Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 900 din 15 decembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 900 din 15 decembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1274 din 22 decembrie 2020

Comenteaza legea


┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian       │- judecător           │
│Deliorga       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius  │- judecător           │
│Morar          │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria     │- judecător           │
│Pivniceru      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina    │- judecător           │
│Stanciu        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător           │
│Tănăsescu      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia  │-                     │
│Costinescu     │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, obiecţie formulată de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 11.363 din 18 iunie 2020, Avocatul Poporului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.255 din 18 iunie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 758A/2020.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că, prin modul în care a fost adoptată legea supusă analizei de constituţionalitate, aceasta încalcă principiul securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale. Dispoziţiile art. II din legea criticată, conform cărora „prezenta lege intră în vigoare la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I“, au fost adoptate cu încălcarea principiului predictibilităţii legislative în materie fiscală, instituit de prevederile art. 4 din Codul fiscal, în aplicarea căruia, „În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an“.
    4. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecă, aceasta este raportată la prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 56 alin. (2) din Legea fundamentală, autorul sesizării susţinând că reglementarea unor sarcini fiscale doar în sarcina unor anumite categorii de contribuabili (şi anume care realizează venituri din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale) încalcă principiul fiscalităţii egale şi principiul aplicării juste a sarcinii fiscale (principiul echităţii).
    5. Pentru a analiza constituţionalitatea noii sarcini fiscale instituite, Avocatul Poporului apreciază că este necesară determinarea naturii juridice a taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă şi identificarea distincţiilor între cele 2 tipuri de sarcini fiscale: impozite şi taxe, întrucât prin modul de reglementare se creează confuzii între cele două noţiuni. Din examinarea termenilor utilizaţi în art. 2 alin. (1) pct. 29, respectiv pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, rezultă că impozitul este definit ca fiind „prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general“, în timp ce taxa reprezintă „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public“. Legat de obligativitatea existenţei unei contraprestaţii pentru suma reţinută cu titlu de taxă, în jurisprudenţa sa, spre exemplu deciziile nr. 176 din 6 mai 2003 şi nr. 1.202 din 5 octombrie 2010, Curtea Constituţională a precizat faptul că, „în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice“. În consecinţă, elementul definitoriu al taxei îl constituie reglementarea unei contraprestaţii pentru taxa datorată.
    6. Or, din examinarea întregului act normativ nu reiese care este serviciul sau lucrarea efectuată în mod direct şi imediat de către instituţii drept contraprestaţie pentru sumele reţinute cu titlu de taxă. Dimpotrivă, întreaga reglementare converge spre încadrarea taxei sub forma unui impozit, taxa instituită fiind, în realitate, „o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă“, aspecte ce imprimă acestei sarcini fiscale caracterul de impozit. Rezultă că, în condiţiile în care nu există o prevedere expresă referitoare la destinaţia sumelor reţinute cu titlu de taxă, această sarcină fiscală nu a fost instituită în considerarea unei contraprestaţii datorate de stat, ceea ce este contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale“. Odată stabilită natura juridică a sarcinii fiscale instituite prin legea supusă controlului ca fiind un impozit, consecinţele în planul legislaţiei atrag necesitatea respectării de către legiuitor a următoarelor principii: interdicţia dublei impozitări, principiul echităţii, principiul egalităţii fiscale.
    7. Principiul egalităţii fiscale şi cel al aplicării juste a sarcinii fiscale (principiul echităţii) sunt consacrate de art. 16 alin. (1) şi art. 56 alin. (2) din Legea fundamentală. Particularităţile principiului egalităţii în materie fiscală au fost evidenţiate în doctrina juridică, dar şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără niciun privilegiu sau nicio discriminare. Egalitatea în faţa legii fiscale presupune că puterea statului de a impozita trebuie întotdeauna exercitată astfel încât sarcina fiscală să fie pe cât posibil egală pentru toţi contribuabilii. În considerentele Deciziei nr. 6 din 25 februarie 1993 prin care a fost constatată neconstituţionalitatea soluţiei legislative care introducea o majorare de impozit de 30% pentru veniturile obţinute din cumul pentru o anumită categorie de funcţionari publici, Curtea Constituţională a reţinut că „Fiscalitatea care se îndepărtează de la regulile general admise, cât priveşte baza şi cotele impozabile, categoriile de venituri etc., devine o fiscalitate discriminatorie dacă introduce criterii care afectează egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“ (A se vedea şi Decizia nr. 176 din 6 mai 2003 sau Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994). Prin urmare, legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale.
    8. În ceea ce priveşte modul concret de calcul al sarcinii fiscale, Avocatul Poporului observă că actul normativ criticat operează o reconfigurare a sistemului de impozitare doar în privinţa unei anumite categorii de contribuabili, introducând un sistem de impozitare proporţională progresivă. Prin efectul acestei intervenţii legislative, o parte dintre contribuabili sunt impozitaţi cu o cotă unică de impunere de 10% pe venituri, iar o altă categorie de pensionari sunt supuşi unei duble impozitări constând în cota unică de impozitare de 10% la care se adaugă o impozitare progresivă pe tranşe de venit stabilită în funcţie de veniturile totale (pensia contributivă cumulată cu pensia necontributivă).
    9. Fără a contesta legitimitatea Parlamentului de a stabili sistemul de impozitare, competenţă recunoscută de art. 61 alin. (1) şi art. 139 alin. (1) din Legea fundamentală, Avocatul Poporului consideră că sistemul de impozitare, fie că este unul organizat sub forma cotei unice, fie sub forma impozitării progresive, trebuie să fie acelaşi pentru toţi contribuabilii persoane fizice, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 56 alin. (2).
    10. Faţă de argumentele expuse, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt neconstituţionale.
    11. Cu Adresa nr. 935 din 18 iunie 2020, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 4 din 18 iunie 2020 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a sesizat instanţa constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.258 din 19 iunie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 759A/2020.
    12. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă în ceea ce priveşte dispoziţiile legii supuse controlului. Arată că unul dintre cele 5 principii ale fiscalităţii reglementate de art. 3 din Codul fiscal vizează „justeţea impunerii sau echitatea fiscală“, care „asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia“. Aşezarea justă şi echitabilă a sarcinii fiscale constituie una dintre componentele statului de drept, aşa cum este definit statul român prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, fiind reglementată de dispoziţiile art. 56 alin. (2) şi de art. 139 alin. (1) din Constituţie. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale (autorul sesizării face trimitere la Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993, Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994, Decizia nr. 370 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 26 iunie 2012, Decizia nr. 686 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 538 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 28 septembrie 2017, Decizia nr. 586 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 983 din 20 noiembrie 2018, Decizia nr. 702 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 10 februarie 2020), s-a reţinut în mod constant că statul are o marjă largă de apreciere în stabilirea politicii fiscale şi revine legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili cuantumul impozitelor şi de a acorda exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale sau, aşa cum reţine Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
    13. Autorul sesizării arată că legea ce formează obiectul sesizării instituie, în ansamblul său, taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă stabilite în baza unor legi speciale, taxă care se calculează prin aplicarea unui procent lunar asupra venitului lunar taxabil, determinat potrivit dispoziţiilor art. 134^2 alin. (1) sau (2) din Codul fiscal, nou-introduse prin legea criticată. Legiuitorul instituie un nou regim de impunere fiscală aplicabil numai în privinţa anumitor venituri, şi anume pentru veniturile obţinute din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, prevăzute de art. 134^1 alin. (3) din Codul fiscal, nou-introdus prin legea criticată. Legea instituie o taxă pe venitul din pensiile reglementate de legile speciale care este diferită de impozitul pe venit şi se cumulează cu acesta din urmă, ceea ce înseamnă că acestei categorii de venituri, care fac obiectul taxării conform legii criticate, i se aplică atât impozitul pe veniturile din pensii, cât şi taxa nou-instituită. Rezultă, astfel, că pensiile vizate de lege sunt supuse unei duble impuneri, contrar principiului nediscriminării şi principiului aşezării juste şi echitabile a sarcinii fiscale. Această „taxă“, pe lângă faptul că este discriminatorie şi reprezintă de fapt un impozit pe venit deghizat, se calculează practic asupra venitului net din pensii, după deducerea din pensia brută a impozitului pe venit, ceea ce duce practic, de la un anumit nivel, la un procent de fiscalizare calculat la pensia brută de 95%. În aceste condiţii, prin cuantumul ridicat, măsura instituirii taxei reprezintă o adevărată confiscare şi este de natură a afecta însăşi substanţa dreptului. Opţiunea promovată prin legea în discuţie reprezintă un subterfugiu prin care se aduce atingere chiar substanţei dreptului la pensie, astfel cum acesta este stabilit prin legile speciale în vigoare.
    14. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că, prin raportare la cuantumul de 7.001 lei al sumei nesupuse taxei criticate, este lesne de observat faptul că impunerea taxei vizează o categorie restrânsă de contribuabili care obţine venituri din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă în condiţiile legilor speciale amintite. Aşa cum rezultă din expunerea de motive a legii, taxa de 85% pentru veniturile din pensii care depăşesc 7.001 lei va afecta în principal categoria pensionarilor magistraţi, în cazul cărora pensia medie în plată la finele lunii aprilie 2019 era de circa 18.000 lei, iar, subsecvent, se va răsfrânge asupra pensionarilor din domeniul aeronautic civil navigant, în cazul căruia pensia medie în plată la acelaşi moment este menţionată ca fiind de circa 10.000 lei. Potrivit aceloraşi exemple menţionate în expunerea de motive, celelalte categorii de pensii reglementate prin legi speciale supuse taxei instituite vor fi afectate într-o măsură extrem de redusă sau chiar deloc. Astfel, nu se poate concluziona decât în sensul că taxa de 85% aplicată asupra veniturilor de peste 7.001 lei obţinute din pensii reglementate prin legi speciale se răsfrânge cu precădere asupra pensionarilor magistraţi, echivalând cu reducerea drepturilor de pensie reglementate de Legea nr. 303/2004 la nivelul altor categorii socioprofesionale care nu se regăsesc în situaţia magistraţilor, ipoteză care nu poate fi privită decât ca o cvasianulare a compensaţiei parţiale conferite de legiuitor pentru specificul profesiei de magistrat. Sub acest aspect, nu poate fi negată lipsa de concordanţă a legii criticate cu Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020, relevante fiind, din perspectiva analizată, considerentele de la pct. 104 şi pct. 108 şi 109 din decizie, fapt ce este de natură să contravină dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la respectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    15. În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine încălcarea prin legea supusă controlului de constituţionalitate şi a principiului statului de drept, statuat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la principiul impunerii fiscale juste şi echitabile prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie, precum şi încălcarea principiului egalităţii, statuat de art. 16 din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum s-a reţinut atât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi a Curţii Constituţionale a României, principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, în sensul că la situaţii egale se aplică un tratament egal, iar la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Cu alte cuvinte, acest principiu impune ca dispoziţiile normei juridice să se aplice tuturor celor aflaţi în ipoteza normei, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.
    16. Veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă vizate de legea criticată sunt reglementate prin lege şi reprezintă venituri impozabile conform art. 2 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 12 lit. j) şi art. 99 din Codul fiscal, cota de impozitare fiind de 10%, conform art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul fiscal. codul fiscal prevede scutiri de la plata impozitului pe veniturile provenite din pensii [spre exemplu, art. 60 pct. 1 lit. c) şi art. 62 lit. k) din Codul fiscal] şi stabileşte că „Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei“. În sensul celor reţinute de Curtea Constituţională, în virtutea dreptului de a stabili politica fiscală, legiuitorul a stabilit prin Codul fiscal, cu respectarea principiului impunerii fiscale juste şi echitabile, o cotă de impozitare unică de 10% aplicabilă unitar şi nediscriminatoriu tuturor veniturilor din pensii cu deducerea sumei neimpozabile de 2.000 de lei, stabilind, totodată, anumite „exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării“. Aceste excepţii şi scutiri sunt considerate a fi adecvate cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin considerentele de la pct. 34 din Decizia nr. 686 din 24 noiembrie 2016, precitată. Or, arată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă stabilite prin legile speciale prevăzute la art. 134^1 alin. (3) din Codul fiscal, introdus prin pct. 2 din lege, sunt supuse unui regim de impunere discriminatoriu în raport cu celelalte categorii de venituri impozabile. Nefiind clar stabilită natura juridică a taxei nou-instituite, din dispoziţiile legii rezultă că veniturile obţinute din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă stabilite prin legile speciale sunt supuse atât impozitului pe venit, cât şi noii taxe. Astfel, opţiunea legiuitorului de a stabili un regim de impunere (format din impozit pe venit şi taxa nou-instituită) aplicabil acestor categorii de venituri reprezintă o impunere fiscală dublă asupra aceluiaşi venit. Este de observat că, parţial, valoarea taxei criticate este similară impozitului pentru celelalte venituri din pensii. Astfel, în privinţa pensiilor reglementate de legile speciale în cuantum de până la 7.000 de lei inclusiv, sunt menţinute cotele de impunere fiscală corespunzătoare impozitului pe venit, cărora li se modifică numai denumirea din „impozit pe venit“ în „taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“ şi se introduce o taxă în cotă de 85% pentru veniturile obţinute din pensiile vizate al căror cuantum depăşeşte 7.001 lei. În condiţiile expuse, sub denumirea de „taxă pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“ stabilite prin legile speciale, prin legea criticată se instituie un sistem de impunere fiscală paralel cu sistemul de impunere specific celorlalte categorii de pensii, reglementat sub denumirea de „impozit pe venit“. Cu alte cuvinte, noul sistem de impunere instituit sub denumirea de „taxă“ poate fi calificat ca un nou impozit pe venit stabilit numai cu privire la anumite categorii de venituri. Or, acest regim de impunere reprezintă o măsură de politică fiscală care contravine principiului egalităţii/nediscriminării şi principiului aşezării juste şi echitabile a sarcinii fiscale şi care nu îşi poate găsi o justificare rezonabilă nici chiar în conjunctura economică globală care fundamentează promovarea reglementării în discuţie. Dacă principiile solidarităţii, protecţiei şi recunoştinţei sociale justifică o discriminare pozitivă în privinţa anumitor categorii de contribuabili prin scutirea de impozit pe venit (art. 60 şi art. 62 din Codul fiscal), inclusiv prin scutirea de impozit pe venit în cazul anumitor venituri obţinute din pensii [cum sunt cele reglementate de art. 60 pct. 1 lit. c) şi art. 62 lit. k) din Codul fiscal], nu poate fi identificată, din perspectiva principiului nediscriminării ori a principiului sarcinii fiscale juste şi echitabile, nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă care să fundamenteze o discriminare negativă prin noul regim de impunere aplicabil numai pensiilor şi indemnizaţiilor pentru limită de vârstă stabilite prin legile speciale prevăzute la art. 134^1 alin. (3) din Codul fiscal, introdus prin pct. 2 din lege.
    17. Cu privire la principiul clarităţii, previzibilităţii şi predictibilităţii legii decelat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că din dispoziţiile legii nu rezultă cu suficientă claritate raportul dintre noile prevederi şi efectele principiului contributivităţii, afirmat ca una dintre raţiunile avute în vedere la adoptarea actului normativ în discuţie. Legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil în privinţa regimului de impunere aplicabil veniturilor obţinute din drepturile de pensie vizate, ceea ce constituie o încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul celor reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa recentă, în considerentele de la pct. 49-50 ale Deciziei nr. 49 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 13 mai 2020. Prin urmare, din cauza lipsei de claritate, previzibilitate şi predictibilitate a legii, dispoziţiile respective pot da naştere, în practică, unor interpretări şi aplicări neuniforme şi arbitrare în procesul de stabilire a regimului fiscal.
