul de reglementare, potrivit textului criticat, acesta aprobă reglementările în sectorul comunicaţiilor electronice, al comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale prin hotărâri ale organului colegial, iar preşedintele este obligat să emită decizia prevăzută la art. 12 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 (potrivit căruia, în exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele emite decizii), chiar dacă a votat împotrivă sau nu a fost prezent la şedinţă. Aşadar, în materia reglementărilor în sectorul comunicaţiilor electronice, al comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, organul colegial de decizie este Comitetul de reglementare, care adoptă hotărâri, iar preşedintele, ca organ de conducere şi de reprezentant al ANCOM, emite decizii. Aceste decizii ale preşedintelui ANCOM emise pentru punerea în aplicare a reglementărilor adoptate de Comitetul de reglementare sunt acte administrative, iar, potrivit art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, deciziile adoptate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege din domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, inclusiv din punctul de vedere al compatibilităţii electromagnetice, serviciilor poştale şi tehnologiei informaţiei, inclusiv cele adoptate în conformitate cu prevederile art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, fără parcurgerea procedurii prealabile prevăzute la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Deciziile preşedintelui ANCOM cu caracter individual pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Totodată, potrivit art. 12 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, deciziile cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. 66. Referitor la critica privind lipsa de precizie a textului de lege criticat, Curtea, aplicând considerentele sale de principiu rezultate din jurisprudenţa menţionată la paragraful 50 al prezentei decizii, constată că textul criticat conţine neclarităţi de natură a conduce la neaplicarea lui, din moment ce legea nu prevede efectele actului emis de Comitetul de reglementare. În sensul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice“. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 rezultă cu claritate că deciziile preşedintelui sunt acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ. În schimb, în ceea ce priveşte hotărârile Comitetului de reglementare, legea nu prevede care sunt efectele acestora şi dacă se pot ataca în contencios administrativ. Cu alte cuvinte, nu se poate deduce natura juridică a hotărârilor Comitetului de reglementare. Prin urmare, dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 67. Cu privire la atribuţiile Comitetului de reglementare, textul criticat - art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (7)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevede că sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare şi modalitatea de adoptare a acestora se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. 68. Referitor la atribuţia ANCOM de reglementare, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările şi completările ulterioare, „În vederea realizării rolurilor sale, ANCOM îndeplineşte următoarele funcţii: a) de punere în aplicare a politicii şi strategiei sectoriale elaborate de Ministerul pentru Societatea Informaţională (MSI) în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale; b) de administrare şi de gestionare a resurselor limitate, prin care planifică, alocă, urmăreşte şi evaluează utilizarea acestora pentru punerea în aplicare a politicilor în domeniu prin […]; c) de reglementare a activităţilor în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, prin adoptarea şi implementarea de decizii cu caracter normativ şi individual, precum şi de proceduri funcţionale, operaţionale şi financiare, prin care se pun în aplicare politicile în domeniu, de urmărire şi control al respectării acestora; d) de elaborare de norme secundare specifice domeniului comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale; e) de reprezentare în organismele şi organizaţiile naţionale, regionale şi internaţionale, ca autoritate de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale şi de administrare a resurselor limitate din domeniul comunicaţiilor electronice; f) de colaborare şi comunicare cu celelalte structuri ale administraţiei publice, cu societatea civilă şi cu cetăţenii, precum şi cu furnizorii de reţele şi de servicii în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale; g) de organ de decizie, în condiţiile legii, în soluţionarea de litigii între furnizorii de reţele şi/sau servicii de comunicaţii electronice, în scopul asigurării liberei concurenţe şi al protecţiei intereselor utilizatorilor pe pieţele acestor servicii; h) de supraveghere şi control al respectării de către utilizatorii resurselor limitate a obligaţiilor ce le revin potrivit legii şi actelor administrative prin care au dobândit dreptul de a le utiliza; i) de elaborare de proceduri şi norme cu caracter tehnic specifice activităţii ANCOM; j) de supraveghere a pieţei echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de telecomunicaţii; k) de control pentru îndeplinirea cerinţelor esenţiale de compatibilitate electromagnetică şi de utilizare eficientă a spectrului radio.