Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, excepţie ridicată de Claudiu Eduard Dragomir în Dosarul nr. 1.054/45/2017 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 668D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, după caz, a dispus, succesiv, amânarea pronunţării pentru data de 16 septembrie 2020, 6 octombrie 2020, 4 noiembrie 2020, respectiv 16 decembrie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.054/45/2017, Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Claudiu Eduard Dragomir într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unui act administrativ emis în temeiul prevederilor art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, prin care a fost trecut în rezervă ca urmare a unei sentinţe penale pronunţate de Tribunalul Militar Iaşi, prin care s-a dispus condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate şi amânarea aplicării acesteia în temeiul art. 83 din Codul penal. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ cuprinsă în art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost legiferată prin reglementările privind armonizarea legislaţiei cu noile dispoziţii în materie penală, este neconstituţională, fiind contrară art. 41 alin. (1) din Constituţie, deoarece: dispoziţiile art. 90 din Codul penal prevăd expres că persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, mai ales în situaţia în care instanţa de judecată nu a impus în sarcina condamnatului obligaţia de a nu ocupa o funcţie publică; după rămânerea definitivă a unei sentinţe penale, statutul juridic al cadrului militar faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este similar cu cel avut în momentul înrolării acestuia în armata română şi cu cel avut pe toată perioada în care a fost activ, astfel încât, din punctul de vedere al drepturilor acestuia, nimic nu a fost schimbat sau modificat; în urma amânării aplicării pedepsei, capacitatea juridică a celui condamnat nu este ştirbită sau diminuată, neexistând nicio consecinţă juridică a condamnării; din simplul fapt al existenţei condamnării nu decurge nicio consecinţă extrapenală care să-l facă pe acesta incapabil de a fi încadrat în forţele armate române. 5. Prin urmare, această sintagmă conduce la ineficacitatea instituţiei amânării aplicării pedepsei, astfel cum este reglementată de Codul penal, pentru că nu există nicio diferenţă între efectele produse de suspendarea executării pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, creându-se o discriminare indirectă, întrucât nu se face vreo diferenţiere între categoriile de persoane care sunt supuse unui tratament diferit în urma sancţiunilor penale aplicate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, dispoziţiile criticate încalcă principiul egalităţii în faţa legii fără privilegii şi discriminări şi prin raportare la prevederi asemănătoare, care se referă la alte categorii profesionale, similare cadrelor militare, cum ar fi, de exemplu, poliţiştii, al căror statut prevede expres că, în cazul în care se dispune amânarea aplicării pedepsei, cel condamnat va fi repus în drepturile anterioare şi îşi va putea exercita profesia neîngrădit; astfel, instituţia juridică a amânării aplicării pedepsei este denaturată, ajungându-se la crearea unei discriminări directe între militari şi poliţişti, sens în care se face trimitere, spre exemplu, la art. 53 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care cuprinde dispoziţii procesual penale care modifică art. 65 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului. În contextul criticilor de neconstituţionalitate se face referire la armonizarea legislaţiei cu privire la instituţia amânării aplicării pedepsei şi este menţionată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la interzicerea discriminării. 6. Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. 33 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. În acest context, Curtea observă că din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia are în vedere, în mod expres, numai neconstituţionalitatea sintagmei „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ din cuprinsul art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, iar nu articolul în ansamblul său. Or, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, cu valoare de principiu, că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragraful 45, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, sau Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006). Totodată, Curtea observă că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 au fost modificate prin art. I pct. 61 din Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 13 mai 2019, fiind păstrată soluţia legislativă criticată. 11. Prin urmare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de constituţionalitate sintagma „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“, cuprinsă în dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, care au, în prezent, următorul cuprins: „Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic, prin ordin al comandanţilor/şefilor care au competenţe în acest sens, stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, dispoziţiile art. 43 aplicându-se în mod corespunzător.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii şi ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă. De asemenea, prin motivarea excepţiei de neconstituţionalitate sunt vizate aspecte ce sunt circumscrise art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind principiul legalităţii prin prisma respectării normelor referitoare la calitatea legii. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia este nemulţumit, în principal, de faptul că, în ceea ce priveşte consecinţele şi efectele utilizării instituţiei amânării aplicării pedepsei în cazul cadrelor militare, prin normele legale cuprinse în art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin art. 33 pct. 2 din Legea nr. 255/2013, se legiferează diferit faţă de cadrul legal general prevăzut de Codul penal şi de normele speciale ce reglementează statutul altor categorii profesionale, ceea ce, în opinia acestuia, constituie o afectare a principiului legalităţii şi o discriminare ce are implicaţii şi în ceea ce priveşte dreptul la muncă. 14. Curtea observă că Legea nr. 80/1995 este un act normativ ce reglementează statutul cadrelor militare, iar, în sensul acestei legi, prin cadre militare se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege, şi care, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale (art. 1 şi art. 6 alin. 1 din Legea nr. 80/1995). Astfel, cadrele militare sunt în serviciul naţiunii şi, în virtutea art. 4 alin. 1 din această lege, se pot afla în una dintre următoarele situaţii: „a) în activitate, când ocupă o funcţie militară. Calitatea de cadru militar în activitate se menţine şi pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de pregătire în interesul serviciului, sunt suspendate din funcţii, precum şi atunci când sunt puse la dispoziţie: în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru cazurile de boală stabilite prin hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate. Pot fi ofiţeri, maiştri militari sau subofiţeri în activitate persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară; b) în rezervă, când nu ocupă o funcţie militară, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadre militare în activitate; c) în retragere, când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar“. 15. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 80/1995, „ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate au obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare“. În aplicarea acestor dispoziţii legale, prin art. 87 din Legea nr. 80/1995 sunt instituite anumite sancţiuni, care au drept scop, printre altele, protejarea prestigiului instituţiei din care fac parte cadrele militare (aspect ce se regăseşte şi în normele ce reglementează statutul altor categorii socioprofesionale şi chiar în Codul administrativ). Astfel: (i) cadrele militare în activitate condamnate prin hotărâre judecătorească la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia, precum şi cele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării ori cu amendă se trec în rezervă sau direct în retragere; (ii) cadrele militare în activitate condamnate prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia se trec în rezervă sau direct în retragere din oficiu; (iii) cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic, prin ordin al comandanţilor/şefilor care au competenţe în acest sens, stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale. 16. Din analiza dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 80/1995, Curtea observă că acestea reglementează, în ansamblul lor, ipoteze obligatorii sau potestative în care cadrele militare care au săvârşit infracţiuni sunt trecute în rezervă sau retragere, iar autorul excepţiei de neconstituţionalitate se află în ipoteza art. 87 alin. 3, adică potestativă, păstrarea sa în unitate şi menţinerea în activitate, respectiv trecerea în rezervă sau direct în retragere, lăsându-se la latitudinea comandanţilor/şefilor care au competenţe în acest sens, stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale. Prin urmare, pronunţarea unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei în cazul cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale dă naştere unui drept al autorităţii publice de a alege între a trece în rezervă sau direct în retragere ori a menţine în activitate respectivele cadre militare, fără să fie realizată în cuprinsul acestor norme vreo circumstanţiere, după caz, respectiv în funcţie de ipoteza normativă în care se află destinatarul normei. 17. Curtea observă că, în materie penală, rezolvarea acţiunii penale se face prin pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de judecată, prin care aceasta hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal [art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală]. 18. Referitor la cadrul general ce reglementează cu privire la instituţia amânării aplicării pedepsei, Curtea constată că în Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, - Partea generală, titlul III - Pedepsele, capitolul V: Individualizarea pedepselor, este cuprinsă secţiunea a 4-a: Amânarea aplicării pedepsei (art. 83: Condiţiile amânării aplicării pedepsei; art. 84: Termenul de supraveghere; art. 85: Măsurile de supraveghere şi obligaţiile; art. 86: Supravegherea; art. 87: Modificarea sau încetarea obligaţiilor; art. 88: Revocarea amânării aplicării pedepsei; art. 89: Anularea amânării aplicării pedepsei; art. 90: Efectele amânării aplicării pedepsei). 19. Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie juridico-penală nouă, o modalitate de individualizare a pedepsei care nu se regăsea în Codul penal din 1969 şi care poate fi aplicată de instanţa de judecată dacă sunt întrunite condiţiile legale, atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, instanţa stabilind un termen de supraveghere a conduitei condamnatului (în acest sens a se vedea Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). 20. Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) din Codul penal, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 42 Condamnări care nu atrag starea de recidivă - „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la: a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; b) infracţiunile amnistiate“); c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Potrivit art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 21. Aşadar, art. 83 din Codul penal reglementează condiţiile amânării aplicării pedepsei, acestea privind gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a destinatarului normei şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Condiţiile care privesc persoana destinatarului normei sunt menite să contribuie la formarea aprecierii instanţei că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară (Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016, precitată, paragraful 21). Această soluţie este un substituent pentru soluţia de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară Codului penal în vigoare şi se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal [art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În cazul acestei soluţii, pedeapsa va fi stabilită, dar nu va fi aplicată. În această situaţie, instanţa trebuie ca, pe baza unor criterii de apreciere care ţin de persoana destinatarului normei, să îşi formeze convingerea că nu este necesară aplicarea unei pedepse, ci doar supravegherea acestuia timp de 2 ani. De altfel, în contextul stabilirii condiţiilor prevăzute de lege pentru amânarea aplicării pedepsei o importanţă distinctă o are conduita destinatarului normei pe parcursul procesului penal, având în vedere condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din Codul penal în care instanţa nu poate dispune amânarea aplicării pedepsei. 22. În continuare, Codul penal prevede că pe durata termenului de supraveghere de 2 ani persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este obligată să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de lege [art. 85 alin. (1) din Codul penal], precum şi una sau mai multe dintre obligaţiile impuse de către instanţă [art. 85 alin. (2) din Codul penal]. De asemenea, potrivit art. 87 alin. (1), dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa poate dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de integrare. În virtutea art. 87 alin. (2) din Codul penal, dacă instanţa apreciază că menţinerea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus nu mai este necesară, poate dispune încetarea executării respectivelor obligaţii. În acest context, este de precizat faptul că în noul Cod penal serviciului de probaţiune îi revine sarcina de a supraveghea toate persoanele faţă de care s-a dispus o măsură ce presupune lăsarea acestora în comunitate - în cazul amânării aplicării pedepsei, a renunţării la aplicarea pedepsei, la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a liberării condiţionate, a măsurilor educative neprivative de libertate. 23. Prin urmare, amânarea aplicării pedepsei este o posibilitate lăsată judecătorului de a-i sancţiona pe acei destinatari ai normei faţă de care s-au stabilit pedepse mai mici şi pentru care nu este necesară executarea efectivă a pedepsei, în condiţiile prevăzute de lege, iar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se putea dispune măsura amânării aplicării pedepsei creează pentru destinatarul normei o vocaţie la beneficiul acestei măsuri de individualizare a pedepsei, iar nu un drept. 24. Cu privire la efectele amânării aplicării pedepsei, Curtea observă că acestea sunt reglementate de prevederile art. 90 din Codul penal, care dispun după cum urmează: „(1) Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare. (2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.“ 25. Având în vedere textul de lege antereferit, rezultă că, din punct de vedere temporal, după rămânerea definitivă a hotărârii privind amânarea aplicării pedepsei, există două intervale de timp: (i) termenul de supraveghere, pe durata căruia, în condiţiile stabilite de instanţă [art. 84 alin. (2) şi art. 85 din Codul penal], persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, precum şi (ii) perioada de după împlinirea termenului de supraveghere. 26. În ceea ce priveşte măsurile de supraveghere, acestea au menirea de a stabili un contact direct, pe durata termenului de supraveghere, între persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi serviciul de probaţiune, care să permită verificarea comportamentului acestuia, respectarea obligaţiilor şi a interdicţiilor impuse de instanţă. Instanţa are obligaţia să dispună ca persoana faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei să respecte întregul set de măsuri de supraveghere, fără a reduce sau a adăuga alte măsuri. Spre deosebire de obligaţii, măsurile de supraveghere nu pot face obiectul aprecierii instanţei. În afara acestor măsuri de supraveghere pe care instanţa le impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, legea prevede un ansamblu de obligaţii care, integral sau în parte, pot fi impuse celui în cauză. În aprecierea obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoana faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei, instanţa are libertatea de a decide dacă trebuie să impună o obligaţie, mai multe, toate obligaţiile prevăzute de lege sau niciuna. Obligaţiile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Codul penal au, în ansamblu, rolul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. 