    18. Mai mult, instanţa supremă consideră că instituirea taxei contravine şi principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie. Independenţa justiţiei este o valoare fundamentală a statului de drept, nefiind un privilegiu al magistratului, ci un drept al cetăţenilor, constituind o condiţie prealabilă, esenţială, a statului de drept. Garanţia asigurării independenţei judecătorilor în componenta sa economică implică nu doar remunerarea la un nivel înalt a muncii acestora, ci şi oferirea ulterior încetării activităţii acestora a unui nivel al pensiei cât mai apropiat de cel al salariului avut înainte de pensionare, în acest sens fiind prevederile bine cunoscute ale unei serii de recomandări şi avize ale organismelor internaţionale cu preocupări în domeniul justiţiei. Independenţa financiară a judecătorului - componentă indubitabilă a independenţei judecătorului, ca esenţă a conceptului de „tribunal independent“, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost afirmată şi reafirmată în documentele internaţionale ale căror prevederi nu pot fi ignorate, având în vedere angajamentele luate de statul român. Aceste documente internaţionale au fost luate deja în considerare de Curtea Constituţională, în fundamentarea deciziilor sale referitoare la exigenţele izvorâte din dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României. Se impun a fi menţionate Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, şi Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, precitată, în cuprinsul cărora instanţa constituţională a realizat o amplă analiză a modului în care documentele internaţionale trebuie privite, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie. Curtea a statuat, la nivel de principiu constituţional, o obligaţie în sarcina Parlamentului României de a „legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie“.
    19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţionează faptul că includerea obligaţiei statului de a asigura stabilitatea financiară a magistraţilor, inclusiv ulterior pensionării acestora, între garanţiile ce asigură independenţa justiţiei a fost statuată, în mod repetat, prin jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale. Asigurarea stabilităţii financiare implică însă nu doar obligaţia de a menţine dreptul magistraţilor la pensia de serviciu, ci şi pe aceea de a nu suprima în mod nejustificat cuantumul acestui drept. Prin urmare, această obligaţie a statului de a asigura stabilitatea financiară a magistraţilor, ca o componentă a principiului constituţional al independenţei justiţiei, este în mod flagrant încălcată prin instituirea taxei pentru veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, taxă care este de natură să genereze, sub aparenţa unei măsuri fiscale, o suprimare a drepturilor magistraţilor pensionaţi, stabilite în baza legii. În acest sens, instanţa supremă consideră că „nu se poate face abstracţie de faptul că, în toate ţările Uniunii Europene, este prevăzută prin Constituţie obligativitatea statului de a garanta magistraţilor, odată cu retragerea din activitate, plata unei pensii al cărei nivel să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii, fixându-se pensii reprezentând 75-80% din această ultimă remuneraţie“. În numeroase state europene (de exemplu, Cipru, Elveţia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia, Ungaria, Slovenia), statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensia de serviciu fac obiectul unei legi speciale, întemeiat, în principal, pe specificul activităţii judecătorilor şi procurorilor, pe rolul şi importanta lor socială, pe riscul profesional, precum şi pe incompatibilităţile şi interdicţiile instituite prin Constituţie sau prin lege. În majoritatea statelor este instituită obligaţia constituţională de a garanta judecătorului la încetarea funcţiei plata unei pensii al cărei nivel să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei renumeraţii, fiind astfel transpuse adecvat directivele nr. 86/378/CEE şi nr. 96/97/CEE şi fixându-se pensii între 70 şi 85% din această renumeraţie. În acest context, prezintă relevanţă şi faptul că, potrivit directivelor, „criteriile decisive pentru încadrarea unui sistem de securitate socială ca sistem ocupaţional sunt: a) să se refere la o categorie particulară de lucrători; b) să fie direct legat de perioada de serviciu; c) pensia să fie calculată prin raportare la ultimul salariu al lucrătorului“. Instanţa supremă invocă Cauza Beune C-7/1993, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat clar aceste criterii decisive, subliniind că expresia „ultimul salariu“ nu trebuie înţeleasă strict, ea putând reprezenta chiar şi „media salariilor din ultimele luni de angajare“, intrând în aria de reglementare din art. 141 al Tratatului UE. Or, prioritatea normelor comunitare şi aplicabilitatea lor imediată şi directă în dreptul nostru intern îşi are temei constituţional în art. 20 alin. (2) şi în art. 148 alin. (2) din Constituţie.
    20. Având în vedere caracterul nejustificat al măsurii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instituirea taxei suplimentare este de natură să încalce şi dispoziţiile art. 44 din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În considerarea celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 12 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Stec şi alţii împotriva Marii Britanii, dar şi în alte cauze precum Hotărârea din 28 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, şi Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă Decizia de respingere nr. 29 din 12 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, pronunţată în procedura recursului în interesul legii, în care a reţinut următoarele: „În mod corect instanţele au constatat că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizaţi le încasau, reprezintă un «interes patrimonial» ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât sub aspectul părţii contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât şi sub aspectul părţii necontributive (care se suportă de la bugetul de stat).“ Prin urmare, devine evident că, în raport cu lipsa unei justificări rezonabile a măsurii, instituirea acesteia este de natură să genereze o încălcare şi a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la convenţie.
    21. De asemenea, instanţa supremă arată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă şi în concordanţă cu cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind statutul judecătorilor şi procurorilor, independenţa economică a acestora (salarii şi pensii), cumulul pensiei cu salariul, neretroactivitatea legii şi păstrarea drepturilor câştigate. În Cauza Buchen împotriva Cehiei (2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că „limitarea nejustificată a unui drept recunoscut magistratului, cum ar fi o pensie de serviciu, drept nesocotit ulterior, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dar şi o discriminare în sensul art. 14 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12“. În Cauza 5849/1972 (Muller c. Austriei), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut expres că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare de bătrâneţe“. În Cauza 224/01/2003 (Köbler c. Austriei), Curtea a decis că „indemnizaţia de vechime în specialitate (ca şi pensia de serviciu) constituie o primă de loialitate cu titlu de recompensă, dar, mai ales, cu efect compensator al privaţiunilor, îngrădirilor şi incompatibilităţilor suferite pe toată durata exercitării profesiei, iar nesocotirea acestei jurisprudenţe în materie constituie o încălcare gravă a dreptului U.E.“.
    22. În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că legea contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 73 alin. (3) lit. l), ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie.
    23. Autoarea sesizării arată că, în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituţie, îndatorirea generală de a respecta nomele de drept, precum şi ordonarea tuturor acestor norme într-un sistem unic şi unitar, organizat ierarhic (în care normele juridice inferioare se conformează celor superioare şi toate se conformează în cele din urmă, Constituţiei) reprezintă fundamente ale organizării ordinii juridice a statului român. Principiul constituţional al organizării ierarhice a normelor juridice se degajă şi din prevederile art. 73 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Organizarea ierarhică a sistemului de drept pozitiv naţional este stabilită la nivel legislativ prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin alte legi. Actele normative date în executarea legilor, a ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Prin urmare, ierarhia normelor juridice (fie stabilită în interiorul aceleaşi categorii de acte normative în funcţie de forţa lor juridică, fie stabilită între mai multe categorii de acte normative în raport cu rangul şi competenţele autorităţilor competente să le adopte) constituie un pilon structural al ordinii constituţionale, respectarea Constituţiei implicând o strictă şi deplină conformitate a tuturor celorlalte legi cu dispoziţiile acesteia, precum şi o respectare în cadrul dreptului pozitiv a principiului ierarhiei normelor juridice, fără de care s-ar crea o stare de incertitudine juridică incompatibilă cu rigorile statului de drept. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere având caracter organic, deoarece ar însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituţie legii organice. „Altminteri, însuşi regimul juridic diferit, cu caracter imperativ, instituit de Constituţie, pentru legile constituţionale, organice şi ordinare, precum şi garanţia constituţională pe care acest regim îl asigură ar fi încălcate.“ (Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993)
    24. Prin legea dedusă controlului de constituţionalitate sunt încălcate exigenţele constituţionale impuse de art. 1 alin. (5) şi art. 73 din Constituţie, având în vedere faptul că, în pofida caracterului său ordinar, aceasta modifică implicit dispoziţii legale cuprinse în acte normative cu forţă juridică superioară, respectiv dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, lege cu caracter organic. În concret, prin instituirea taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă calculată în conformitate cu dispoziţiile articolelor nou-introduse, art. 134^2 şi art. 134^3 din Codul fiscal, sunt modificate dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, care stabilesc dreptul magistraţilor la o pensie în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării. Dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 au un caracter organic nu doar în virtutea cuprinderii lor într-un act normativ având acest statut, ci şi în considerarea conţinutului lor normativ, a cărui forţă juridică este atrasă de faptul că ele asigură reglementarea unui domeniu ce, potrivit rigorilor constituţionale, nu poate fi acoperit decât prin norme juridice de rang superior, organic. Astfel, ca urmare a aplicării noilor dispoziţii legale (cu caracter ordinar), dreptul la pensie al magistraţilor nu ar mai fi în realitate în cuantumul stabilit în Legea nr. 303/2004 (lege cu caracter organic), ci într-un cuantum mult diminuat.
    25. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 121 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 9 iunie 2020, Curtea Constituţională a reamintit faptul că „în jurisprudenţa sa a stabilit, cu valoare de principiu, că reglementarea statutului judecătorilor şi procurorilor trebuie să se realizeze prin lege organică“, indicând în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, sau Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017. De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat că dreptul magistraţilor la pensia de serviciu constituie un element aflat în indisolubilă legătură cu statutul constituţional al acestora. În cea mai recentă dintre deciziile în care s-a aplecat, din nou, asupra acestei problematici (Decizia nr. 153 din 6 mai 2020), Curtea Constituţională a reţinut că „reglementarea drepturilor magistraţilor, între care şi dreptul la pensie, priveşte statutul profesiilor respective, subsumat garanţiilor de independenţă a justiţiei, precum şi, cât priveşte procurorii, rolului constituţional al Ministerului Public“ (paragraful 71). Apoi, făcând o incursiune într-o serie de documente internaţionale referitoare la statutul judecătorilor, Curtea Constituţională a reţinut „preocuparea organismelor care le-au adoptat de a se promova independenţa şi imparţialitatea judecătorilor [...], în acest context, o importanţă deosebită“ având-o „măsurile preconizate pentru asigurarea unui statut, a unei remuneraţii şi a pensiei adecvate pentru magistraţi, precum şi a garantării prin lege a acestora“ (paragraful 101). În considerentele aceleaşi decizii, Curtea Constituţională, referindu-se la jurisprudenţa sa anterioară, a reamintit cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, respectiv că „statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală“.
    26. Prin urmare, dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, având caracter organic intrinsec, nu pot fi modificate, nici explicit, nici implicit, prin norme având o forţă juridică inferioară, astfel că legea supusă controlului, prin modul în care a fost adoptată, încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la domeniile rezervate legilor organice stabilite de art. 73 alin. (3) lit. l) şi, implicit, pe cele ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
    27. În opinia autoarei sesizării, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal încalcă şi dispoziţiile art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, fiind supusă dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată, iar Camera Deputaţilor a fost Cameră decizională, contrar normelor constituţionale invocate, care stabilesc o altă procedură în privinţa reglementărilor referitoare la statutul judecătorilor şi al procurorilor. Cu privire la interpretarea art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, instanţa supremă invocă Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, paragrafele 70 şi 71, şi concluzionează că, fiind adoptată în urma unei proceduri parlamentare viciate sub aspectul ordinii de sesizare a Camerelor, legea este, şi din acest motiv, neconstituţională în ansamblul său.
    28. În fine, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal este considerată contrară dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Constituţie, fiind adoptată cu încălcarea exigenţelor legale şi constituţionale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Fiind o lege care modifică un element structural al statutului magistraţilor, dreptul acestora la pensie în cuantumul stabilit de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, în acord cu cele statuate anterior de Curtea Constituţională, legea nu putea fi adoptată în lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat că „proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.)“. Lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă, aşadar, atât prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 134 alin. (4), cât şi prin raportare la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale în materie, un alt motiv pentru care se impune constatarea caracterului neconstituţional al legii, în ansamblul său.
    29. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
    30. Guvernul a transmis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/3.262/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3862 din 9 iulie 2020, în care îşi exprimă punctul de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ce fac obiectul celor două dosare aflate pe rolul instanţei constituţionale.
    31. Referitor la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, pornind de la principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nimeni nu este mai presus de lege, Guvernul apreciază că este obligaţia cetăţenilor să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. Pentru aceasta, Constituţia precizează faptul că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat fiind stabilite numai prin lege. Prin urmare, având în vedere că în cadrul motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă autorii sesizărilor precizează cu claritate dreptul statului de apreciere în stabilirea politicii fiscale şi competenţa exclusivă a legiuitorului în legătură cu stabilirea cuantumului impozitelor, inclusiv a taxelor, astfel cum este reglementat în art. 56 din Constituţie, propunerea legislativă privind completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal îndeplineşte această cerinţă, fiind iniţiată la nivelul Parlamentului României.
    32. Cu privire la deciziile Curţii Constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, Guvernul susţine că Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, Decizia nr. 370 din 26 aprilie 2012 şi Decizia nr. 686 din 28 iunie 2012 nu au ca obiect excepţii de neconstituţionalitate care să vizeze reglementări cu privire la impozitul pe venit datorat de persoanele fizice şi, prin urmare, examinarea din punctul de vedere al constituţionalităţii invocată în cazul dedus analizei nu poate fi reţinută, situaţiile la care se face referire în cadrul acestora nefiind comparabile.
    33. În legătură cu observaţia autorilor sesizărilor potrivit căreia legea instituie o taxă şi pensiile vizate de lege sunt supuse unei duble impuneri, taxa fiind „discriminatorie“ şi reprezentând un „impozit deghizat“ contrar principiului nediscriminării şi principiului aşezării juste şi echitabile a sarcinii fiscale, Guvernul precizează că „afirmaţia nu se justifică întrucât există mai multe tipuri de venituri, în afara veniturilor din pensii şi indemnizaţii, pentru care sunt datorate obligaţii fiscale multiple, cum sunt, de exemplu, veniturile din salarii supuse atât impozitului pe venit, cât şi contribuţiilor sociale obligatorii“.
    34. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia măsura instituirii taxei reprezintă o adevărată confiscare şi este de natură a afecta însăşi substanţa dreptului, o privare de proprietate sau o reducere ce poate fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate, Guvernul consideră că instituirea sistemului de taxare nu „conduce la încălcarea dreptului de proprietate care asigură posibilitatea titularului de a se bucura şi de a dispune în mod voluntar şi independent de veniturile şi bunurile sale. Dreptul la pensie este drept garantat de Constituţie, fiind nominalizat în mod expres, iar nu cuantumul acesteia, legiuitorul fiind în drept să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condiţiile şi criteriile de acordare, modul de calcul şi cuantumul acestora, astfel cum se menţionează în Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, legea negarantând un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia, ca drept câştigat. În Constituţie nu există prevăzut dreptul la pensia de serviciu, respectiv la suplimentul financiar acordat de stat, în plus faţă de drepturile cuvenite ca urmare a contribuţiilor anterioare“. Totodată, Guvernul precizează că „stabilirea unui sistem de taxare sau impozitare, care de altfel reprezintă un atribut al statului, nu încalcă dreptul cetăţenilor de a obţine venituri şi a avea în proprietate bunuri, nu le condiţionează şi nu le restricţionează, prin urmare o asemenea susţinere nu este întemeiată, întrucât în cauză nu operează un transfer de proprietate. Propunerea legislativă nu modifică condiţiile privind acordarea pensiilor şi indemnizaţiilor supuse taxării, ci vine în sprijinul reechilibrării şi eliminării inechităţilor existente în sistemul de pensii. Protecţia dreptului de proprietate nu exclude obligaţia proprietarilor de a plăti impozite şi taxe pentru veniturile şi bunurile pe care le deţin în proprietate. Măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei şi nu prevede diferenţieri pentru diverse categorii cărora li se adresează“.