“ Art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevede atribuţiile generale ale ANCOM în domeniile comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de telecomunicaţii, inclusiv din punctul de vedere al compatibilităţii electromagnetice, şi serviciilor poştale [„1. elaborează şi adoptă norme tehnice, în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de telecomunicaţii, inclusiv din punctul de vedere al compatibilităţii electromagnetice, şi serviciilor poştale, precum şi pentru utilizarea resurselor de numerotaţie; […] 6. elaborează propuneri de acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, compatibilităţii electromagnetice, precum şi în domeniul serviciilor poştale, pe care le înaintează Ministerului pentru Societatea Informaţională, precum şi propuneri de acte normative în domeniul alocării şi atribuirii frecvenţelor radio, pe care le înaintează Secretariatului General al Guvernului;“]. Art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevede atribuţiile specifice ale ANCOM în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale [„20^1. elaborează norme tehnice, inclusiv privind exercitarea controlului respectării unor obligaţii în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale, echipamentelor radio şi echipamentelor terminale de comunicaţii electronice, compatibilităţii electromagnetice şi serviciilor poştale, precum şi pentru utilizarea resurselor limitate din domeniul comunicaţiilor electronice.[…] 32. elaborează reglementările necesare pentru realizarea comunicaţiilor către Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă, inclusiv în ceea ce priveşte transmiterea apelurilor de urgenţă de la bordul vehiculelor prin utilizarea serviciului de apeluri eCall;“]. Art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prevede atribuţiile specifice ale ANCOM în domeniul echipamentelor radio şi al echipamentelor terminale de telecomunicaţii, inclusiv din punctul de vedere al compatibilităţii electromagnetice. 69. În contextul acestui cadru legislativ clar şi precis, ce vizează atribuţia ANCOM de reglementare în domeniul său specific, legea criticată instituie Comitetul de reglementare al ANCOM „pentru aprobarea reglementărilor în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale“, fără însă să prevadă care sunt atribuţiile concrete ale acestuia, dispunând doar că sfera reglementărilor ce vor fi aprobate de acest comitet se va stabili prin regulament propriu al ANCOM. Or, atribuţiile generale şi specifice ale ANCOM, inclusiv cele care se circumscriu funcţiei sale de reglementare, sunt stabilite în mod detaliat şi precis în art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. 70. Din analiza comparativă a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, în forma actuală, cu dispoziţiile legii criticate, Curtea observă că introducerea, prin legea criticată, a unui nou organism în structura ANCOM, ce afectează structural arhitectura internă a acestei autorităţi, determinând reconfigurarea fizionomiei juridice a acestuia, impune reglementarea prin lege, iar nu prin regulament, a atribuţiilor acestui organism colegial. În consecinţă, faptul că legiuitorul prevede că „sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare“ şi „modalitatea de adoptare a acestora“ se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul clarităţii legii, deoarece legea nu prevede atribuţiile Comitetului de reglementare, ci lasă la latitudinea regulamentului propriu al ANCOM stabilirea acestora. Totodată, prin lipsa unor prevederi exprese referitoare la atribuţiile Comitetului de reglementare şi prin stabilirea ulterioară a acestora prin regulament se creează confuzie între atribuţiile ANCOM prevăzute la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, ca autoritate naţională de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, inclusiv prin reglementarea pieţei şi reglementarea tehnică în aceste domenii şi atribuţiile Comitetului de reglementare. De asemenea, dispoziţiile criticate creează confuzie între atribuţiile preşedintelui ANCOM prevăzute la art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, atribuţiile Comitetului de reglementare şi atribuţiile Consiliului director, prevăzut de art. 22 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a ANCOM. 71. Referitor la încălcarea art. 117 alin. (3) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, în ceea ce priveşte conceptul de înfiinţare a unei autorităţi administrative autonome, „acesta cuprinde elementele de bază care definesc natura juridică a autorităţii publice în cauză, drept pentru care acestea trebuie să facă obiectul legii organice“ (Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, paragraful 35). Astfel, art. 117 alin. (3) din Constituţie, atunci când dispune că înfiinţarea unei autorităţi administrative autonome se realizează prin lege organică, nu se limitează numai la dispoziţia de înfiinţare, ci are în vedere şi aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare (atribuţiile şi actele acestora). Aşa cum a reţinut Curtea, „o asemenea autoritate nu fiinţează numai prin simplul fapt al existenţei sale, ci prin atribuţiile şi actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecinţe juridice. Aşadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înfiinţarea unei autorităţi administrative prin lege organică a avut în vedere atât dispoziţia de înfiinţare propriu-zisă, cât şi cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuţiile, categoriile de acte administrative emise şi efectele acestora“ (paragraful 36). 72. Aplicând aceste considerente de principiu referitoare la statutul autorităţilor administrative autonome la cauza de faţă, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 prevede rolul ANCOM (art. 2), funcţiile acesteia (art. 3), atribuţiile sale generale şi specifice (art. 10), dispoziţii privind conducerea ANCOM (art. 11), actele administrative emise (art. 12), atribuţiile preşedintelui (art. 13), dispoziţii referitoare la bugetul ANCOM (art. 14), dezbaterea de către Parlament a raportului anual de activitate (art. 15), dispoziţii referitoare la personalul ANCOM (art. 18). Însă prin legea criticată se prevede constituirea Comitetului de reglementare, rolul acestuia de adoptare a reglementărilor ce intră în atribuţiile ANCOM, legiuitorul prevăzând că „sfera reglementărilor care intră în competenţa Comitetului de reglementare şi modalitatea de adoptare a acestora“ se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. Or, introducerea noii structuri afectează modul originar de înfiinţare a ANCOM, astfel că devin incidente dispoziţiile constituţionale ale art. 117 alin. (3), aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi, prin urmare, aspectele esenţiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziţia normativă de înfiinţare - atribuţiile şi actele acestora - trebuie prevăzute prin lege organică, iar nu prin regulament, act normativ cu caracter inferior legii. 