27. Prin urmare, efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziţia persoanei în cauză care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii şi obligaţiile individualizate prin hotărârea instanţei de judecată, aşa încât, după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice. Astfel, faţă de efectele renunţării la aplicarea pedepsei, care sunt definitive, efectele amânării aplicării pedepsei sunt provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, şi definitive, după acest termen, şi îl plasează pe destinatarul normei în postura unui cetăţean liber, dar care are de îndeplinit măsurile şi obligaţiile stabilite de instanţa de judecată şi îi impun acestuia o conduită bună pentru resocializare. Persoana în cauză se poate manifesta liber în limitele stabilite concret prin aplicarea acestei măsuri favorabile de individualizare a pedepsei. De altfel, şi în practica judiciară s-a reţinut că instituţia amânării aplicării pedepsei este incompatibilă cu pronunţarea unei soluţii de condamnare şi, în consecinţă, în cazul în care reţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 din Codul penal, instanţa nu pronunţă o soluţie de condamnare, ci stabileşte pedeapsa şi dispune amânarea aplicării acesteia (Decizia nr. 17/A/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). 28. În ceea ce priveşte consecinţele extrapenale derivate din infracţiunea săvârşită în cazul amânării aplicării pedepsei, având în vedere dispoziţiile art. 90 din Codul penal, ce constituie cadrul general, de principiu, cu privire la efectele amânării aplicării pedepsei, care sunt provizorii, până la expirarea termenului de supraveghere, şi definitive, după acest termen, Curtea reţine că legiuitorul, în virtutea principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu mai poate reglementa distinct decăderi, interdicţii sau incapacităţi prin alte norme, chiar dacă, într-o astfel de situaţie, prezumţia de nevinovăţie încetează să mai subziste faţă de persoana vizată a cărei vinovăţie a fost dovedită fără dubiu, fiind stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă [aşa cum s-a mai arătat, în temeiul art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, hotărârea privind amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat]. 29. Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională, ori de câte ori apreciază oportun, în funcţie de materia normată, legiuitorul poate conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunii penale, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 32). De asemenea constatarea ilicitului penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Numai condamnarea este cea care determină schimbarea situaţiei juridice a persoanei care exercită autoritatea publică şi o descalifică pe aceasta din punct de vedere legal şi moral pentru ocuparea funcţiei în care a fost învestită (a se vedea Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016, paragraful 52). 30. Însă, în cazul amânării aplicării pedepsei, fapta săvârşită constituie infracţiune şi tragerea la răspundere penală este posibilă, motiv pentru care acţiunea penală se exercită şi se epuizează în condiţii normale, dar judecătorul manifestă încredere în posibilităţile de îndreptare ale inculpatului fără a fi necesară sancţiunea penală şi, ca atare, nu îl condamnă şi nu îi aplică o pedeapsă. De asemenea, astfel cum s-a arătat mai sus, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se putea dispune măsura amânării aplicării pedepsei creează pentru destinatarul normei vocaţie la beneficiul acestei măsuri, iar nu un drept. Ca atare, consecinţele juridice ale amânării aplicării pedepsei, pronunţată de instanţa de judecată în condiţiile legii, sunt guvernate de Codul penal, lege care reglementează condiţiile în care persoanei faţă de care s-a dispus această soluţie nu i se mai aplică pedeapsa şi aceasta nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. 31. În continuare, Curtea reţine că noul cadru legislativ în materie penală a urmărit protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie şi de instrumentele juridice internaţionale care au stat la baza adoptării Codului penal şi a Codului de procedură penală, context în care au fost necesare atât o armonizare conceptuală a celor două acte normative antereferite, cât şi o corelare legislativă a terminologiei, a soluţiilor legislative cuprinse în aceste coduri cu legile speciale, implicit şi o corelare a efectelor pe care le produc normele legale circumscrise domeniului, tocmai pentru a fi respectate principiile Legii fundamentale. 32. Pentru a da eficienţă principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, coroborat cu art. 6 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, în virtutea căruia soluţiile pe care le cuprinde un act normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, legiuitorul a adoptat Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Astfel, luându-se în considerare cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, normele cu caracter general referitoare la amânarea aplicării pedepsei din Codul penal şi efectele pe care le produce această instituţie juridico-penală asupra unor categorii de personal ce exercită anumite funcţii publice sunt reflectate în legislaţia specială. Potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, această lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia. Astfel, acest act normativ cuprinde titlul II: Dispoziţii privind modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. 