    35. Cu privire la „afectarea, în principal, a categoriei pensionarilor magistraţi, echivalând cu reducerea drepturilor de pensie reglementate de Legea nr. 303/2004 la nivelul altor categorii socio-profesionale care nu se regăsesc în situaţia magistraţilor, ipoteză care nu poate fi privită decât ca o cvasi-anulare a compensaţiei parţiale conferite de legiuitor pentru specificul profesiei de magistrat, respectiv o suprimare a drepturilor magistraţilor pensionaţi, sub aparenţa unei măsuri fiscale“, Guvernul apreciază că „aspectele referitoare la taxarea veniturilor respective nu vizează în mod special categoria pensionarilor magistraţi, critica respectivă nefiind fondată, în măsura în care normele supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale fără vreo discriminare pe considerente de altă natură. Prin urmare, cu privire la principiul egalităţii în faţa legii [...] propunerea legislativă criticată se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice fără discriminări pe considerente arbitrare şi prin urmare nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit“. În legătură cu specificul profesiei de magistrat, Guvernul precizează că legiuitorul a ţinut seama de acesta şi a conferit persoanelor respective o serie de drepturi prin Legea nr. 303/2004, atât în perioada în care magistraţii îşi desfăşoară activitatea, cât şi după ieşirea la pensie, garantate prin lege, care să permită îndeplinirea atribuţiilor în mod corespunzător. În consecinţă, „statul asigură resursele necesare desfăşurării activităţii contribuabililor vizaţi care sunt supuşi unor incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi unor responsabilităţi şi riscuri pe care le implică exercitarea acestei profesii“.
    36. În plus, Guvernul arată că, în cauza de faţă, „nu se poate susţine faptul că toate persoanele care realizează venituri din pensii au acelaşi mod de constituire a drepturilor respective, putându-se distinge astfel între două categorii de contribuabili. Se evidenţiază contribuabili care obţin venituri din pensii ca urmare a contributivităţii anterioare efectuate pentru constituirea drepturilor şi contribuabili care beneficiază, în afara drepturilor constituite ca urmare a contribuţiilor, şi de drepturi suplimentare acordate din bugetul de stat, menite să compenseze inconvenientele ce rezultă din aplicarea statutelor speciale. Această compensaţie formată din drepturi suplimentare, neavând temei contribuţia la un sistem de asigurări sociale, nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia, ci reprezintă elemente variabile stabilite în funcţie de resursele de care dispune statul, prestaţiilor respective nefiind posibil să li se opună contribuţiile asiguraţilor“. Prin urmare, „beneficiile primite de unele categorii de contribuabili ca urmare a desfăşurării unor activităţi dependente, ulterior încetării acestora, pensii sau alte indemnizaţii precizate în propunerea legislativă, sunt diferite în funcţie de modalitatea de constituire a drepturilor respective, având la bază un regim juridic diferenţiat pentru categoriile de contribuabili, în sensul în care unele venituri sunt determinate pe baza contribuţiilor efectuate, iar altele sunt acordate din bugetul de stat. Astfel, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane diferă în esenţă din punctul de vedere al tratamentului juridic existent la momentul constituirii drepturilor, acestea beneficiind de un tratament preferenţial, şi prin urmare fiind supuse taxării potrivit prevederilor iniţiativei legislative“.
    37. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate care constituie/formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 758A/2020 şi nr. 759A/2020 şi nici Avocatul Poporului cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 759A/2020.
    38. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 759A/2020 la Dosarul nr. 758A/2020, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    39. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care au următorul conţinut:
    "ART. I
    Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:
    1. La articolul 2 alineatul (1), după litera i) se introduce o nouă literă, litera j), cu următorul cuprins:
    "j) taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă."

    2. După Titlul IV «Impozitul pe venit» se introduce un nou titlu, Titlul IV^1 «Taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă» cuprinzând articolele 1341^-1343^, cu următorul cuprins:
    " TITLUL IV^1
    Taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă
    ART. 134^1
    Categoria de contribuabili şi sfera de cuprindere a taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă
    (1) Persoanele fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, primite în baza unor legi/statute speciale denumite în continuare contribuabili, sunt obligate la plata taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, denumită în continuare taxă, cu respectarea principiului contributivităţii, aşa cum este definit la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.
    (2) Taxa este datorată numai în situaţia în care venitul lunar din pensie şi/sau indemnizaţie pentru limită de vârstă, de la unul sau mai mulţi plătitori, după caz, din care se deduce impozitul pe venit aferent stabilit potrivit prevederilor Titlului IV, este mai mare decât suma netaxabilă de 7.000 lei, lunar. În situaţia în care, ca urmare a aplicării principiului contributivităţii, cuantumul pensiei din sistemul public depăşeşte plafonul de 7.000 lei, suma netaxabilă reprezintă nivelul cuantumului rezultat din aplicarea principiului contributivităţii.
    (3) În înţelesul prezentului titlu, veniturile pentru care se datorează taxa reprezintă sume primite în baza următoarelor legi/statute speciale:
    a) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    b) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    c) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    d) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare;
    e) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    f) indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
    g) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare;
    h) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare;
    i) pensii militare prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare;
    j) indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare;
    k) indemnizaţia lunară acordată persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român prevăzută de Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, cu modificările şi completările ulterioare.
    ART. 134^2
    Stabilirea bazei de calcul din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă
    (1) Baza de calcul, denumită venitul lunar taxabil, se determină prin deducerea din venitul din pensie sau indemnizaţie pentru limită de vârstă, a impozitului pe venit aferent, stabilit potrivit prevederilor Titlului IV.
    (2) În cazul contribuabililor care realizează venituri de la mai mulţi plătitori, dintre cele prevăzute la art. 134^1 alin. (3), venitul lunar taxabil se determină prin deducerea din veniturile lunare cumulate din pensie şi/sau indemnizaţie pentru limită de vârstă, a impozitului pe venit aferent calculat şi reţinut, de către fiecare plătitor de venit, potrivit prevederilor Titlului IV.
    (3) În cazul contribuabililor care realizează lunar venituri cumulate, de la mai mulţi plătitori, în vederea stabilirii venitului lunar taxabil în situaţia prevăzută la alin. (2), contribuabilii au obligaţia de a depune o declaraţie pe proprie răspundere, astfel:
    (i) la casa de pensii sectorială, în cazul în care cel puţin unul dintre plătitorii de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă este o casă de pensii sectorială;
    (ii) la casa de pensii publice teritorială sau a municipiului Bucureşti, după caz, în celelalte situaţii.
    (4) Declaraţia prevăzută la alin. (3) cuprinde în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente: datele de identificare ale contribuabilului, informaţii referitoare la nivelul venitului din pensia şi/sau indemnizaţia pentru limită de vârstă primită, inclusiv informaţii privind componenta stabilită conform principiului contributivităţii, precum şi plătitorul de venit.
    (5) Contribuabilul depune declaraţia pe propria răspundere prevăzută la alin. (3) însoţită de documente justificative eliberate de fiecare plătitor, din care rezultă nivelul venitului reprezentând pensia şi/sau indemnizaţia pentru limită de vârstă primită, impozitul pe venit aferent, calculat şi reţinut, precum şi taxa calculată şi reţinută, după caz.
    (6) Declaraţia prevăzută la alin. (4), însoţită de documentele justificative se depune la plătitorul de venit prevăzut la alin. (3), până la data de 15 a primei luni de aplicare a prevederilor prezentului titlu, iar în cazul modificării drepturilor de pensie şi/sau indemnizaţie pentru limită de vârstă primită, până la data de 15 a lunii următoare celei în care se efectuează plata venitului din pensia şi/sau indemnizaţia pentru limită de vârstă primită, ori de câte ori se modifică aceste drepturi.
    (7) Pe baza declaraţiei şi a documentelor justificative depuse de contribuabili conform alin. (6), plătitorul de venit prevăzut la alin. (3) recalculează venitul lunar taxabil până la sfârşitul lunii următoare celei în care se efectuează plata venitului din pensia şi/sau indemnizaţia pentru limită de vârstă primită.
    ART. 134^3
    Calculul, reţinerea, plata şi declararea taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă
    (1) Plătitorii de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă au obligaţia lunară, de a calcula, reţine, declara şi plăti taxa la bugetul de stat.
    (2) Taxa se calculează prin aplicarea următorului barem lunar asupra venitului lunar taxabil, determinat potrivit art. 134^2 alin. (1) sau (2), după caz:


┌────────────────┬─────────────────────┐
│Tranşe de venit │                     │
│lunar taxabil   │Taxă -lei-           │
│-lei-           │                     │
├────────────────┼─────────────────────┤
│Până la 2.000,  │0%                   │
│inclusiv        │                     │
├────────────────┼─────────────────────┤
│Între           │                     │
│2.001-7.000,    │10%                  │
│inclusiv        │                     │
├────────────────┼─────────────────────┤
│                │85% pentru ceea ce   │
│Peste 7.001     │depăşeşte suma de    │
│                │7.001 lei            │
└────────────────┴─────────────────────┘

    (3) Taxa calculată potrivit alin. (2) nu poate diminua cuantumul pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii. În cazul în care diferenţa între venitul lunar taxabil şi taxa calculată potrivit alin. (2) se situează sub nivelul cuantumului pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii, taxa se calculează în limita acestui nivel.
    (4) În cazul contribuabililor care realizează lunar venituri cumulate, de la mai mulţi plătitori, taxa se recalculează prin aplicarea baremului lunar prevăzut la alin. (2) asupra venitului lunar taxabil, determinat potrivit art. 134^2 alin. (2) din care se deduce taxa reţinută de către fiecare plătitor de venit, în limita pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii.
    (5) Pentru stabilirea taxei prevăzută la alin. (4), Casa de pensii publică teritorială sau a municipiului Bucureşti, respectiv casa de pensii sectorială, după caz, pe baza datelor furnizate de către contribuabil prin declaraţia pe propria răspundere şi a documentelor justificative emise de toţi plătitorii de venituri, cumulează veniturile din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă din care deduce impozitul pe venit aferent, datorat, calculat de către fiecare plătitor de venit, verifică încadrarea în plafonul prevăzut la art. 134^1 alin. (2), efectuează recalcularea taxei şi determină diferenţa de taxă de plată rezultată, după caz.
    (6) Taxa se reţine la data efectuării plăţii venitului din pensie şi/sau indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata.
    (7) În cazul prevăzut la alin. (4), plătitorul de venit de la alin. (5) reţine taxa la data plăţii venitului din pensie şi/sau indemnizaţiei pentru limită de vârstă, din drepturile celei de a doua luni următoare celei pentru care se recalculează taxa, iar termenul de plată este până la data de 25 inclusiv a celei de a treia luni următoare celei pentru care se recalculează taxa.
    (8) În cazul veniturilor din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, al diferenţelor de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, precum şi al sumelor reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie, stabilite pentru perioade anterioare, în baza unei legi de acordare expresă a acestora sau în baza hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii, taxa se calculează separat faţă de taxa aferentă drepturilor lunii curente, prin aplicarea baremului lunar prevăzut la alin. (2) asupra venitului taxabil. Baza de calcul reprezentând venitul taxabil se determină prin deducerea impozitului pe venit aferent acesteia, datorat potrivit prevederilor Titlului IV. În acest caz, se aplică regimul de taxare în vigoare la data calculării taxei. Taxa se reţine la data efectuării plăţii şi se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-au plătit sumele acordate. În cazul în care plăţile se efectuează eşalonat, reţinerea taxei se face proporţional la fiecare plată. Termenul de plată este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a efectuat plata.
    (9) În cazul drepturilor aferente veniturilor din pensii şi/sau indemnizaţii, stabilite pentru perioade anterioare, în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (8), acestea se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării, reţinerii şi plăţii taxei datorate, după caz, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În acest caz, se aplică regimul de taxare în vigoare în perioadele cărora le sunt aferente veniturile.
    (10) În cazul pensiilor pentru care determinarea componentei bazate pe principiul contributivităţii se produce ulterior stabilirii şi reţinerii taxei, iar aceasta generează aplicarea unui alt plafon netaxabil corespunzător pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii, plătitorii de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă recalculează taxa pentru perioadele anterioare. În acest caz, se aplică regimul de taxare în vigoare în perioadele cărora le sunt aferente veniturile.
    (11) În cazul nerespectării de către contribuabil a obligaţiei prevăzute la art. 134^2 alin. (6) sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
    (12) Prevederile art. 132 din Titlul IV se aplică în mod corespunzător şi pentru taxa pe veniturile din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă."

    ART. II
    Prezenta lege intră în vigoare la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I."

    40. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11, art. 16, art. 20, art. 44, art. 56 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 75 alin. (1), art. 124 alin. (3), art. 134 alin. (4), ale art. 147 alin. (4), precum şi ale art. 148 alin. (2). De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    41. În vederea soluţionării prezentelor obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acestora, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    42. Referitor la titularul dreptului de sesizare, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate de Avocatul Poporului, respectiv de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost adoptată în procedură de urgenţă de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 17 iunie 2020 şi a fost depusă în aceeaşi zi la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii. În data de 18 iunie 2020, legea fost prezentată în Birourile permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului şi trimisă pentru raport la Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, iar după primirea raportului, în aceeaşi zi, a fost înscrisă pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere. Legea a fost adoptată în şedinţa comună a celor două Camere din data de 18 iunie 2020, iar în data de 19 iunie 2020 a fost trimisă spre promulgare. Prezentele sesizări au fost înregistrate la Curtea Constituţională în datele de 19 iunie 2020, respectiv 23 iunie 2020.
    44. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizările de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, şi că legea nu a fost promulgată de Preşedintele României, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile şi sub aspectul termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional şi al obiectului controlului de constituţionalitate.
    45. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizărilor astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    46. În vederea soluţionării cauzelor, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a solicitat Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului Român de Protecţie şi Pază şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale comunicarea următoarelor informaţii: (i) numărul total al beneficiarilor de venituri din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă din România şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia; (ii) numărul beneficiarilor de venituri din pensii pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia; (iii) numărul beneficiarilor de venituri din pensii de serviciu şi indemnizaţii pentru limită de vârstă şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia; (iv) numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia.
    47. Prin Adresa nr. B1.732/DB din 6 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.861 din 9 iulie 2020, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin Casa Naţională de Pensii Publice, a transmis instanţei următoarele informaţii: numărul beneficiarilor de venituri din pensii pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii înregistrat în luna iunie 2020 este de 3.872.229 de persoane, iar cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia este de 5.812.272.779 lei. Numărul beneficiarilor de venituri din pensii de serviciu şi indemnizaţii pentru limită de vârstă prevăzute în legi speciale este următorul: (i) Legea nr. 216/2015: 833 de persoane, cuantum de 4.798.173 lei; (ii) Legea nr. 7/2006: 790 de persoane, cuantum de 3.765.027 lei; (iii) Legea nr. 83/2015: 1.423 de persoane, cuantum de 16.131.297 lei; (iv) Legea nr. 303/2004: 4.094 de persoane, cuantum de 78.691.960 lei; (v) Legea nr. 130/2015: 1.784 de persoane, cuantum de 8.389.439 lei; (vi) Legea nr. 7/2016: 603 persoane, cuantum de 4.922.927. Centralizând informaţiile, în evidenţa Casei Naţionale de Pensii Publice se află un număr de 9.527 de beneficiari de venituri din pensii de serviciu şi indemnizaţii pentru limită de vârstă prevăzute de legi speciale, cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia fiind de 116.698.823 lei.