73. În consecinţă, întrucât forma dată prin legea criticată întregului art. 11^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 nu prevede atribuţiile Comitetului de reglementare, ci dispune că sfera reglementărilor care intră în competenţa acestuia se stabileşte prin regulament, Curtea constată că art. I pct. 2 (cu referire la întregul art. 11^1) din legea criticată contravine art. 117 alin. (3) din Constituţie. 74. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, raportată la art. 16 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, Curtea reţine că textul criticat - art. 11^2 alin. (5) - prevede condiţiile de numire a membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv pentru preşedinte şi vicepreşedinţii, printre care şi cea prevăzută de lit. e) a acestui text, potrivit căreia, „în timpul exercitării mandatului, preşedintele şi vicepreşedintele nu pot fi membri ai unui partid politic“. Autorul obiecţiei susţine că reglementarea criticată este una incompletă, iar incompatibilitatea nu ar trebui să se limiteze doar la unii dintre membrii Comitetului de reglementare, întrucât afectează independenţa autorităţii, contrar directivelor europene, şi instituie şi un privilegiu pentru cei patru membri numiţi de către Parlament, care pe durata mandatelor pot avea calitatea de membru al unui partid politic. 75. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că legiuitorul delegat a instituit condiţia legală negativă de numire a preşedintelui şi vicepreşedinţilor ANCOM, aceea de a nu face parte dintr-un partid politic, chiar prin art. 11 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, în forma sa iniţială, raţiunea instituirii unei asemenea reglementări fiind aceea de asigurare a independenţei persoanelor care ocupă aceste funcţii. Însă legea criticată înfiinţează un organism colectiv cu rol de reglementare în sectorul comunicaţiilor electronice, comunicaţiilor audiovizuale şi al serviciilor poştale, şi anume Comitetul de reglementare, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi. Având în vedere natura Comitetului de reglementare al ANCOM de organism colegial, precum şi rolul, atribuţiile, modul de funcţionare şi adoptarea hotărârilor cu votul majorităţii membrilor, Curtea constată că toţi membrii Comitetului de reglementare, inclusiv preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi, se află în aceeaşi situaţie juridică sub aspectul condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru a ocupa această funcţie, inclusiv sub aspectul asigurării necesităţii de a nu face parte dintr-un partid politic. Mai mult, potrivit art. 11^1 alin. (6) în forma dată de legea criticată, tuturor membrilor Comitetului de reglementare al ANCOM li se aplică acelaşi regim juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de Legea nr. 161/2003. În aceste condiţii, Curtea constată că reglementarea condiţiei negative de numire (şi anume aceea de a nu face parte dintr-un partid politic) doar pentru 3 (preşedinte şi cei 2 vicepreşedinţi) dintre cei 7 membri ai Comitetului de reglementare instituie un tratament juridic diferit între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, fără a exista o justificare obiectivă şi raţională, de vreme ce raţiunea instituirii unei asemenea reglementări este aceea de asigurare a independenţei persoanelor care ocupă aceste funcţii. 76. În jurisprudenţa sa referitoare la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, precitată, paragraful 23). Aşadar, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea a constatat că remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului; în schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau ca o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane şi, în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. 77. Având în vedere acestea, întrucât în cauza de faţă este incidentă teza referitoare la interzicerea privilegiilor din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că reglementarea condiţiei negative de numire (şi anume aceea de a nu face parte dintr-un partid politic) trebuie să se refere la toţi membrii Comitetului de reglementare. Prin urmare, dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. 78. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la Directiva nr. 2002/21/CE şi la art. 31, art. 45, art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că autorul obiecţiei arată, în esenţă, că legea criticată, prin reglementările referitoare la interdicţia unora dintre membrii Comitetului de reglementare al ANCOM de a face parte dintr-un partid politic, contravine Directivei nr. 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul comun de reglementare pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, mai ales art. 3 din această directivă, modificat prin Directiva 2009/140/CE, referitoare la independenţa autorităţilor naţionale de reglementare în comunicaţii. 