33. Curtea constată că prin actul normativ precitat s-au operat anumite modificări şi completări, prilej cu care însă s-au stabilit modalităţi diferite de reflectare a instituţiei amânării aplicării pedepsei, respectiv a efectelor acesteia, în actele normative care au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2013. Curtea observă că, în funcţie de categoria socioprofesională vizată, legiuitorul a transpus diferit efectele amânării aplicării pedepsei. Astfel, cu titlu de exemplu, Curtea învederează că, pe de o parte, potrivit art. 33 din Legea nr. 255/2013, prin care se aduc modificări şi completări Legii nr. 80/1995, cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naţionale, iar, pe de altă parte, spre exemplu, prin art. 53 şi art. 70 din Legea nr. 255/2013, se aduc modificări şi completări Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi Legii nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prevăzându-se că, în cazul în care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, poliţistul sau, după caz, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului justiţiei. 34. În acest context, Curtea observă că soluţia legislativă criticată în prezenta cauză, aşa cum s-a arătat în prealabil, se referă la „cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale (...) cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“, care „pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate (...)“. Însă, astfel cum s-a statuat prin dinamica legislativă a Legii nr. 80/1995, în ceea ce priveşte soluţia de amânare a aplicării pedepsei ce poate fi stabilită de către instanţa de judecată, art. 89 alin. (7^1) din acelaşi act normativ prevede că acele cadre „militare din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne suspendate din funcţie sau care s-au aflat la dispoziţie, în condiţiile legii, faţă de care sa dispus amânarea aplicării pedepsei, sunt repuse în drepturile avute la data suspendării din funcţie sau la data punerii la dispoziţie (...)“. Or, potrivit art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 80/1995, cadrele militare sunt „în activitate, când ocupă o funcţie militară. Calitatea de cadru militar în activitate se menţine şi pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de pregătire în interesul serviciului, sunt suspendate din funcţii, precum şi atunci când sunt puse la dispoziţie: în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru cazurile de boală stabilite prin hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate“. Prin urmare, instituţia amânării aplicării pedepsei nu este reglementată în mod unitar nici în cuprinsul Legii nr. 80/1995. 35. Referitor la aspectele privind calitatea legii, respectiv criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea Constituţională a constatat, în jurisprudenţa sa, că autoritatea legiuitoare are obligaţia de a edicta norme care să respecte aceste exigenţe. În acest sens, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie. De asemenea, potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative, iar, în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice şi pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea a constatat că, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul legalităţii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). 36. Curtea reţine că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent cu privire la instituţia aplicării amânării pedepsei, care să fie adoptat cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie şi care să se integreze în mod organic în sistemul legislaţiei, normele legale care nu respectă aceste cerinţe încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 din Constituţie. 37. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, sau Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). 38. De asemenea, nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). 39. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61). De asemenea a stabilit că numai diferenţele de tratament bazate pe o caracteristică identificabilă sau „statut“ prin care se disting persoane sau grupuri de persoane pot constitui discriminare în sensul articolului 14 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată în Cauza Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, paragraful 56). 40. Aplicând aceste statuări în prezenta cauză, Curtea constată că, deşi în concepţia noului Cod penal, persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, instituţie nouă în cadrul juridic penal, nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, această instituţie ce este prevăzută de norme de drept substanţial penal este transpusă în mod diferit în normele de drept procedural şi în cele care reglementează statutele unor categorii socioprofesionale asupra cărora are incidenţă această instituţie, fiind prevăzută producerea unor consecinţe şi efecte distincte şi diferite în urma aplicării acestora. Astfel, dacă în unele cazuri s-a dispus de către instanţa de judecată amânarea aplicării pedepsei, persoana în cauză va fi repusă în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului structurii respective (ministrului afacerilor interne), în timp ce în alte cazuri, cum este şi situaţia din speţa de faţă, persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei poate fi trecută în rezervă sau direct în retragere ori poate fi menţinută în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului structurii respectiv (ministrul apărării naţionale). 41. Modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta nu urmează concepţia generală a instituţiei amânării aplicării pedepsei şi, prin urmare, conduce la discriminări între, pe de o parte, destinatarii normei generale prevăzute la art. 90 din Codul penal şi, pe de altă parte, între destinatarii normelor speciale care au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, întrucât, într-adevăr, sancţiunile aplicate, astfel cum s-a arătat în precedent, au drept scop, printre altele, protejarea prestigiului instituţiei din care fac parte cadrele militare, aspect care se regăseşte însă şi în normele ce reglementează statutul altor categorii socioprofesionale şi chiar în Codul administrativ. 