    48. Ţinând seama că informaţiile transmise constituie un răspuns parţial la solicitarea adresată Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Curtea a revenit şi a solicitat comunicarea celorlalte informaţii, respectiv numărul total al beneficiarilor de venituri din pensii (pentru limită de vârstă, de serviciu, militare) şi alte indemnizaţii pentru limită de vârstă din România şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia, precum şi numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare şi cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia.
    49. Prin Adresa nr. B1.990/DB din 22 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.291 din 22 iulie 2020, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin Casa Naţională de Pensii Publice a transmis instanţei următoarele clarificări: „Potrivit Statutului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/06.03.2012, Casa Naţională de Pensii Publice (C.N.P.P.) are misiunea de a administra sistemul public de pensii şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale. În consecinţă, în evidenţele C.N.P.P. figurează doar beneficiarii sistemului public de pensii pentru care se calculează şi plătesc pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Pentru celelalte informaţii solicitate (privind pensiile militare) vă îndrumăm să vă adresaţi caselor de pensii sectoriale (coordonate de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii) care produc şi deţin aceste date, la care instituţia noastră nu are acces“.
    50. Prin Adresa nr. SG 4.524 din 8 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.982 din 14 iulie 2020, Ministerul Apărării Naţionale a comunicat instanţei următoarele informaţii: numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare în anul 2019 a fost de 83.170 de persoane, iar cuantumul veniturilor obţinute de aceştia a fost de 3.356.248.836 lei. De asemenea, un număr de 3.947 de persoane au beneficiat de alte venituri (indemnizaţii, burse, rente şi ajutoare) în valoare de 52.424.124 lei, rezultând astfel un cuantum total al veniturilor obţinute de beneficiarii pensiilor militare de 3.408.673.960 lei.
    51. Prin Adresa nr. 15.972 din 6 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.736 din 6 iulie 2020, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat instanţei următoarele informaţii: în luna iulie 2020, numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare este de 88.413 persoane, iar cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia este de 365.354.186,02 lei.
    52. Prin Adresa nr. 171.176 din 10 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.902 din 10 iulie 2020, Serviciul Român de Informaţii a transmis că în luna iunie 2020, în evidenţa Casei Sectoriale a Serviciului există un număr de 11.792 de beneficiari de venituri din pensii militare, cu un cuantum total al veniturilor de 59.436.981 lei.
    53. Prin Adresa nr. 92.785 din 23 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.067 din 2 septembrie 2020, Adresa nr. 1.051 din 24 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.065 din 2 septembrie 2020, respectiv prin Adresa nr. 10.281 din 22 iulie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.066 din 2 septembrie 2020, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale au comunicat instanţei constituţionale că nu deţin informaţiile solicitate, gestionarea acestora ţinând de resortul caselor de pensii sectoriale din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului Român de Informaţii.
    54. Luând act de răspunsurile primite de la cele trei instituţii, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 61 alin. (6) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, Curtea Constituţională a solicitat caselor de pensii sectoriale aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii, în baza protocoalelor încheiate cu instituţiile menţionate, informaţiile referitoare la numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare şi cuantumul total al veniturilor obţinute de militarii şi funcţionarii publici cu statut special care aparţin Ministerului Justiţiei, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe, respectiv Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, defalcate pe fiecare instituţie.
    55. Prin Adresa nr. SG 7.290 din 6 noiembrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.037 din 10 noiembrie 2020, Ministerul Apărării Naţionale a comunicat instanţei că la data de 30 septembrie 2020, în evidenţa casei sectoriale a ministerului se află în plată un număr de 4.205 beneficiari de pensii militare aparţinând altor structuri din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, astfel: (i) Serviciul de Telecomunicaţii Speciale: 1.392 de persoane, cuantumul veniturilor fiind de 8.002.162 lei; (ii) Serviciul de Protecţie şi Pază: 1.095 de persoane, cuantumul veniturilor fiind de 7.071.341 lei; (iii) Serviciul de Informaţii Externe: 1.718 persoane, cuantumul veniturilor fiind de 10.683.270 lei.
    56. Prin Adresa nr. 20.523 din 12 octombrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.276 din 15 octombrie 2020, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat instanţei următoarele informaţii aferente lunii octombrie 2020: (i) numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare proveniţi din rândul funcţionarilor cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor (instituţie subordonată Ministerului Justiţiei) este de 10.190 de persoane, cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia fiind de 46.471.798 lei; (ii) numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare proveniţi din rândul foştilor angajaţi ai Serviciului de Informaţii Externe este de 188 de persoane, cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia fiind de 884.682 lei; (iii) numărul beneficiarilor de venituri din pensii militare proveniţi din rândul foştilor angajaţi ai Serviciului de Telecomunicaţii Speciale este de 498 de persoane, cuantumul total al veniturilor obţinute de aceştia fiind de 2.015.495 lei.
    57. Prin Adresa nr. 249.867 din 26 octombrie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.601 din 27 octombrie 2020, Serviciul Român de Informaţii a transmis că în luna septembrie 2020, în evidenţa casei sectoriale a serviciului există un număr de 11.895 de beneficiari de venituri din pensii militare, dintre care 192 de persoane provin din rezervişti ai Serviciului de Informaţii Externe, cuantumul total al veniturilor fiind de 60.280.055 lei, din care 1.350.376 lei alocaţi beneficiarilor de pensii militare proveniţi din Serviciul de Informaţii Externe.
    58. Distinct de informaţiile solicitate şi transmise Curţii de către autorităţile publice menţionate, Curtea constată că în dosarele cauzei au fost depuse o serie de înscrisuri sub denumirea amicus curiae (de exemplu, din partea Consiliului Superior al Magistraturii, a Asociaţiei Magistraţilor din România, a Asociaţiei Pensionarilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a Asociaţiei naţionale a cadrelor militare în rezervă şi în retragere „Alexandru Ioan Cuza“ etc.) prin care se solicită instanţei constituţionale admiterea obiecţiilor de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii supuse controlului.
    59. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Autorii sesizărilor de neconstituţionalitate formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că legea supusă controlului, prin modul în care a fost adoptată, încalcă o serie de dispoziţii constituţionale: (i) art. 73 alin. (3) lit. l) şi, implicit, art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât intervine întrun domeniu rezervat legilor organice; (ii) art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, care stabilesc ordinea de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului, întrucât a fost supusă dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă Cameră sesizată, şi Camerei Deputaţilor, ca for decizional; (iii) art. 134 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi (iv) principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, instituit de prevederile art. 4 din Codul fiscal.
    60. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit căreia Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la domeniile rezervate legilor organice stabilite de art. 73 alin. (3) lit. l) şi, implicit, pe cele ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, autoarea sesizării (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) arată că dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care stabilesc dreptul magistraţilor la pensia de serviciu, având caracter organic intrinsec, nu pot fi modificate, nici explicit, nici implicit, prin norme cu caracter ordinar, având deci o forţă juridică inferioară.
    61. Curtea reţine că, potrivit titlului actului normativ supus controlului, dispoziţiile acestuia au ca obiect de reglementare modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Analizând conţinutul normativ al actului, Curtea observă că acesta completează dispoziţiile art. 2 ale Codului fiscal, adăugând o nouă taxă, şi introduce un nou titlu „TITLUL IV^1 - Taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“, în care reglementează categoria de contribuabili şi sfera de cuprindere a taxei, modul de stabilire a bazei de calcul din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, calculul, reţinerea, plata şi declararea taxei. Curtea constată că legea nouă, impunând o sarcină fiscală aplicabilă veniturilor din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, se limitează la modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75, ale art. 65 alin. (2) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie, deci în regim de lege ordinară. Curtea observă, aşadar, că legiuitorul a optat pentru diminuarea cuantumului pensiilor de serviciu nu printr-o modificare asupra legilor/statutelor speciale care reglementează dreptul la pensie de serviciu şi care stabilesc criteriile şi condiţiile de acordare a acestui drept, ci printr-o modificare a sistemului de impunere a venitului din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, prevăzut de legislaţia fiscală.
    62. Deşi premisa de la care porneşte autorul sesizării, conform căreia actul normativ criticat modifică dispoziţiile cu caracter organic cuprinse în art. 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este eronată, Curtea observă că, întrucât legea modificată (Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) a fost adoptată de Parlamentul României, în condiţiile art. 77 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, deci în regim de lege organică, este necesar să analizeze în ce măsură legiuitorul a respectat dispoziţiile constituţionale referitoare la domeniul organic al legii.
    63. Domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul este obligat să adopte legi organice numai în domeniile expres prevăzute. Curtea, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014), a statuat că ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice. Mai mult, având în vedere decizia mai sus citată, se poate concluziona că legiuitorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprinsul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Altfel spus, Curtea a reţinut că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică.
    64. De asemenea, Curtea a reţinut că modificarea poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, ceea ce este definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ (a se vedea şi Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintro lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“.
    65. În cauza de faţă, Curtea constată că, potrivit Avizului Consiliului Legislativ nr. 794 din 10 septembrie 2019, „prin conţinutul său normativ, propunerea legislativă face parte din categoria legilor ordinare, iar în aplicarea art. 75 alin. (1) din Constituţia României, republicată, prima Cameră sesizată este Senatul“. Referitor la obiectul de reglementare, Curtea observă că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii exprese şi nici nu impune reglementarea regimului juridic al taxelor şi impozitelor prin norme de natura legii organice. Prin urmare, sub aspectul criteriului material, întrucât conţine norme care nu se încadrează în ipotezele prevăzute expres de art. 73 alin. (3) din Constituţie, normă de strictă interpretare şi aplicare, legea supusă controlului este o lege cu caracter ordinar. Regimul juridic al taxelor şi impozitelor fiscale nu poate fi circumscris domeniului prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. l), care vizează „organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi“, aşa cum pretinde autorul sesizării, şi nici nu poate fi subsumat art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituţie, printre „celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice“, care sunt stabilite expres la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi (5) şi art. 142 alin. (5) din Constituţie (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 1.150 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din data de 10 decembrie 2008, şi Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 6 august 2018).
    66. Prin urmare, Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, adoptată cu majoritatea simplă, respectiv cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camere, în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectă procedura constituţională de adoptare a legilor ordinare şi modifică o lege organică, completând-o cu norme cu caracter ordinar, fără a încălca dispoziţiile art. 73 alin. (3) şi ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
    67. În continuare, referitor la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că, de regulă, stabilirea caracterului ordinar sau organic al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare, astfel cum aceasta este consacrată în Legea fundamentală. Astfel, în funcţie şi de caracterul legii, urmează să fie determinată ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă, în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, şi Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, precitată). În cazul de faţă, legea a fost considerată ca aparţinând categoriei legilor ordinare, ceea ce a atras competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată, şi pe cea a Camerei Deputaţilor, de Cameră decizională.
    68. Curtea observă însă că, după ce a parcurs procedura parlamentară bicamerală, fiind adoptată succesiv de cele două Camere ale Parlamentului (de Senat în şedinţa plenului din 18 septembrie 2019, respectiv de Camera Deputaţilor în şedinţa plenului din 17 iunie 2020) şi depusă la secretarul general al Camerei în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, deci după finalizarea procedurii parlamentare de adoptare a legii, în data de 18 iunie 2020, legea a fost prezentată birourilor permanente reunite ale celor două Camere, care au decis reîntoarcerea legii în procedura parlamentară, la Comisia permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, organizarea şi funcţionarea şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului în vederea întocmirii unui raport cu privire la „prevederile referitoare la indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. După primirea raportului, în aceeaşi zi, 18 iunie 2020, legea a fost înscrisă pe ordinea de zi a şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului şi adoptată în temeiul art. 65 alin. (2) din Constituţie.
    69. Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie, „stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora“ se realizează în şedinţa comună a Camerelor Parlamentului. Or, în condiţiile în care Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu are ca obiect de reglementare statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei sau a celorlalte drepturi ale acestora, limitându-se la a impune o sarcină fiscală aplicabilă indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, Curtea constată că greşita calificare a legii a determinat adoptarea sa cu încălcarea dispoziţiilor privind ordinea de sesizare a Camerelor prevăzute de art. 75 din Constituţie, respectiv a celor privind şedinţele comune ale celor două Camere cuprinse în art. 65 alin. (2) din Constituţie. Întrucât viciul de neconstituţionalitate vizează procedura de adoptare a legii, Curtea constată neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în ansamblul ei.
    70. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii în procedura de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Pornind de la aceeaşi premisă - că legea modifică un element structural al statutului magistraţilor, dreptul acestora la pensie în cuantumul stabilit de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că legea este contrară dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Constituţie, fiind adoptată cu încălcarea exigenţelor legale şi constituţionale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii.
    71. Cu privire la competenţa Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că aceasta este una legală, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei“. Deşi norma constituţională privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autorităţi, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este tratată în legea de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, la care Legea fundamentală face trimitere (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017). Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în considerentele Deciziei nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2001, când a reţinut că sintagma se referă „numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii“. Curtea constată că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului Superior al Magistraturii sunt actele normative privind statutul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle acestora, incompatibilităţile şi interdicţiile, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător, procuror sau magistrat-asistent, delegarea, detaşarea şi transferul, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti - organizare/competenţe/conducere, Ministerul Public - organizare/competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, precum şi actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004. Prin urmare, Curtea a reţinut că este neîntemeiată critica referitoare la nesolicitarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la actele normative bugetare ce vizează domeniul justiţiei. Curtea a argumentat că „acceptând teza susţinută de Consiliul Superior al Magistraturii s-ar ajunge la situaţia ca o instituţie care are drept rol garantarea independenţei justiţiei să stabilească şi să cenzureze chestiuni care ţin de gestionarea bugetului la nivel naţional, cu alte cuvinte ar realiza un control de oportunitate bugetară, ceea ce este inadmisibil“.
    72. Având în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, Curtea constată că, în procedura de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care nu are ca obiect de reglementare statutul magistraţilor, legiuitorul nu avea obligaţia constituţională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea art. 134 alin. (4) din Constituţie.
    73. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate pe care Avocatul Poporului o califică drept extrinsecă, susţinând că, prin modul în care a fost adoptată, legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă principiul securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, Curtea reţine că, de fapt, critica vizează un element de neconstituţionalitate intrinsecă, respectiv conţinutul dispoziţiilor art. II din legea criticată, conform cărora „prezenta lege intră în vigoare la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I“. Cu privire la data intrării în vigoare a noii reglementări, autorul sesizării susţine că aceasta nesocoteşte principiul predictibilităţii legislative în materie fiscală, instituit de prevederile art. 4 din Codul fiscal. Potrivit normei fiscale [art. 4 alin. (2)], „În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an“.
    74. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul fiscal, care stabilesc principiile fiscalităţii în România, impozitele şi taxele reglementate de cod se fundamentează, printre altele, pe principiul certitudinii impunerii, care presupune „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale“ [art. 3 lit. b)], şi pe principiul predictibilităţii impunerii, care „asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii“ [art. 3 lit. e)]. Cele două principii trasează în sarcina statului obligaţia de a elabora un sistem legal de impuneri care, pe de o parte, să respecte dreptul contribuabililor de a „urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine“, astfel încât „să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale“, şi, pe de altă parte, care să asigure „stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii“. Legiuitorul care a codificat legislaţia fiscală accentuează acest din urmă aspect, al predictibilităţii impunerii, instituind în sarcina legiuitorului ordinar, care intenţionează să modifice cadrul fiscal referitor la impozite, taxe sau contribuţii obligatorii, obligaţia ca noile reglementări în materie să intre în vigoare doar începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, excepţie făcând modificările şi/sau completările care se adoptă prin ordonanţe ale Guvernului sau modificările care decurg din angajamentele internaţionale ale României, situaţii în care legiuitorul poate prevedea termene mai scurte de intrare în vigoare a normelor fiscale [art. 4 alin. (3) şi (4)]. Astfel, prevederile art. 4 din Codul fiscal instituie principiul predictibilităţii legislative în materie fiscală, potrivit căruia „Prezentul cod se modifică şi se completează prin lege, care intră în vigoare în termen de minimum 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I“ [alin. (1)] - norma cu caracter general în materie fiscală, iar „În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an“ [alin. (2)] - norma cu caracter special în materia impunerii fiscale.