79. În ceea ce priveşte o critică similară, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 26 aprilie 2018, asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2017, stabilind că, referitor la interpretarea art. 148 din Constituţie, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz“ (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011). Aplicând aceste considerente de principiu, Curtea a reţinut că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă, consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, o reprezintă art. 3 din Directiva 2002/21/CE. Cu privire la prima condiţie necesară pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că norma de drept european invocată întruneşte condiţiile de claritate şi precizie. Astfel, ea stabileşte fără echivoc că autorităţile naţionale de reglementare ex ante a pieţei trebuie să acţioneze independent şi nu trebuie să solicite şi nici să primească instrucţiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea sarcinilor ce le revin în temeiul normelor de drept intern, care pun în aplicare normele comunitare. În ceea ce priveşte cea dea doua condiţie, şi anume aceea ca norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate - Curtea a constatat că această condiţie nu este întrunită. Aspectele legate de reglementarea de către statele membre a reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenţei autorităţilor naţionale de reglementare, asigurarea de resurse umane şi financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuţiilor sau asigurarea de bugete anuale separate) nu au în sine o relevanţă constituţională, nefiind circumscrise principiilor şi normelor fundamentale constituţionale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale sau cele privind autorităţile publice reglementate de textele constituţionale. Având în vedere acestea, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate. 80. Prin urmare, în cauza de faţă, aplicând mutatis mutandis aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, având în vedere cele constatate deja prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, paragraful 54, inclusiv faptul că ANCOM nu este reglementată prin dispoziţiile constituţionale. 81. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (10)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că potrivit textului criticat, „În cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare prevăzute la alin. (3) propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerinţelor de numire prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă“. Autorul obiecţiei susţine că această normă are un conţinut neclar, deoarece: (i) nu se prevede momentul începerii curgerii termenului de 30 de zile în care comisiile parlamentare trebuie să propună celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru restul de mandat; (ii) sintagma „imposibilitate definitivă“ nu este definită; (iii) nu rezultă dacă Parlamentul se va pronunţa numai cu privire la persoana propusă de comisiile permanente sau, în situaţia în care există mai multe persoane eligibile, plenul se va pronunţa cu privire la toate acestea. 82. Cu privire la aceste critici raportate la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit legii criticate, prin care se instituie un Comitet de reglementare al ANCOM, durata mandatului membrilor acestuia, inclusiv al preşedintelui şi al vicepreşedinţilor, este de 6 ani, mandatul putând fi reînnoit o singură dată. Art. 11^2 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, în forma dată de legea criticată, reglementează cazurile de încetare a mandatului membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv al preşedintelui şi al vicepreşedinţilor, acestea fiind următoarele: „a) imposibilitatea de a-şi îndeplini mandatul mai mult de 120 de zile calendaristice consecutive dintr-un interval de 140 de zile; b) în caz de condamnare penală prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru care nu a intervenit reabilitarea; c) prin demitere, în caz de nerespectare a termenului de 3 luni pentru ieşirea din starea de incompatibilitate, reglementat la alin. (7); d) prin demisie; e) prin deces; f) la expirarea termenului pentru care a fost numit; g) prin demitere, în situaţii excepţionale, când, prin acţiunile lor, au afectat în mod grav independenţa operaţională şi financiară a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5).“ Textul criticat reglementează ipoteza încetării mandatului înainte de expirarea sa şi procedura prin care o persoană va fi numită pentru restul de mandat. Astfel, textul prevede că, în cazul imposibilităţii definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerinţelor de numire prevăzute de lege. 83. Cu privire la prima critică referitoare la neclaritatea momentului de la care curge termenul de 30 de zile, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul art. 11^2 alin. (8) rezultă cu claritate că acesta curge de la data vacantării funcţiei de membru al Comitetului de reglementare. De altfel, şi în actuala reglementare, potrivit art. 11 alin. (1^4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, „Propunerile de candidaţi pentru funcţiile prevăzute la alin. (1) se înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data vacantării funcţiilor“. 84. Cu privire la a doua critică referitoare la posibilitatea numirii unei alte persoane în funcţia de membru al Comitetului de reglementare pentru restul de mandat, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece prevederea criticată devine incidentă în oricare dintre situaţiile de încetare a mandatului înainte de expirarea termenului. Nu se poate susţine că lipsa definiţiei legale a sintagmei „imposibilitate definitivă“ conduce la neaplicarea textului, întrucât, din interpretarea gramaticală a textului criticat şi din interpretarea logică şi sistematică a întregului art. 11^2, în conţinutul dat de legea criticată, se deduce că, în cazul vacantării funcţiei de membru al Comitetului de reglementare înainte de expirarea termenului pentru care a fost numit, se declanşează procedura de numire a altei persoane pentru restul de mandat. 