42. Având în vedere cele expuse, Curtea învederează faptul că normele legale care privesc dreptul substanţial penal, dreptul procesul penal, precum şi cele care reglementează statutele unor categorii socioprofesionale în care sunt reflectate normele penale trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia sau fără să instituie paralelisme legislative şi fără să creeze discriminări. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul penal şi să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia, să detalieze şi să transpună cât mai fidel conceptul de bază în actele normative speciale. 43. Or, aşa cum reiese din cele prezentate mai sus, precum şi din expunerea de motive, şi chiar din titlul acestei legi, scopul adoptării Legii nr. 255/2013 a fost armonizarea conceptuală a prevederilor Codului de procedură penală cu prevederile noului Cod penal, modificarea unor texte din legislaţia specială, în vederea corelării cu dispoziţiile noului Cod de procedură penală, armonizarea soluţiilor legislative şi a terminologiei din legile speciale cu prevederile noului Cod de procedură penală, respectiv pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, însă, din examinarea soluţiilor legislative în discuţie, Curtea constată că nu este păstrată concepţia de principiu cu privire la instituţia amânării aplicării pedepsei. 44. Din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui în materie penală, cât şi a celui prin care au fost completate anumite acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale şi prin care este modificat şi completat statutul unor categorii socioprofesionale, Curtea constată că statul, prin autorităţile sale cu competenţe legislative, deşi a procedat la o reformă în acest sens (noul Cod penal, Legea nr. 135/2010 şi Legea nr. 255/2013), nu a stabilit şi un sistem de referinţă unitar în privinţa efectelor pe care le produce instituţia amânării aplicării pedepsei prevăzută de Codul penal, raportat la art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 (şi la celelalte acte normative pe care Legea nr. 255/2013 le modifică), întrucât modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta nu urmează concepţia generală a instituţiei amânării aplicării pedepsei şi, prin urmare, conduce la discriminări. 45. Curtea constată că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera şi de a da eficienţă prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma normelor de tehnică legislativă în virtutea cărora soluţiile pe care le cuprinde un act normativ trebuie să ţină seama de cerinţele corelării şi armonizării legislaţiei naţionale, fără să stabilească însă o necesară corelare şi o legiferare nediscriminatorie în ceea ce priveşte efectele instituţiei amânării aplicării pedepsei prevăzute de cadrul general în materie, reprezentat de Codul penal, şi cele prevăzute de legislaţia specială, stabilind un tratament diferit pentru situaţii analoage şi comparabile fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă. 46. Faţă de aceste împrejurări, Curtea constată că sintagma „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“, cuprinsă în dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, este contrară art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. 47. În contextul analizei excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 71 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragraful 23, a reţinut că atât personalul militar al Jandarmeriei Române, cât şi cadrele militare sunt subiecte ale unui raport de serviciu, iar în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie, potrivit legii penale. Acest raport de serviciu ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. Aşadar, elementele esenţiale în ceea ce priveşte naşterea, executarea şi încetarea raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul cadrelor militare, statut care trebuie reglementat prin lege organică, potrivit art. 118 alin. (2) din Constituţie. 48. De asemenea, Curtea a stabilit, de principiu, că instituirea prin lege a unor condiţii pentru ocuparea unor funcţii sau exercitarea unor profesii nu reprezintă o încălcare a principiului constituţional al dreptului la muncă şi la alegerea profesiei (Decizia nr. 545 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 25 ianuarie 2005, sau Decizia nr. 41 din 24 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 24 februarie 2006). 49. Însă, raportat la cauza de faţă, având în vedere că ansamblul legislativ ce cuprinde sintagma „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ nu conţine criterii clare de trecere în rezervă sau direct în retragere ori de menţinere în activitate, respectiv de suspendare/încetare a raporturilor de serviciu în ceea ce priveşte cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, ca o consecinţă a încălcării principiului legalităţii şi a principiului egalităţii în drepturi, Curtea reţine şi afectarea prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă. Astfel, în speţă, pot fi puse în discuţie aspecte legate de elementele esenţiale ale încheierii, executării, modificării, suspendării şi încetării raportului de serviciu prin prisma dreptului la muncă, având în vedere faptul că dispoziţiile legale lasă, astfel cum s-a arătat în precedent, în mod arbitrar, trecerea în rezervă sau direct în retragere ori menţinerea în activitate a cadrelor militare, prin ordin al ministrului apărării naţionale, exclusiv pe baza propunerilor comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens. 50. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Claudiu Eduard Dragomir în Dosarul nr. 1.054/45/2017 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“, cuprinsă în dispoziţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