    75. Curtea observă că dispoziţiile art. 4 din Codul fiscal reprezintă norme imperative care vizează intrarea în vigoare a actelor normative, aspect care ţine de activitatea de legiferare, care, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc. Or, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Totodată, s-a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie“. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 214 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 3 iunie 2019).
    76. Având în vedere că legea supusă controlului modifică Codul fiscal, completând dispoziţiile art. 2 alin. (1), care reglementează impozitele şi taxele, cu o nouă taxă (taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă), respectiv introduce un nou titlu, titlul IV^1, referitor la această taxă, prin care reglementează categoria de contribuabili şi sfera de cuprindere a taxei, stabilirea bazei de calcul din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, precum şi reguli de calcul, reţinere, plată şi declarare a taxei, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă o dată rezonabilă de intrare în vigoare a noii reglementări în care destinatarii normelor (contribuabilii şi plătitorii veniturilor taxabile) să se adapteze prescripţiilor legale care impun noua sarcină fiscală. Această dată nu poate fi stabilită decât cu respectarea principiului predictibilităţii legislative în materie fiscală, astfel cum acesta rezultă din coroborarea alin. (1) şi (2) ale art. 4 din Codul fiscal, şi nu poate fi anterioară datei de 1 ianuarie a anului următor în care este adoptată legea modificatoare, dar nu mai devreme de 6 luni de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Or, reglementând că „prezenta lege intră în vigoare la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I“, Curtea constată că legiuitorul a încălcat principiul securităţii juridice şi principiul legalităţii, dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    77. Autorii sesizărilor de neconstituţionalitate formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă, susţinând că dispoziţiile legii supuse controlului (i) încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât lipsa de claritate, previzibilitate şi predictibilitate a legii poate da naştere, în practică, unor interpretări şi aplicări neuniforme şi arbitrare în procesul de stabilire a regimului fiscal aplicabil noii taxe, (ii) reconfigurând sistemul de impunere, au introdus „un sistem de impozitare proporţională progresivă“ doar în privinţa contribuabililor persoane fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, cu încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie, (iii) introducând taxa de 85% aplicată asupra veniturilor de peste 7.001 lei obţinute din pensia de serviciu reglementată de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, practic, au anulat compensaţia parţială conferită de legiuitor pentru specificul profesiei de magistrat, cu încălcarea principiului independenţei justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie.
    78. În analiza primei critici de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea apreciază necesară stabilirea naturii juridice a „taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare, în înţelesul legii, taxa se defineşte ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public“ (pct. 40). De asemenea, legea defineşte contribuţia ca fiind „prelevarea obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii“ (pct. 19), în vreme ce impozitul este „prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general“ (pct. 29).
    79. Analizând definiţiile legale menţionate, apare necesară evidenţierea distincţiei dintre fiscalitate şi parafiscalitate: astfel, în vreme ce fiscalitatea are ca scop acoperirea cheltuielilor publice, circumstanţiind o obligaţie a contribuabilului, parafiscalitatea vizează un interes sau o nevoie a acestuia, care este satisfăcut/satisfăcută prin contraprestaţia primită în schimbul sumei plătite, circumstanţiind modul în care contribuabilul îşi exercită un drept. Dincolo de scopul pentru care sunt percepute, diferenţa dintre fiscalitate şi parafiscalitate rezultă şi din beneficiarii acestora, adică statul şi unităţile administrativ-teritoriale, în cazul fiscalităţii, respectiv alte entităţi de drept public sau privat decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale, în cazul parafiscalităţii. Cu alte cuvinte, fiscalitatea are legătură cu necesitatea statului de a-şi preconstitui mijloacele necesare finanţării structurii administrative create în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii şi ale cetăţenilor săi, în vreme ce parafiscalitatea asigură finanţarea instituţiilor şi/sau a organismelor care prestează anumite servicii publice.
    80. În acest context, impozitul este prin esenţa sa un element de fiscalitate, în vreme ce contribuţiile şi taxele au o dublă natură juridică, în sensul că pot fi atât fiscale, cât şi parafiscale. Potrivit doctrinei, diferenţa dintre cele două naturi juridice este dată de aplicarea principiilor echivalenţei şi contributivităţii: în cazul impozitului, este aplicabil doar principiul contributivităţii (impozit pe venit, pe capital, pe cheltuieli), în cazul contribuţiei este aplicabil atât principiul echivalenţei, cât şi principiul contributivităţii (contribuţii de asigurări sociale de stat, de asigurări pentru accidente, de asigurări sociale de sănătate, de şomaj etc.), în vreme ce în cazul taxei nu este aplicabil principiul contributivităţii, iar dacă există echivalenţă între suma plătită şi un serviciu primit, taxa este parafiscală (redevenţe, taxe cadastrale, taxe din domeniile mediului, agricol, al pădurilor, fondului de vânătoare, taxe privind calificarea profesională, taxe pentru autorizare), şi dacă nu există echivalenţă, în sensul că sunt plătite pentru prestarea unui serviciu, dar în considerarea cheltuielilor publice, locale sau naţionale, atunci taxele sunt fiscale (de exemplu, accizele sau taxele vamale). Taxele parafiscale reprezintă „o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau al organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare“ (a se vedea Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020).
    81. Baza de impunere. Spre deosebire de impozit, care are ca bază de referinţă veniturile sau bunurile obţinute sau deţinute de contribuabil (baza de impunere), taxa nu are nicio legătură cu acestea, fiind în raport cu serviciile ce urmează a fi prestate de autoritatea publică în schimbul sumei ce urmează a fi plătită de contribuabil (lipsa bazei de impunere), iar contribuţia, care urmăreşte acoperirea unui risc profesional sau social, se stabileşte astfel încât să acopere costul prestaţiilor şi serviciilor pentru cazurile asigurate, cheltuielile pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, în funcţie de tarife şi clase de risc, cotele de contribuţie aplicându-se la baza lunară de calcul, respectiv veniturile obţinute de asigurat.
    82. În vreme ce scopul impozitului este acela de a acoperi cheltuieli publice, fără a implica o contraprestaţie concretă din partea statului, după cum rezultă din definiţia legală a taxei, aceasta are ca scop satisfacerea unei nevoi sociale, prin prestarea unui serviciu de către un operator economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Satisfacerea unei nevoi individuale a solicitantului respectivului serviciu are legătură cu parafiscalitatea, reprezentând o modalitate de exercitare a dreptului contribuabilului, în timp ce acoperirea nevoilor comune şi publice are în vedere fiscalitatea, fiind o obligaţie atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat. În concluzie, impozitul nu are contraechivalent, în timp ce taxa are întotdeauna contraprestaţie, care la taxa parafiscală este esenţialmente echivalentă, iar la taxa fiscală nu este echivalentă cantitativ cu suma plătită. Legat de obligativitatea existenţei unei contraprestaţii pentru suma reţinută cu titlu de taxă, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, şi Decizia nr. 1.202 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 8 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a precizat faptul că, „în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice“. În consecinţă, elementul definitoriu al taxei îl constituie reglementarea unei contraprestaţii pentru taxa datorată. În ceea ce priveşte contribuţiile, aşa cum s-a precizat mai sus, acestea au ca scop acoperirea unui risc profesional sau social.
    83. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că în categoria generală de contribuţii fiscale intră cele trei tipologii: impozitul, taxa, contribuţia, într-un raport gen proxim/diferenţă specifică, fiecare contribuţie fiscală având o aplicabilitate şi un scop distinct, care impun reglementarea unor regimuri juridice diferite.
    84. Cu privire la „taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“, Curtea observă că, potrivit art. 134^1 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, introdus prin legea criticată, „Persoanele fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, primite în baza unor legi/statute speciale denumite în continuare contribuabili, sunt obligate la plata taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, denumită în continuare taxă, cu respectarea principiului contributivităţii, aşa cum este definit la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare“. Potrivit art. 134^3 alin. (2) din aceeaşi lege, pentru un venit până la 2.000 lei inclusiv, taxa este 0%, pentru un venit între 2.001-7.000 lei inclusiv, taxa este de 10%, iar pentru venituri de peste 7.001 lei, taxa este de 85% pentru ceea ce depăşeşte suma de 7.001 lei.
    85. Aplicând considerentele de principiu referitoare la natura juridică a contribuţiilor fiscale şi la distincţia dintre taxă şi impozit, Curtea reţine că „taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“ are legătură cu fiscalitatea, întrucât este o prelevare obligatorie care are ca scop acoperirea nevoilor comune şi publice, reprezentând o obligaţie atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat. Obligaţia de plată a taxei se realizează în virtutea principiului contributivităţii şi nu implică prestarea unui serviciu de către un operator economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Mai mult, taxa are ca bază de referinţă veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, legea stabilind, aşadar, o bază de impunere, care nu are nicio legătură cu contravaloarea unui serviciu ce urmează a fi prestat în schimbul sumei plătite de contribuabil. În fine, potrivit art. 134^3 alin. (1) din legea criticată, obligaţia lunară de a calcula, reţine, declara şi plăti taxa la bugetul de stat revine plătitorilor de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, iar nu beneficiarilor veniturilor asupra cărora se aplică taxa. Având în vedere aceste trăsături, Curtea constată că „taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“ are o natură juridică incertă, deci imprevizibilă. Astfel, deşi legiuitorul o califică drept taxă, ea nu întruneşte caracteristicile specifice acestei contribuţii fiscale, ci pare a fi un impozit direct, întrucât obiectul său (venitul) este identic cu baza de calcul. Noua reglementare completează dispoziţiile Codului fiscal în scopul de a înlocui, cu privire la un anumit tip de venit [din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza legilor/statutelor speciale prevăzute de art. 134^1 alin. (3)], impozitul proporţional (prevăzut de art. 100 coroborat cu art. 64 din actualul Cod fiscal), care constă în stabilirea unei cote unice de impunere (10%), direct proporţionale cu baza de impunere (modificarea bazei de impunere nu determină şi modificarea cotei de impunere) cu un impozit progresiv, care presupune determinarea cotei de impunere prin raportare continuă la baza de impunere (creşterea bazei de impunere determină şi creşterea cotei de impunere), element de noutate în legislaţia fiscală din România.
    86. În ceea ce priveşte principiul previzibilităţii legii, Curtea observă că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente referitoare la normele juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).
    87. Or, Curtea constată că impunerea de reguli noi cu privire la fiscalizarea veniturilor din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, respectiv reglementarea unei „taxe“ ale cărei natură şi regim juridic sunt incerte, pun destinatarii normelor în imposibilitatea de a răspunde noilor cerinţe legislative. Lipsa de previzibilitate şi de coerenţă legislativă este contrară principiului securităţii raporturilor juridice civile care constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Omisiunea de a reglementa norme clare şi previzibile, menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil în domeniu, reprezintă, astfel, o încălcare a exigenţelor constituţionale care consacră principiul securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime, principii care impun legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite.
    88. Prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În legătură cu acest principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Curtea Europeană a mai statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate si coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României). Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
    89. Curtea observă că principiul constituţional al previzibilităţii legii are o semnificaţie aparte în materie fiscală, unde regulile sunt tehnice şi complexe şi se adresează contribuabililor nespecialişti. Raporturile de drept fiscal sunt consacrate la nivel constituţional de art. 56, intitulat Contribuţii financiare, care prevede că „(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale“. De asemenea, art. 139 alin. (1) din Constituţie prevede că „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. Cu alte cuvinte, obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice trebuie să se realizeze numai în cadrul unui sistem legal de impuneri, care să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Normele constituţionale, atunci când fac referire la „sistemul legal de impuneri“ şi la stabilirea veniturilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat „numai prin lege“, generează în sarcina statului nu numai obligaţia de stabili un sistem care să ţină seama de realitatea specifică a contribuabililor, pe de o parte, şi de nevoile statului, adică de dimensiunile cheltuielilor publice, pe de altă parte, dar şi obligaţia ca acest sistem să se fundamenteze pe lege, deci pe un cadru legislativ riguros reglementat, clar şi coerent, care să asigure previzibilitate atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat. Dreptul legiuitorului de a reglementa formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, astfel cum rezultă din prevederile constituţionale, nu este unul absolut, ci este supus exigenţelor constituţionale referitoare la principiul legalităţii şi securităţii raporturilor juridice fiscale, în componenta privind calitatea normelor edictate. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul fiscal, unul dintre principiile fiscalităţii este cel referitor la certitudinea impunerii [art. 3 lit. b)] care vizează „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine [...]“.
    90. Or, reglementând o nouă contribuţie fiscală, cu o configuraţie inedită în sistemul de impuneri din România, legiuitorul demonstrează superficialitate în delimitarea celor două instituţii juridice de drept fiscal, taxele şi impozitele, şi omite să stabilească cu claritate şi fără echivoc regimul juridic aplicabil acestei noi contribuţii. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile referitoare la „taxa pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă“ încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie în coroborare cu cele ale art. 56 alin. (2) şi art. 139 alin. (1) din Constituţie care fac referire la „sistemul legal de impuneri“ în România şi la stabilirea „numai prin lege“ a taxelor şi impozitelor. Având în vedere că aceste dispoziţii sunt obiectul unic al reglementării, Curtea constată că viciul de neconstituţionalitate afectează legea, în ansamblul ei.
    91. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate intrinsecă vizează modul concret de calcul al sarcinii fiscale, autorii sesizării susţinând că actul normativ criticat operează o reconfigurare a sistemului de impozitare doar în privinţa unei anumite categorii de contribuabili. Astfel, prin efectul legii, o categorie de contribuabili pensionari (beneficiarii pensiei din sistemul public de pensii) este impozitată cu o cotă unică de impunere de 10% pe venituri, iar o altă categorie este supusă unei duble impozitări, constând în cota unică de impozitare de 10% la care se adaugă o impozitare progresivă pe tranşe de venit (peste 7.001 lei), stabilită în funcţie de veniturile totale (pensia contributivă cumulată cu pensia necontributivă), şi anume taxa de 85% aplicabilă veniturilor ce depăşesc suma de 7.001 lei. Dubla impunere rezultată este, în opinia autorilor sesizării, contrară principiului nediscriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    92. Cu toate că natura şi regimul juridic al noii contribuţii fiscale nu rezultă cu certitudine din conţinutul reglementării, Curtea ia act de intenţia legiuitorului de a spori veniturile bugetului de stat prin taxarea/impozitarea progresivă a veniturilor din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale.
    93. Cu privire la dreptul statului de a încasa taxe şi impozite, rezultat implicit din dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Constituţie, care consacră obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor şi a taxelor, Curtea reţine că acesta este unul dintre drepturile care ţin de esenţa statului, asigurându-i existenţa şi funcţionalitatea. Fiind în strânsă legătură cu fiinţa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu îşi poate îndeplini funcţiile şi obligaţiile asumate constituţional faţă de cetăţenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe şi impozite reprezintă un element esenţial al suveranităţii statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societăţii şi satisfacerea interesul public, general, prin suportarea acelor costuri şi cheltuieli care excedează intereselor individuale.