85. Cu privire la a treia critică ce vizează atribuţia comisiilor parlamentare prevăzută la alin. (10) al art. 11^2 de a propune celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, Curtea constată că aceasta este întemeiată. Astfel, textul criticat prevede atribuţia comisiilor parlamentare de a propune celor două Camere ale Parlamentului „persoana care va fi numită“. Folosind metoda gramaticală de interpretare, se deduce că va exista o singură propunere pe care comisiile parlamentare o vor face Parlamentului. Or, Parlamentul trebuie să se pronunţe cu privire la toate persoanele care şi-au depus candidatura şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, comisiile parlamentare nesubstituindu-se în competenţa plenului Parlamentului. Astfel, potrivit art. 11^2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, în forma dată prin legea criticată: „Comisiile reunite prevăzute la alin. (3) vor efectua selecţia propunerilor dintr-o listă, care conţine un număr mai mare de candidaţi decât numărul membrilor ce urmează a fi numiţi, exclusiv pe baza criteriilor prevăzute la alin. (5) şi la art. 11^1 alin. (6).“ Aşadar, rezultă că textul criticat este neclar cu privire la procedura de numire a membrilor Comitetului de reglementare în caz de încetare a mandatului înainte de expirarea termenului, neclaritate de natură să conducă la imposibilitate de aplicare. Prin urmare, critica art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (10)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 este întemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 86. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din legea dedusă controlului de constituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi la art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prin raportare la normele constituţionale de referinţă, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) şi art. 11, Curtea reţine că textul criticat prevede că „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se numeşte Comitetul de reglementare al Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, prevăzut la art. 11^2 alin. (1)-(7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, aprobată prin Legea nr. 113/2010, cu modificările şi completările ulterioare“. Autorul obiecţiei susţine că, în ceea ce priveşte sintagma „inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi“, dispoziţia criticată este neconstituţională, deoarece mandatul în curs al preşedintelui ANCOM încetează la data de 11 mai 2023, acesta fiind numit în funcţie pentru perioada rămasă din mandatul de 6 ani început la data de 11 mai 2017, prin Hotărârea Parlamentului nr. 93 din 7 noiembrie 2017. Totodată, mandatele în curs ale vicepreşedinţilor ANCOM încetează pe data de 11 octombrie 2023, aceştia fiind numiţi în funcţiile respective, pe o durată de 6 ani, prin Hotărârea Parlamentului nr. 79 din 11 octombrie 2017. Autorul obiecţiei mai susţine că în special în ceea ce priveşte norma criticată (însă şi în general în ceea ce priveşte legea în ansamblu), instrumentul de prezentare şi motivare a legii criticate are un caracter sumar şi nu ia în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 87. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea reţine că mandatul în curs al preşedintelui ANCOM încetează la data de 11 mai 2023, iar mandatele în curs ale vicepreşedinţilor ANCOM încetează pe data de 11 octombrie 2023. Întrucât legea criticată are ca scop instituirea unui Comitet de reglementare al ANCOM, format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, aceasta introduce art. 11^1 şi art. 11^2 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, norme care reglementează condiţiile de numire, durata mandatului şi condiţiile de încetare a mandatului membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv al preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi. Analizând, însă, comparativ dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 cu cele ale legii criticate, din perspectiva regimului juridic al mandatelor preşedintelui şi celor 2 vicepreşedinţi ANCOM, Curtea constată că legea criticată nu aduce niciun fel de modificare cu privire la mandatul preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi. Cu toate acestea, dispoziţiile criticate - art. II - prevăd că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se numeşte Comitetul de reglementare al ANCOM, format din 7 membri, „inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi“. Or, la data intrării în vigoare a legii criticate, preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi în funcţie ai ANCOM îşi exercită mandate legale, legea neinstituind încetarea de drept a acestor mandate sau vreo cauză nouă de încetare a acestora. Cauzele de încetare a mandatului preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi sunt strict şi limitativ prevăzute atât de legea în vigoare în prezent, cât şi de legea criticată (într-un mod aproape identic). 88. Totodată, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţiile similare analizate în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 29 octombrie 2020, prin care Curtea a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, lege care prevede o „reaşezare a regulilor de organizare şi funcţionare“ a Consiliului Concurenţei, inclusiv prin schimbarea autorităţii care numeşte membrii acestuia, şi a reţinut la paragraful 72 că „temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, conform căruia s-au stabilit noi reguli privind condiţiile şi procedura de numire în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei, precum şi mandatul acestuia“], în cazul de faţă, legea criticată nu aduce nicio modificare în ceea ce priveşte mandatul preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi ANCOM, astfel încât nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat. 89. De asemenea, nu poate fi vorba nici despre o demitere (nici măcar implicită) a preşedintelui şi a celor 2 vicepreşedinţi ANCOM, pentru motive aflate la libera apreciere a Parlamentului - autoritatea care are atribuţia de numire a acestora, deoarece demiterea din funcţie a persoanelor care ocupă aceste funcţii se face, atât potrivit legii în vigoare, cât şi potrivit noului act normativ adoptat, numai în cazul în care nu se respectă termenul de 3 luni pentru ieşirea din starea de incompatibilitate sau în situaţii excepţionale, atunci când, prin acţiunile lor, au afectat în mod grav independenţa funcţională a autorităţii faţă de entităţile prevăzute la art. 18 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009. 