    94. Legitimitatea sistemului fiscal naţional este întemeiată pe trei principii constituţionale: principiul contributivităţii, prevăzut de art. 56 alin. (1), care presupune obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, principiul legalităţii, consacrat de art. 139 alin. (1), care implică obligaţia statului de a stabili impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat numai prin lege, şi principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2). Acest din urmă principiu este transpus în codul fiscal care, la art. 3 lit. a) şi c), consacră, printre principiile fiscalităţii şi ale dreptului fiscal, neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin, respectiv justeţea impunerii sau echitatea fiscală, care asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau de proprietăţile acestuia. Egalitatea în faţa legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din Constituţie, toţi cetăţenii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile publice. Această obligaţie implică ideea de egalitate în faţa legii fiscale, fără niciun privilegiu sau discriminare.
    95. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, din reglementările constituţionale rezultă că „stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective“ (Decizia nr. 430 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012). De asemenea, Curtea a reţinut, de exemplu, în Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, precitată, că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că „un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49)“. Impunerea unor noi taxe şi impozite trebuie să fie făcută cu asigurarea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, precum şi cu respectarea justei aşezări a sarcinilor fiscale, Curtea reţinând că „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012). Deşi stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, în considerentele deciziilor sale, Curtea a statuat că „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“ (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, sau Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994). Aşadar, „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale“ (Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, precitată).
    96. Mai mult, prin Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, precitată, Curtea a reţinut că, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 56 alin. (2), „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, ceea ce presupune în mod necesar subordonarea faţă de un principiu de echitate şi de justiţie socială, pentru a corespunde caracterului social al statului, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie“. Prin urmare, „aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora“ (Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010). De asemenea, „principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice, prevăzut de art. 56 alin. (2), impune, de asemenea, diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari. Cota de contribuţie, exprimată procentual, este unică, neavând nici caracter progresiv, diferenţa valorică a contribuţiei fiind determinată de nivelul diferit al venitului“ (Decizia nr. 452 din 15 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 13 octombrie 2005, Decizia nr. 56 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006).
    97. În fine, prin Decizia nr. 258 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010, Curtea a constatat că „principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau oricărei discriminări, astfel încât la venituri egale contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale să ţină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză“.
    98. Având în vedere principiile constituţionale enunţate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea urmează să analizeze în ce măsură, adoptând soluţia legislativă criticată, legiuitorul şi-a depăşit marja proprie de apreciere în materia impunerii sarcinilor fiscale atunci când, reconfigurând sistemul de impunere, a introdus „un sistem de impozitare proporţională progresivă“ doar în privinţa contribuabililor persoane fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, iar nu în privinţa întregii categorii de contribuabili persoane fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă. Analiza vizează două aspecte: (i) opţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem de impunere şi (ii) respectarea principiului nediscriminării în materia aşezării sarcinilor fiscale.
    99. Primul aspect care trebuie analizat este cel referitor la sistemul de impozitare. Curtea reţine că, din perspectiva fiscală, „aşezarea“ sarcinilor fiscale necesare asigurării existenţei statului trebuie să se realizeze în mod just, echitabil. Astfel, în practică, s-au conturat două sisteme de impunere fiscală: primul, axat pe justiţia distributivă, are în vedere proporţionalitatea impozitelor, iar cel de-al doilea, care dă expresie justiţiei comutative/rectificative, are în vedere progresivitatea impozitelor. Atât proporţia, cât şi progresivitatea vizează raportul dintre două elemente: baza impozabilă şi cota de impozitare. Dacă în cazul proporţiei, cota de impozitare are o valoare fixă, impozitul variind în funcţie de valoarea bazei de impozitare (venitul), în cazul progresivităţii, cota de impozitare este într-o dezvoltare continuă pe măsură ce creşte baza impozabilă, impozitul rezultat fiind progresiv mai mare cu cât creşte venitul supus impozitării. Cu privire la opţiunea statului pentru unul dintre cele două sisteme, în doctrină s-a arătat că în vreme ce proporţionalitatea creşte rolul economiei de piaţă şi diminuează participarea statului în economie, întrucât lasă mai mulţi bani la contribuabili şi nu vizează o creştere pe termen scurt a resurselor statului, progresivitatea încurajează rolul statului în economie, întrucât creşterea veniturilor contribuabililor determină implicit o creştere a veniturilor statului.
    100. Stabilind sfera de incidenţă a noii sarcini fiscale introduse prin legea supusă controlului de constituţionalitate, legiuitorul enumeră legile/statutele speciale în baza cărora sunt determinate veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă pentru o serie de contribuabili, beneficiari ai aşa-numitelor „pensii speciale“. Astfel, art. 134^1, intitulat Categoria de contribuabili şi sfera de cuprindere a taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, stabileşte la alin. (3) următoarele categorii de venituri: „a) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; b) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; c) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare; e) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; f) indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; g) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România, cu modificările şi completările ulterioare; h) pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare; i) pensii militare prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare; j) indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare; k) indemnizaţia lunară acordată persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român prevăzută de Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român, cu modificările şi completările ulterioare“. Prin urmare, Curtea constată că venitul asupra căruia legiuitorul impune noua sarcină fiscală este cel obţinut de persoanele pensionate în baza unor legi/statute speciale, venit obţinut cu titlu de pensie de serviciu, pensie militară sau de indemnizaţie pentru limită de vârstă asimilată pensiei de serviciu.
    101. Curtea constată că opţiunea statului pentru sistemul fiscal axat pe justiţia distributivă, care are în vedere proporţionalitatea impozitelor, sau pentru sistemul fiscal axat pe justiţia comutativă/rectificativă, care are în vedere progresivitatea impozitelor, este în mod evident o decizie politică, aflată în marja de apreciere a legiuitorului, dar care influenţează în mod direct şi diferit principiul contributivităţii fiscale. Întrucât impunerea în sine, aşadar, orice sarcină fiscală, este grefată pe dreptul de proprietate al contribuabilului şi acest drept nu trebuie să fie afectat în substanţa sa, este necesar ca modul în care este reglementată contributivitatea fiscală să asigure un echilibru între dreptul de proprietate al contribuabilului şi dreptul statului de a impune taxe şi impozite.
    102. Prin urmare, Curtea urmează să analizeze cel de-al doilea aspect, respectiv în ce măsură dispoziţiile legale criticate păstrează într-o relaţie de echilibru cele două drepturi menţionate, care dau expresie a două interese contrare, cel individual şi cel public, respectiv dacă prin instituirea taxei de 85% aplicate asupra veniturilor de peste 7.001 lei obţinute din pensii reglementate prin legi speciale se afectează dreptul de proprietate al contribuabililor şi, implicit, având în vedere natura venitului taxabil, dreptul la pensie al acestora, cu consecinţe asupra principiului nediscriminării în materia aşezării sarcinilor fiscale.
    103. Pentru a determina regimul juridic al pensiilor reglementate prin legi speciale, Curtea consideră utilă parcurgerea jurisprudenţei sale relevante în domeniu, inclusiv a celei referitoare la distincţia faţă de regimul juridic al pensiilor din sistemul public.
    104. Cu privire la regimul juridic al pensiilor din sistemul public, relevante sunt deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, în care Curtea s-a pronunţat a priori asupra constituţionalităţii unei legi prin care se prevedea diminuarea cu 15% a pensiilor. Curtea a stabilit că „pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar [...] în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor“. Dreptul la asigurări sociale „este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele, şi pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [...]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului contributivităţii“. Curtea invocă în argumentaţia sa Hotărârea din 12 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, în care „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale - indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii -, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie“. Curtea menţionează că o atare abordare a avut Curtea Europeană şi în Hotărârea din 30 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Koua Poirrez împotriva Franţei, şi în Hotărârea din 18 februarie 2009, pronunţată în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, constatând aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul plăţii pensiilor şi a ajutoarelor de invaliditate. În această din urmă hotărâre, paragraful 77, Curtea menţionează că deşi statele au libertatea deciziei de a instaura sau nu un sistem de protecţie socială sau de a alege tipul sau nivelul prestaţiilor ce trebuie acordate, din momentul în care un stat contractant instituie o legislaţie prin care se prevede plata unei prestaţii sociale - fie că acordarea acestei prestaţii depinde sau nu de plata prealabilă a unor contribuţii, această legislaţie trebuie considerată ca generând un interes patrimonial în temeiul câmpului de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
    105. Curtea Constituţională arată, în deciziile menţionate, că „distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2), dreptul la pensie ca drept fundamental. Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire al acestui drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale“. În aceste condiţii, Curtea a constatat că „dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă, vârstă de pensionare etc.). Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale“. În continuare, Curtea a statuat că, deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale, „acestea îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii. Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acestuia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea ca principiu este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei, rezultat în urma aplicării acestui principiu, afectează substanţa dreptului la pensie“. Cu privire la dreptul legiuitorului de a reaşeza sistemul de calcul al pensiilor, bazându-se pe principiul contributivităţii, Curtea nu a negat evoluţia reglementării juridice a acestui domeniu, însă a statuat că „dacă prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei [...] rezultă un cuantum mai mic al acesteia, statul este obligat [...] să menţină în plată cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care beneficiază de pensie în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie, constituind, de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum al pensiei“. Pentru a pecetlui garanţiile constituţionale referitoare la dreptul la pensie, Curtea a conchis că, „având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, [...] reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie“, întrucât „dificultăţile bugetului asigurărilor sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării, chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către stat“.
    106. Cu privire la sarcinile fiscale care grefează dreptul la pensie, prin Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, precitată, Curtea a statuat că „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale. [...] Or, având în vedere că aceste contribuţii (n.r. contribuţia de asigurări de sănătate) se datorează asupra veniturilor din pensie, drept garantat la nivel constituţional şi care beneficiază de o protecţie în consecinţă (a se vedea deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, precitate), regimul de protecţie stabilit de legiuitor pentru pensiile de un anumit cuantum trebuie să se aplice asupra tuturor pensiilor, indiferent de cuantumul lor concret. Desigur, ţine de opţiunea legiuitorului să instituie în privinţa pensiilor o scutire de la plata acestei cote, dar, dacă a decis un atare lucru, scutirea trebuie să se aplice, sub forma deducerii, în mod complet în privinţa tuturor pensiilor indiferent de cuantumul lor, tocmai pentru ca sarcina fiscală să fie aşezată în mod echitabil în privinţa acestei categorii de venituri. [...] De aceea este de dorit ca asupra veniturilor din pensie sistemul de calcul al impozitului pe venit şi al contribuţiei de asigurări sociale să fie similare şi să ţină cont de protecţia constituţională de care acestea beneficiază, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la consecinţe inechitabile, întrucât persoana, deşi beneficiază de o deducere din venitul realizat din pensie, indiferent de cuantumul acestuia, deci beneficiază, din evidente raţiuni sociale, de o scutire totală de la plata impozitului pe venit asupra sumelor care fac obiectul deducerii, nu se bucură de un tratament juridic similar şi în privinţa contribuţiei de asigurări sociale“.
    107. De asemenea, prin Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, „constatând că pensia contributivă intră nu doar în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci şi a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“, Curtea a reţinut, în acord cu cele statuate şi prin Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, că „exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizat făcând abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora «Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege», precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, în condiţiile stabilite de legea organică. În virtutea acestor prevederi constituţionale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în contradicţie cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat“. Prin urmare, Curtea a constatat că „protecţia dreptului de proprietate nu poate fi invocată pentru a refuza îndeplinirea obligaţiei de ordin constituţional prevăzută de art. 56“. Curtea a invocat, în acest sens, jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, care, în Decizia din 14 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Wasa Liv Ömsesidigt, Försδkringsbolaget Valands Pensionsstiftelse şi un grup de aproximativ 15000 de persoane împotriva Suediei, a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii, recunosc autorităţilor naţionale competenţa de a decide perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, potrivit aprecierii necesităţilor politice, economice şi sociale. Aşa fiind, obligarea unui contribuabil la plata unui impozit sau a altei contribuţii nu ar putea fi contrară dreptului la respectarea bunurilor sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină insuportabilă“.
    108. În concluzie, cu privire la regimul juridic al pensiilor din sistemul public, Curtea, în interpretarea dispoziţiilor constituţionale, a impus anumite limite, care restrâng marja de apreciere a legiuitorului, stabilind că prin plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, (i) persoana dobândeşte dreptul la o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii, iar (ii) cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, este un drept câştigat, care cade sub protecţia dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie şi, implicit, a celor ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul interesului patrimonial al persoanei, drept al cărui exerciţiu nu poate fi restrâns nici măcar temporar, dispoziţiile art. 53 din Constituţie nefiind incidente în cauză, (iii) atunci când introduce scutiri de plata sarcinilor fiscale, acestea trebuie să se aplice, sub forma deducerii, în mod complet în privinţa tuturor pensiilor indiferent de cuantumul lor, (iv) protecţia dreptului de proprietate nu poate fi invocată pentru a refuza îndeplinirea obligaţiei de ordin constituţional prevăzută de art. 56.
    109. Cu privire la regimul juridic al pensiilor reglementate prin legi speciale, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, că acestea se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal (a se vedea Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016). Relevante sunt deciziile nr. 871 şi nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, în care Curtea s-a pronunţat a priori asupra constituţionalităţii unei legi prin care pensiile stabilite pe baza legislaţiei speciale se transformau în pensii din sistemul public de pensii. Curtea a constatat că „pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat [...]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plăteşte de la bugetul de stat [...]“. Făcând trimitere la Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, în care s-a statuat că pensia de serviciu constituie „o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale“, Curtea reţine că „suplimentul“ constituie, de fapt, „această compensaţie parţială“, pentru că „diferenţierea existentă între o pensie specială şi una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment. Acordarea acestui supliment, aşa cum se poate desprinde şi din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socioprofesionale supuse unui statut special. Această compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia“.
    110. Curtea a observat că „dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie se referă distinct la dreptul la pensie faţă de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează. Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare. Se poate spune că, faţă de acestea, Constituţia instituie mai degrabă o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres. Ca atare, având în vedere condiţionarea posibilităţii statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, aşa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestaţii ale statului nu li se opune contribuţia asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum şi caracterul succesiv al acestor prestaţii, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie“.
    111. Pe de altă parte, având în vedere că pensiile speciale „nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă şi raţională“, Curtea a considerat că „acestea pot fi eliminate doar dacă există o raţiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Curtea urmează a observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferenţieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie“.
    112. Analizând criticile în raport cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cu prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii“. Prin prisma celor statuate, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 53 din Constituţie „sunt lipsite de relevanţă, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obţinută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituţional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat“, prin urmare „dispoziţiile legii criticate nu restrâng dreptul la pensie, ca drept fundamental prevăzut la art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci prevăd recalcularea pensiilor de serviciu, prin algoritmul utilizat de Legea nr. 19/2000, cuantumul rezultat fiind mult mai mic, ceea ce conduce astfel la eliminarea pensiei de serviciu, sub aspectul cuantumului acesteia. Or, legiuitorul este în măsură să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, dar, evident, cu respectarea şi a celorlalte prevederi sau principii constituţionale“.
    113. Prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 22 noiembrie 2011, Curtea a observat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Munoz Diaz împotriva Spaniei, paragraful 44, respectiv Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că drepturile decurgând din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, dar acest lucru nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietăţii sau la o pensie într-un anumit cuantum (a se vedea, în acelaşi sens, şi Hotărârea din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, paragraful 39, respectiv Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraful 35). Totodată, prin Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunţată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 şi nr. 45.588/11 - Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Gheţu împotriva României (paragrafele 40-48), s-a arătat că integrarea pensiilor de serviciu în sistemul general de pensii, chiar dacă acest lucru presupune o diminuare a cuantumului pensiei acordate cu 70%, nu aduce atingere art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
    114. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare ale statului. Astfel, este la aprecierea legiuitorului reglementarea condiţiilor şi a criteriilor necesar a fi îndeplinite pentru a beneficia de o categorie de pensie sau alta, cu condiţia de a nu încălca exigenţele constituţionale şi de a respecta o condiţie de rezonabilitate în stabilirea condiţiilor de pensionare - est modus in rebus (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012). Curtea a statuat că, în considerarea situaţiei specifice a unor categorii socioprofesionale, legiuitorul poate institui tratamente juridice diferenţiate atât prin condiţii şi criterii de acordare derogatorii, cât şi printr-un mod de calcul şi cuantum diferite ale pensiilor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Decizia nr. 455 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 22 iunie 2006, sau Decizia nr. 119 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 16 aprilie 2007).
    115. În fine, prin Decizia nr. 784 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 7 mai 2019, Curtea a conchis că „atât instituirea, cât şi suprimarea, prin intermediul unor legi cu regim special, a pensiilor de serviciu pentru anumite categorii de beneficiari sunt conforme cu dispoziţiile Constituţiei“.
    116. În concluzie, cu privire la regimul juridic al pensiilor reglementate prin legi speciale, Curtea a lăsat o marjă de apreciere mai largă legiuitorului, stabilind că (i) pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, (ii) sunt instituite în considerarea statutului categoriei profesionale căreia i se acordă, (iii) odată acordate, legiuitorul trebuie să prezinte raţiuni suficient de puternice care să justifice eliminarea lor, (iv) acordarea suplimentului suportat din bugetul de stat ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu cade în sfera de protecţie constituţională a dreptului la pensie şi a dreptului de proprietate şi, în fine (v) legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului.
    117. În ceea ce priveşte raţiunea instituirii pensiilor militare, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, precitată, că „pensia de serviciu pentru militari, prevăzută de Decretul nr. 214/1977 privind pensiile militare de stat, cu modificările ulterioare, au fost instituite în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în [...] rândul cadrelor militare permanente“, „nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună militarii“. Curtea a reţinut că specificul activităţii militarilor le impune acestora „obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri“. Ulterior, potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, pensiile militare de stat, precum şi pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor au devenit pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, abrogată la data de 1 ianuarie 2011 prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Suprimarea regimului distinct al pensiilor militare şi integrarea acestora în sistemul public de pensii s-au realizat prin recalcularea lor impusă prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 119/2010. Curtea Constituţională a respins, într-un un număr semnificativ de decizii, criticile ridicate împotriva acestor măsuri, atât în cadrul realizării controlului a priori de constituţionalitate (deciziile nr. 871 şi nr. 873 din 25 iunie 2010, precitate), cât şi ulterior, prin respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.051 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 februarie 2013, Decizia nr. 327 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 29 august 2013). Curtea a statuat că dreptul la pensie vizează pensia obţinută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituţional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
    118. De altfel, în cazul pensiilor militare, nu există componenta contributivă, întregul cuantum al pensiei speciale se plăteşte de la bugetul de stat. În acest sens, în Decizia nr. 456 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 30 octombrie 2014, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Decizia din 15 mai 2012, pronunţată în Cauza Constantin Abăluţă şi alţii împotriva României, a statuat că diminuarea pensiilor militare de stat din România a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut prin Legea nr. 263/2010 şi a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate (paragraful 16). De asemenea, Curtea Europeană a subliniat faptul că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe raţiuni obiective, şi anume contextul economic şi corectarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii (paragraful 15). Având în vedere aceste considerente, Curtea de la Strasbourg a considerat că măsurile criticate de reclamanţi nu i-au determinat pe aceştia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, şi nu au fost în mod nejustificat discriminaţi în raport cu alţi pensionari (paragraful 20).
    119. Cu privire la distincţia dintre statutul juridic al magistraţilor şi cel al beneficiarilor de pensii militare, prin Decizia nr. 42 din 24 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 13 martie 2012, Curtea a statuat că „militarii, poliţiştii sau funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor nu au un statut constituţional şi legal similar magistraţilor, aceştia nebeneficiind de garanţiile de independenţă specifice magistraţilor“. Prin Decizia nr. 192 din 2 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 14 iunie 2013, Curtea a precizat că „este adevărat că, anterior, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, având în vedere asemănările dintre statutul magistraţilor şi al militarilor, a statuat că aceste categorii de persoane trebuie să fie supuse unui tratament identic sub aspectul acordării pensiei de serviciu. [...] În contextul în care 10 ani mai târziu, prin Legea nr. 119/2010, legiuitorul a dispus însă eliminarea pensiilor de serviciu, instanţa de contencios constituţional a constatat că această măsură nu este neconstituţională, excepţie făcând situaţia când înseşi dispoziţiile Legii fundamentale reprezentau temeiul acordării acestui tip de pensie“. Or, Curtea a constatat că, „în ceea ce priveşte cadrele militare nu se pot reţine aceleaşi concluzii, simpla prevedere prin Constituţie a faptului că statutul acestora se stabileşte prin lege organică neechivalând unei reglementări la nivel constituţional a acestei materii“ .
    120. Prin Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 27 iulie 2015, legiuitorul a reintrodus pensia militară, Curtea stabilind că este un tip de pensie „mai avantajos decât alte tipuri de pensii, acordate altor categorii profesionale, legiuitorul întemeindu-şi această opţiune legislativă pe principiul «recunoştinţei faţă de loialitatea, sacrificiile şi privaţiunile suferite de militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi familiile acestora pe timpul carierei»“ (Decizia nr. 225 din 17 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 17 iulie 2018). „Simpla calitate de militar, poliţist sau funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare ori desfăşurarea muncii în condiţiile pe care aceste profesii le presupun sau chiar în condiţii mai vătămătoare [...] nu sunt suficiente pentru a obţine dreptul la pensie militară de stat, esenţială fiind îndeplinirea cerinţelor de vârstă şi de vechime, prevăzute de lege. Aceste condiţionări decurg din însăşi esenţa dreptului la pensie de serviciu, care se acordă în considerarea faptului că, odată cu înaintarea în vârstă şi ca urmare a uzurii fizice şi psihice determinate de exercitarea activităţii profesionale o perioadă mai îndelungată, capacitatea persoanei de a munci se diminuează, impunând retragerea din viaţa profesională, iar statul compensează pierderea veniturilor provenite din remunerarea muncii prin acordarea dreptului la pensie“ (Decizia nr. 659 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 18 ianuarie 2019).
    121. În concluzie, referitor la pensiile militare, reperele constituţionale fixate de Curte coincid cu cele stabilite în privinţa pensiilor reglementate prin legi speciale, cu menţiunea că, în cazul pensiilor militare, nu există componentă contributivă a pensiei, întregul cuantum fiind suportat de la bugetul de stat.
    122. În ceea ce priveşte raţiunea instituirii pensiilor de serviciu ale magistraţilor, Curtea constată că, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, precitată, pronunţată în cadrul unui control de constituţionalitate a priori cu privire la o lege prin care se abroga pensia de serviciu a magistraţilor, Curtea a reţinut că pensia de serviciu a fost instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură. Conform reglementărilor legale, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură. De asemenea, „instituirea pensiei de serviciu [...] este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună [...] magistraţii. Astfel, aceste statute speciale stabilite de Parlament prin legi sunt mult mai severe, mai restrictive, impunând [...] magistraţilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii“. Curtea a constatat că „reglementarea în vigoare [...] a pensiei de serviciu pentru magistraţi, cu diferenţele pe care această pensie le prezintă faţă de pensia comună de asigurări sociale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Această constatare se bazează pe specificul [...] activităţii [...] magistraţilor, care [...] impune [...] obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri“. Reţinând motivele care justifică şi impun acordarea pensiei de serviciu, Curtea a constatat că aceasta „nu reprezintă un privilegiu“, tratamentul juridic diferit aplicabil magistraţilor sub aspectul dreptului la pensie fiind întemeiat pe statutul diferit şi pe specificul activităţii acestei categorii profesionale.
    123. Totodată, Curtea a constatat că abrogarea dispoziţiilor referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară exigenţelor pe care importante documente internaţionale le exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept, respectiv: Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august-6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, care prevăd în mod expres prin art. 11 că „durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege“, precum şi dispoziţiile art. 6.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată în anul 1998, care prevăd că „În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională“. Curtea Constituţională a constatat că, „deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie“ şi se află în convergenţă cu dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Curtea a statuat că „aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie“.
    124. Prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, pronunţată, de asemenea, în cadrul unui control de constituţionalitate a priori cu privire la o lege prin care se intenţiona abrogarea, din nou, a pensiei de serviciu a magistraţilor, analizând statutul constituţional şi legal al judecătorilor, al procurorilor, al magistraţilor-asistenţi şi al judecătorilor Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut că „atât independenţa justiţiei - componenta instituţională (conceptul «independenţei judecătorilor» nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului - componenta individuală, implică existenţa unor (…) garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor“. În concluzie, Curtea a constatat că „principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu“. Dezvoltând considerentele Deciziei nr. 20 din 2 februarie 2000, precitată, Curtea a concluzionat că „statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală“. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile prin care se abrogă pensia de serviciu a magistraţilor sunt neconstituţionale în raport cu principiul independenţei justiţiei şi cu principiul statului de drept.
    125. Printr-o jurisprudenţă constantă în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori (a se vedea Decizia nr. 433 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 10 decembrie 2013, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Decizia nr. 574 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 2 iulie 2019), Curtea a reiterat că „reglementarea regimului juridic al pensiilor de serviciu într-un mod diferit decât cel propriu sistemului general al asigurărilor sociale nu constituie o discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie“, faptul că „la acordarea acestui beneficiu, legiuitorul a avut în vedere importanţa pentru societate a activităţii desfăşurate de această categorie socioprofesională, activitate caracterizată printr-un înalt grad de complexitate şi răspundere, precum şi de incompatibilităţi şi interdicţii specifice“, că pensia de serviciu „a fost instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi formării unei cariere în magistratură. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură“.
    126. În fine, prin Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 10 iunie 2020, pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate a priori cu privire la o nouă lege prin care legiuitorul intenţiona să abroge pensia de serviciu a magistraţilor, Curtea, subliniind „caracterul constant al jurisprudenţei sale referitoare atât la regimul juridic general al reglementărilor în domeniul pensiilor, cât şi al pensiei de serviciu a magistraţilor“, prin care a statuat, „în mod consecvent, asupra aceleiaşi interpretări a normelor constituţionale de referinţă, sens în care a invocat, de fiecare dată, în deciziile sale, jurisprudenţa consistentă creată, relevantă în raport cu obiectul concret al fiecărei cauze“, a constatat că legea criticată nesocoteşte deciziile instanţei de contencios constituţional. Astfel, Curtea a reţinut că „legea criticată nesocoteşte atât soluţia cât şi considerentele deciziilor menţionate, prin care Curtea Constituţională a statuat, în mod consecvent, că abrogarea reglementărilor referitoare la pensia de serviciu a magistraţilor (judecători, procurori, magistraţi-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, judecători ai Curţii Constituţionale) încalcă dispoziţiile constituţionale care consacră independenţa justiţiei“.
    Nivelul remunerării şi al cuantumului pensiilor magistraţilor reprezintă o compensaţie parţială corespunzătoare, pe de o parte, interdicţiei exercitării unor drepturi fundamentale: din categoria drepturilor exclusiv politice (dreptul de a fi ales - art. 37 din Constituţie, dreptul de a face parte din partide politice - art. 40 alin. (3) din Constituţie) şi din categoria drepturilor social-economice (dreptul la negocieri colective în materie de muncă - art. 41 alin. (1) din Constituţie, dreptul la grevă - art. 43 din Constituţie, libertatea economică - art. 45 din Constituţie), şi, pe de altă parte, corespunzătoare incompatibilităţilor stabilite la nivel constituţional pe parcursul întregii cariere profesionale [incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior - art. 125 alin. (3), respectiv art. 132 alin. (2) din Constituţie]. Acestor interdicţii şi incompatibilităţi constituţionale li se adaugă interdicţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În concluzie, subliniind că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept, Curtea a constatat că „legiferarea cu încălcarea deciziilor Curţii Constituţionale este incompatibilă cu statul de drept, consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie“.

    127. În concluzie, Curtea a fixat reperele de natură constituţională în materia pensiei de serviciu a magistraţilor, limitând marja de apreciere a legiuitorului în procesul de legiferare: principiul independenţei justiţiei, corolar al principiului statului de drept, este garantat, la nivel constituţional, de statutul magistraţilor, dezvoltat prin lege organică, care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestei profesii, şi impune acordarea pensiei de serviciu acestei categorii profesionale. Aşa fiind, orice reglementare referitoare la salarizarea şi stabilirea pensiilor magistraţilor trebuie să respecte cele două principii, al independenţei justiţiei şi al statului de drept, cadrul constituţional actual fundamentând securitatea financiară a magistraţilor.
    128. Cu privire la pensiile de serviciu ale consilierilor de conturi din cadrul Curţii de Conturi, prin Decizia nr. 1.094 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 23 octombrie 2008, Curtea a reţinut că membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia; sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători; nu pot face parte din partidele politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic; le sunt interzise exercitarea, direct sau indirect, a activităţilor de comerţ, participarea la administrarea ori conducerea unor societăţi comerciale sau civile şi nu pot fi experţi ori arbitri desemnaţi într-un arbitraj. Curtea a constatat că şi consilierii de conturi au incompatibilităţile prevăzute pentru judecători la art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“. Totodată, Curtea, observând că atât consilierii de conturi, cât şi judecătorii sunt independenţi în exercitarea funcţiei, respectiv a mandatului lor şi inamovibili pe durata exercitării acestora, a concluzionat că statutul consilierilor de conturi este similar cu cel al judecătorilor, fapt care justifică acordarea consilierilor de conturi a unei pensii de serviciu similar judecătorilor.
    129. Pornind de la Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, precitată, în care a statuat că aceştia „au atât o altă reglementare constituţională şi legală, cât şi un statut juridic diferit în raport cu celelalte categorii de personal existente la nivelul Curţii de Conturi“, şi constatând că, de principiu, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, precitată, cu privire la statutul constituţional al magistraţilor se aplică, în mod corespunzător, şi consilierilor de conturi, prin Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Curtea a constatat că „asimilarea consilierilor de conturi, sub aspectul incompatibilităţilor, cu magistraţii este realizată printr-o normă de rang constituţional, aspect decisiv în analiza Curţii“. În consecinţă, Curtea a reţinut că „statutul consilierilor de conturi reclamă acelaşi tratament cu cel al judecătorilor sub aspectul modului de stabilire a cuantumului pensiei, dar nu şi sub cel al condiţiilor necesare a fi întrunite pentru a se putea emite decizia de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească atât criteriile, cât şi condiţiile de pensionare. Însă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în privinţa modului de stabilire a cuantumului pensiei consilierilor de conturi, mod care trebuie să fie identic cu cel aplicabil judecătorilor. Faptul că textele legale criticate stabilesc un alt mod de calcul al cuantumului pensiei consilierilor de conturi faţă de cel al judecătorilor este de natură a încălca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 140 alin. (4) din Constituţie“.
    130. În concluzie, cu privire la pensia de serviciu a consilierilor de conturi, Curtea a stabilit o limită în marja de apreciere a legiuitorului cu privire la modul de stabilire a cuantumului pensiei, care trebuie să fie identic cu cel aplicabil judecătorilor, lăsând liberă decizia acestuia cu privire la criteriile şi condiţiile de pensionare.
    131. Cu privire la pensia de serviciu a judecătorilor Curţii Constituţionale, în Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, precitată, după ce a examinat statutul judecătorilor şi al procurorilor, respectiv statutul judecătorilor Curţii Constituţionale, reglementate atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legal, şi ţinând cont de faptul că art. 124 alin. (3) din Constituţie nu conţine expressis verbis o obligaţie a existenţei pensiei de serviciu a magistraţilor, a analizat conţinutul principiului constituţional al independenţei justiţiei, reţinând incidenţa lui cu privire la ambele categorii de magistraturi. În concluzie, Curtea a constatat că principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor, inclusiv a celor care desfăşoară activitatea profesională în cadrul Curţii Constituţionale, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu.