90. Referitor la cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate ale legii, Curtea reţine că, în acord cu considerentele sale de principiu rezultate din jurisprudenţa menţionată la paragraful 50 al prezentei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, întradevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 91. Aplicând aceste considerente de principiu, prin prisma cerinţelor de claritate şi previzibilitate, la dispoziţiile art. II din legea criticată, Curtea constată că, în ceea ce priveşte preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, dispoziţiile criticate care prevăd numirea acestora în termen de 30 de zile de la data intrării legii noi în vigoare sunt imprecise, lipsite de sens juridic şi creează confuzie, conducând la imposibilitatea lor de aplicare. Astfel, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii criticate nu se pot numi preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, din moment ce aceste funcţii nu sunt vacante (mandatul persoanelor în funcţie expirând în anul 2023), nu a intervenit vreo cauză de încetare a acestora şi nici nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatului îl constituie legea nouă, din moment ce aceasta nu modifică sub niciun aspect regimul juridic al acestor mandate. În aceste condiţii, dispoziţiile art. II determină apariţia unei situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, fiind imposibil de aplicat în ceea ce priveşte preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, ale căror mandate expiră în anul 2023. În concluzie, dispoziţiile art. II nefiind suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate în ceea ce priveşte preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 92. Totodată, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, sau prin Decizia nr. 155 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 4 iunie 2020, paragraful 76, principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Curtea a statuat că „regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, [...] nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică“. Prin urmare, dispoziţiile criticate care prevăd numirea inclusiv a preşedintelui şi a celor 2 vicepreşedinţi ai ANCOM sunt neconstituţionale, întrucât contravin atât dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, cât şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept. 93. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. II din lege raportată la art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea aminteşte că în jurisprudenţa sa, referitor la mandate, a analizat două probleme de drept constituţional distincte. Astfel, pe de-o parte, Curtea a analizat compatibilitatea cu Constituţia a unor dispoziţii de lege care modifică regimul juridic al unor mandate (cu privire la autoritatea care are atribuţia de numire, la condiţiile de numire, la durată sau la cazuri de încetare) din cadrul instituţiilor statului, situaţie în care, pentru soluţia pronunţată, a fost relevantă şi determinantă consacrarea constituţională a instituţiilor respective. Astfel, prin Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la paragraful 94, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcţie, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deţinut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (2) referitoare la interdicţia înnoirii mandatului, în art. 1 alin. (5) din Constituţie şi în art. 16 alin. (2). Curtea a constatat că nu este admis ca, pe calea unei norme infraconstituţionale, legiuitorul să eludeze o interdicţie de natură constituţională. Referindu-se la mandatele legale, prin Decizia nr. 175 din 26 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 16 mai 2014, şi Decizia nr. 97 din 3 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 5 mai 2015, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, Curtea a reţinut că „nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime durata unui mandat care nu este de rang constituţional, cum este în cazul de faţă, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nefiind o instituţie fundamentală a statului, prin urmare mandatul membrilor săi fiind unul de rang legal“. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, precitată, paragraful 72, Curtea a constatat că „nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să modifice durata unui mandat care nu este de rang constituţional, cum este în cazul de faţă cel al membrului Consiliului Concurenţei, mandatul acestuia fiind unul de rang legal“. Aceasta, deoarece Constituţia nu stabileşte nici numărul membrilor Consiliului Concurenţei şi nici durata mandatului acestora şi lasă legiuitorului posibilitatea să reglementeze în acest domeniu. 94. Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, Curtea a analizat compatibilitatea cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii a dispoziţiilor de lege care reglementează aplicarea în timp a prevederilor modificatoare ale regimului juridic al unor mandate, situaţie în care, exclusiv din perspectiva analizării art. 15 alin. (2) din Constituţie, pentru soluţia pronunţată, nu a fost determinantă consacrarea constituţională a instituţiilor respective, Curtea analizând, indiferent de tipul de mandat în discuţie - constituţional sau legal -, dacă a fost respectat principiul neretroactivităţii legii. Cu referire expresă la aplicarea principiului neretroactivităţii în privinţa mandatelor legale, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. În speţă, era vorba despre reducerea duratei mandatului în exercitarea unor funcţii de conducere de către magistraţi. De asemenea, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea a constatat că reglementarea criticată, care stabilea că în anul 2012 alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale vor avea loc la data alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, precum şi că primarii, preşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni în funcţie îşi exercită mandatul până la data validării noilor aleşi, crea premisa ca mandatele acestora să fie prelungite cu un termen ce poate depăşi 6 luni. În consecinţă, redimensionând durata mandatelor în curs ale aleşilor locali, legea criticată încălca principiul neretroactivităţii legii. Pronunţându-se asupra unei norme care introducea o nouă cauză de încetare a mandatului aleşilor locali pentru un comportament manifestat anterior intrării în vigoare a normei respective, prin Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007, Curtea a statuat că „în condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia, legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege, odată adoptată de Parlament, va putea produce efecte juridice numai pentru viitor“. Prin Decizia nr. 713 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 23 ianuarie 2015, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. III din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, prevederi care reglementau aplicarea modificărilor şi completărilor aduse prin respectiva lege şi mandatelor consiliilor de mediere în exerciţiu la data intrării în vigoare a noii legi. Invocând jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că, deşi deciziile menţionate vizează situaţia mandatelor unor persoane care ocupă funcţii publice, principiul care le guvernează fiind acelaşi - cel al neretroactivităţii legii -, considerentele menţionate sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în cauză. Astfel, Curtea a reţinut că prevederile criticate transformă, practic, un mandat eligibil, obţinut în urma unor alegeri interne ale mediatorilor, într-un mandat numit în privinţa perioadei care excedează duratei iniţiale a mandatelor, prin prelungirea lor de la 2 la 4 ani şi prin lipsirea mediatorilor de posibilitatea de a-şi alege un nou consiliu de mediere la expirarea celor 2 ani prevăzuţi iniţial de lege. Aşadar, prin redimensionarea unor mandate în curs s-a ajuns nu doar la creşterea duratei acestora, ci şi la modificarea naturii lor juridice, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 25 iulie 2017, paragraful 70, Curtea a reţinut că, întrucât regimul juridic al mandatelor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. este deja reglementat prin norme juridice în vigoare, care produc efecte juridice, orice modificare a acestui regim, sub aspectul condiţiilor de numire a membrilor, interdicţiilor, incompatibilităţilor sau cauzelor de încetare a mandatelor, nu se poate realiza decât cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile. Toate aceste modificări nu pot viza decât o situaţie viitoare, care se va naşte după intrarea în vigoare a noii legi, şi nicidecum situaţii juridice constituite sub imperiul vechii legi, respectând dispoziţiile în vigoare la data constituirii lor. În concluzie, Curtea a constatat că dispoziţiile care prevăd „numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecinţa încetării de drept a mandatului consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. aflate în funcţie, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală“. Prin Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, precitată, Curtea a reţinut, la paragraful 71, că nimic nu împiedică legiuitorul ca, în cazul în care consideră necesară o reaşezare a regulilor de organizare şi funcţionare a unei autorităţi publice de rang legal, să intervină legislativ, fără ca această intervenţie să fie considerată retroactivă. Noile dispoziţii privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei vor fi aplicabile pentru viitor, odată ce legea de modificare începe să producă efecte juridice. La paragraful 72 al acestei decizii, Curtea a reţinut că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, conform căruia s-au stabilit noi reguli privind condiţiile şi procedura de numire în funcţia de membru al Consiliului Concurenţei, precum şi mandatul acestuia. În consecinţă, la paragraful 73, Curtea a constatat că, analizate în ansamblul noului cadru normativ privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Concurenţei, prevederile art. II din legea criticată nu pot fi considerate contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie. Referitor la critica ce viza încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a constatat, la paragraful 75, că deciziile invocate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (spre exemplu, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017) se referă la încetarea înainte de termen a mandatelor de ales local, a mandatelor de conducere ale judecătorilor şi procurorilor şi a mandatelor membrilor consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, având în vedere, aşadar, autorităţi sau instituţii publice de rang constituţional. Prin urmare, considerentele invocate nu au putut fi aplicate mutatis mutandis, deoarece vizau ipoteze juridice distincte de cea care forma obiectul criticii şi, în consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie nu au fost încălcate. 95. Curtea observă că în toate situaţiile analizate prin deciziile sus-menţionate obiect al controlului de constituţionalitate îl constituiau dispoziţii de lege care modificau regimul juridic al unor mandate (prin modificarea autorităţii de numire - Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, prin modificarea condiţiilor de numire - Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, prin redimensionarea duratei mandatului prin micşorare - Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 sau prin mărire - Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 713 din 4 decembrie 2014, prin instituirea/modificarea unor cauze de încetare a mandatului - Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 175 din 26 martie 2014, Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). 96. Spre deosebire de aceste situaţii, în cauza de faţă, dispoziţiile legii criticate nu aduc nicio modificare regimului juridic al mandatului preşedinţilor şi celor 2 vicepreşedinţi ai ANCOM. Astfel, analizând dispoziţiile legii criticate, Curtea observă că acestea vizează introducerea unui nou organism în cadrul ANCOM, un organism colegial - Comitetul de reglementare (format din 7 membri, inclusiv preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi), prevăzând autoritatea de numire, condiţiile de numire, durata mandatului şi condiţiile de încetare a mandatului pentru toţi membrii Comitetului. Însă, referitor la preşedinte şi cei 2 vicepreşedinţi, funcţii care existau înainte, fiind prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, analizând comparativ cele două reglementări, Curtea reţine că legea nouă nu aduce niciun fel de modificare a regimului juridic al mandatului preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, preluând din legea veche - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009, aceleaşi reglementări referitoare la aceste mandate. Aşadar, din analiza comparativă a celor două reglementări, Curtea constată că legea nouă nu reglementează diferit regimul juridic al mandatului preşedintelui şi al celor 2 vicepreşedinţi. 97. Or, în jurisprudenţa sa referitoare la principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că pentru a exista retroactivitate ar fi trebuit ca între cele două prevederi să fie o deosebire, în caz contrar, continuitatea reglementării exclude, prin ipoteză, retroactivitatea celei noi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, Decizia nr. 58 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 18 aprilie 2002, sau Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 27 februarie 2003). Totodată, prin Decizia nr. 56 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 13 martie 2014, Curtea a reţinut că premisa analizării dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie este existenţa unui conflict real de legi în timp, şi anume legea nouă să aibă un caracter novator, astfel încât noile reguli să fie susceptibile să se aplice situaţiilor constituite înainte de intrarea ei în vigoare, în baza legii vechi. 98. Aplicând aceste considerente referitoare la premisele conflictului de legi în timp, în cauza de faţă, Curtea constată că, din moment ce legea care constituie obiect al controlului de constituţionalitate nu reglementează diferit regimul juridic al mandatelor preşedintelui şi celor 2 vicepreşedinţi ai ANCOM, neinstituind nici măcar o cauză nouă de încetare a mandatelor în curs, nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatelor ar fi legea criticată, întrucât aceasta nu modifică sub niciun aspect mandatele preşedintelui şi celor 2 vicepreşedinţi. Prin urmare, nu există un conflict real de legi în timp, astfel că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care consacră principiul neretroactivităţii legii (ca metodă de soluţionare a conflictului de legi în timp) nu sunt incidente în cauză, lipsind însăşi premisa de la care trebuie să pornească analiza acestora. 99. Curtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, având în vedere cele constatate deja prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, paragraful 54, potrivit cărora aspectele legate de reglementarea de către statele membre a reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenţei autorităţilor naţionale de reglementare, asigurarea de resurse umane şi financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuţiilor sau asigurarea de bugete anuale separate) nu au în sine o relevanţă constituţională. 100. În final, cu privire la critica autorului obiecţiei de neconstituţionalitate ce vizează faptul că expunerea de motive a legii criticate este incompletă, Curtea reţine că această critică de neconstituţionalitate nu poate fi primită, deoarece, aşa cum a stabilit în jurisprudenţa sa recentă (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, sau Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44), de principiu, instanţa de contencios constituţional nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. 101. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţiile referitoare la dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte soluţiile referitoare la celelalte dispoziţii, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 2 (cu referire la art. 11^1), ale art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) şi alin. (10)] şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2), (3) şi (5)] din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 908 din 16 decembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2), (3) şi (5)], ale art. I pct. 2 (cu referire la art. 11^1), ale art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) şi alin. (10)] şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