    132. Prin Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 20 mai 2016, Curtea a constatat că „prevederile art. 71 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au o sferă de incidenţă diferită faţă de cea reglementată de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, un judecător al Curţii Constituţionale putând beneficia de pensia de serviciu fie în temeiul Legii nr. 47/1992, fie în temeiul Legii nr. 303/2004, în funcţie de condiţiile legale pe care le îndeplineşte. Raportul dintre cele două legi nu este guvernat de principiul lege specială/lege generală, cu consecinţa caracterului derogatoriu, de strictă şi limitată interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ci normele cuprinse în cele două legi au caracter autonom, de sine stătător, cu aplicabilitate diferită. Prin urmare, în temeiul art. 16 din Constituţie, care consacră principiul nediscriminării, prevederea conţinută de Legea nr. 47/1992 nu poate împiedica judecătorul Curţii Constituţionale care, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, realizează o vechime de cel puţin 25 de ani în funcţiile enumerate de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 să beneficieze de pensia de serviciu prevăzută de acest text de lege“. Curtea a avut în vedere atribuţiile şi statutul constituţional al judecătorilor Curţii Constituţionale. Astfel, potrivit art. 143 din Constituţie, pentru a ocupa funcţia de judecător constituţional, o persoană trebuie să îndeplinească anumite condiţii de numire, respectiv pregătire juridică superioară, cel puţin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior şi înaltă competenţă profesională; dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 142 şi 143 stipulează procedura de desemnare care constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor; această funcţie este una de rang înalt în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România; pe durata exercitării mandatului, judecătorul constituţional este inamovibil, se bucură de imunitate şi este incompatibil cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior (art. 61 din Legea nr. 47/1992). Cu privire la modalitatea de exercitare a mandatului în cadrul instanţei constituţionale, Curtea a constatat că „judecătorul constituţional exercită competenţe jurisdicţionale supuse regulilor care guvernează un proces echitabil [...], Plenul Curţii Constituţionale funcţionează ca instanţă de judecată în temeiul legii, dispoziţiile legale privind organizarea şi funcţionarea instanţei respectând exigenţa menţionată nu numai sub aspectul existenţei înseşi a tribunalului, ci şi sub aspectul compoziţiei completului învestit cu judecarea litigiului“. Curtea a precizat că „factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul exercitării acestuia, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare“. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 23 iunie 1993, pronunţată în Cauza Ruiz-Mateos împotriva Spaniei, şi Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Beles şi alţii împotriva Republicii Cehe, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au incidenţă şi în materia contenciosului constituţional, garanţiile referitoare la dreptul la un proces echitabil fiind pe deplin aplicabile şi în faţa Curţii Constituţionale. Prin urmare, Curtea a reţinut că „activitatea exercitată în realizarea mandatului de judecător constituţional constituie o activitate jurisdicţională, prin deciziile pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale, instanţa hotărând cu caracter definitiv şi general obligatoriu asupra unor chestiuni de drept - constituţionalitatea actelor cu care a fost sesizată -, competenţă care îi aparţine în exclusivitate, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale“.
    133. În concluzie, Curtea a constatat că „sub aspectul dreptului la pensie de serviciu, statutul judecătorilor constituţionali reclamă acelaşi tratament cu cel al judecătorilor de la instanţele ordinare, respectiv naşterea dreptului la împlinirea vechimii de 25 de ani prevăzute de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004“.
    134. După parcurgerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată, Curtea evidenţiază două aspecte.
    135. Pe de o parte, având ca premisă cele statuate cu privire la regimul juridic al pensiilor din sistemul public, respectiv că, prin plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana dobândeşte dreptul la o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii, iar cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, este un drept câştigat, care cade sub protecţia dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie şi, implicit, a celor ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, drept care nu poate fi diminuat nici măcar temporar, Curtea reţine că, pentru identitate de raţiune, în materia pensiilor de serviciu, sarcinile fiscale instituite de legiuitor asupra acestor venituri nu pot afecta/diminua componenta contributivă a acestora. Numai într-o atare situaţie, modul de reglementare a contributivităţii fiscale asigură un echilibru între dreptul de proprietate al contribuabilului (dobândit prin contribuţia anterioară la bugetul asigurărilor sociale de stat) şi dreptul statului de a impune taxe şi impozite.
    136. Pe de altă parte, ţinând seama de cele statuate anterior cu privire la regimul juridic al pensiilor reglementate prin legi speciale, şi anume că acordarea suplimentului suportat din bugetul de stat ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu cade în sfera de protecţie constituţională a dreptului la pensie şi a dreptului de proprietate, astfel că legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, Curtea constată că marja de apreciere a legiuitorului cu privire la valoarea componentei necontributive a pensiei de serviciu sau a pensiei militare, stabilită în mod direct sau indirect (ca rezultat al aplicării unei sarcini fiscale), este foarte largă.
    137. Pornind de la aceste constatări, Curtea observă că legea supusă controlului, introducând art. 134^1 alin. (1) în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prevede că „Persoanele fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă, primite în baza unor legi/statute speciale denumite în continuare contribuabili, sunt obligate la plata taxei pe veniturile din pensii şi indemnizaţii pentru limită de vârstă, denumită în continuare taxă, cu respectarea principiului contributivităţii [...]“. Potrivit art. 134^3 alin. (2) din aceeaşi lege, pentru un venit până la 2.000 lei inclusiv, taxa este 0%, pentru un venit între 2.001-7.000 lei inclusiv, taxa este de 10%, iar pentru venituri de peste 7.001 lei, taxa este de 85% pentru ceea ce depăşeşte suma de 7.001 lei. Astfel, noua reglementare pare că introduce un sistem de impozitare progresivă cu privire la veniturile din pensii de serviciu, pensii militare sau asimilate acestora, stabilind trei cote de impozitare/taxare (0%, 10%, 85%) aferente celor trei tranşe de impozitare/taxare (0-2.000 lei, 2.001-7.000 lei, respectiv peste 7.001 lei).
    138. Elementul de noutate îl constituie cota de impozitare/taxare de 85% aferentă veniturilor de peste 7.001 lei, care, potrivit expunerii de motive la lege, demonstrează intenţia legiuitorului de a diminua partea necontributivă a pensiilor de serviciu. Iniţiatorii legii şi-au motivat demersul legislativ prin aceea că, „Luând în considerare faptul că pentru plata pensiilor speciale (de serviciu şi militare) nivelul cotei suportate din bugetul de stat, bazat pe necontributivitate, în raport cu nivelul cotei suportate din bugetul de asigurări sociale de stat, bazat pe contributivitate, este disproporţionat şi ţinând cont că acordarea acestor compensaţii ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale se propune introducerea unei taxe pentru reducerea acestor discrepanţe“. În acest sens, dispoziţiile art. 134^3 alin. (3) din lege prevăd că „Taxa calculată potrivit alin. (2) nu poate diminua cuantumul pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii. În cazul în care diferenţa între venitul lunar taxabil şi taxa calculată potrivit alin. (2) se situează sub nivelul cuantumului pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii, taxa se calculează în limita acestui nivel.“ Cu alte cuvinte, legea prevede expres interdicţia ca valoarea componentei contributive a pensiei de serviciu (aşadar, partea stabilită în baza principiului contributivităţii, pe care instanţa constituţională a calificat-o „drept câştigat“) să poată fi diminuată prin aplicarea noii taxe. Mai mult, dispoziţiile art. 134^3 alin. (3) teza a doua din lege prevăd că, în ipoteza în care cuantumul pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivităţii (componenta contributivă) are o valoare mai mare decât diferenţa între venitul lunar taxabil şi taxa calculată potrivit legii, taxa se calculează în limita acestui nivel. Aşadar, legiuitorul prevede expres că noua taxă nu se impune asupra componentei contributive a pensiei de serviciu, având ca sferă de incidenţă exclusiv venitul obţinut de la bugetul de stat, cu titlu de compensaţie, şi doar dacă, prin cumularea componentei contributive cu cea necontributivă rezultă un cuantum al pensiei ce depăşeşte 7.001 lei. Cu alte cuvinte, noua sarcină fiscală produce efecte exclusiv asupra componentei necontributive a pensiei de serviciu, iar cu privire la aceasta doar asupra părţii ce determină un cuantum al pensiei de peste 7.001 lei. Or, această componentă nu se află în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 44 şi art. 47 din Constituţie, legiuitorul având libertatea de a decide acordarea, modificarea sau eliminarea ei.
    139. Întrucât componenta contributivă a pensiei de serviciu nu constituie bază de impunere a sarcinii fiscale, cuantumul pensiei din sistemul public stabilite în baza principiului contributivităţii nu este afectat, astfel că instanţa constituţională nu poate reţine critica potrivit căreia, reconfigurând sistemul de impunere, legiuitorul a creat o discriminare între contribuabilii persoane fizice beneficiari ai pensiilor obţinute în baza unor legi sau statute speciale şi contribuabilii persoane fizice care realizează venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă primite în sistemul public de pensii.
    140. Opţiunea legiuitorului în sensul impunerii unei sarcini fiscale asupra unui venit, acordat cu titlu de compensaţie, cu privire la care are libertatea de a-l modifica sau chiar elimina, în funcţie de politica statului în domeniul asigurărilor sociale, se plasează în marja proprie de apreciere, atât timp cât impunerea fiscală vizează toate categoriile de pensii de serviciu şi de pensii militare. Astfel, persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, respectiv beneficiarii de venituri din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă acordate în baza unor legi sau statute speciale, li se aplică acelaşi tratament juridic sub aspectul modului de fiscalizare a venitului, cu respectarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Constituţie referitoare la justa aşezare a sarcinilor fiscale. Curtea reiterează că statul este liber să decidă cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau să aleagă tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea să respecte principiul nediscriminării, fiind absolut necesar ca măsura de reformare a regimului fiscal privind pensiile obţinute în baza unor legi sau statute speciale să fie aplicabilă tuturor categoriilor de beneficiari ai unor astfel de pensii, fără distincţie.
    141. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legii criticate nu stabilesc o dublă impunere a veniturilor din pensii şi/sau indemnizaţii pentru limită de vârstă acordate în baza unor legi sau statute speciale, astfel că va respinge ca neîntemeiată critica fundamentată pe încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, şi a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie.
    142. Cu privire la cea de-a treia critică de neconstituţionalitate intrinsecă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că taxa de 85% aplicată asupra veniturilor de peste 7.001 lei obţinute din pensii reglementate prin legi speciale se răsfrânge cu precădere asupra pensionarilor magistraţi, echivalând cu reducerea drepturilor de pensie reglementate de Legea nr. 303/2004, ipoteză care nu poate fi privită decât ca o cvasi-anulare a pensiei de serviciu a magistraţilor. Având în vedere principiile constituţionale enunţate în jurisprudenţa sa, Curtea urmează să analizeze în ce măsură, adoptând soluţia legislativă criticată, legiuitorul şi-a depăşit marja proprie de apreciere în materia impunerii sarcinilor fiscale, anulând compensaţia parţială atribuită în considerarea specificului profesiei de magistrat, cu încălcarea principiului independenţei justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie.
    143. Curtea reţine că, în stabilirea cuantumului pensiei de serviciu a magistraţilor, spre deosebire de celelalte categorii profesionale care beneficiază de pensii în regim special, legiuitorul este ţinut să respecte principiul independenţei justiţiei, sub aspectul securităţii financiare a magistraţilor care impune asigurarea unor venituri din pensii apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate. Incompatibilităţile şi interdicţiile inerente funcţiilor de judecător, procuror şi magistrat-asistent sunt, prin severitatea lor, unice şi speciale acestor funcţii, fără a se regăsi în statutul altor categorii profesionale, şi constituie, împreună cu regimul de remunerare (salariu şi pensie) a acestei categorii profesionale, elemente de substanţă a independenţei justiţiei.
    144. Aşa cum s-a arătat în prealabil, pensiile şi vârsta de pensionare trebuie să fie în mod adecvat garantate prin lege (Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii), fiind necesar ca legea „să garanteze judecătorului care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională“ (Carta europeană privind statutul judecătorilor). Mai mult, în Declaraţia cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei, adoptată de Conferinţa Preşedinţilor de Instanţe Supreme din Europa Centrală şi de Est, de la Brijuni, Croaţia, din 14 octombrie 2015, s-a reţinut că „Judecătorii trebuie să primească o compensaţie pe măsura profesiei şi îndatoririlor lor şi să dispună de condiţii adecvate de lucru. [...] Remuneraţia judecătorilor trebuie să fie ferită de posibile reduceri prin legislaţie. Trebuie să existe garanţii pentru a se menţine o remuneraţie rezonabilă a judecătorilor în caz de dizabilitate, cât şi pentru plata pensiei care trebuie să fie în legătură rezonabilă cu remuneraţia primită în perioada de activitate. Remuneraţia şi condiţiile de lucru ale judecătorilor nu pot fi modificate în dezavantajul judecătorilor în timpul mandatului, cu excepţia situaţiilor deosebite de natură economică sau bugetară.“ De asemenea, Avizul nr. 21 (2018) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) stipulează că „Autorităţile competente trebuie întotdeauna să pună la dispoziţia puterii judecătoreşti fonduri suficiente pentru ca aceasta să îşi poată îndeplini cu demnitate şi în mod corespunzător misiunea care îi revine. Salarii adecvate, pensii la atingerea limitei de vârstă şi alte beneficii sociale, un grad de încărcare cu sarcini de lucru care să poată fi gestionat, o infrastructură corespunzătoare de lucru şi siguranţa locului de muncă atât pentru judecători, cât şi pentru personalul instanţelor, toate acestea sunt elemente vitale pentru legitimitatea şi buna reputaţie a unui sistem judiciar. Acestea sunt, de asemenea, garanţii importante împotriva fenomenului corupţiei în interiorul sistemului judiciar.“
    145. Curtea reţine că, în prezent, legea în vigoare stabileşte modul de calcul al pensiei de serviciu a magistraţilor care ţine seama de reperele rezultate din jurisprudenţa instanţei constituţionale, fundamentate pe principiul independenţei justiţiei, precum şi de reperele trasate în documentele internaţionale privind statutul magistraţilor, astfel încât cuantumul pensiei rezultat în urma aplicării dispoziţiilor legale este apropiat de cuantumul venitului ce reprezintă indemnizaţia pentru activitatea desfăşurată în calitate de magistrat.
    146. Or, prin aplicarea noilor dispoziţii legale care impun o sarcină fiscală de 85% asupra veniturilor ce constituie componenta necontributivă a pensiei de serviciu a magistraţilor, venitul rezultat va fi cu mult inferior remuneraţiei primite în perioada de activitate, afectând în mod substanţial cuantumul pensiei. Prin stabilirea regimului de impozitare/taxare progresivă, în procentul prevăzut de actul normativ criticat - 85%, se diminuează în mod substanţial compensaţia acordată de legiuitor în considerarea incompatibilităţilor, a interdicţiilor, a responsabilităţilor şi a riscurilor pe care le implică exercitarea acestei profesii şi se golesc de conţinut însăşi noţiunea de pensie de serviciu a magistraţilor şi scopul pentru care aceasta a fost stabilită, respectiv pentru a încuraja stabilitatea în serviciu şi formarea unei cariere într-un domeniu extrem de restrictiv, caracterul stimulator al acesteia reflectându-se în modul de determinare a cuantumului în raport cu indemnizaţia avută la data ieşirii la pensie.
    147. Mai mult, având în vedere modul în care a fost concepută, ca o impozitare/taxare progresivă aplicată cuantumului de peste 7.001 lei al pensiei, adoptarea acestei măsuri fiscale vizează cu predilecţie categoria profesională a magistraţilor. Măsura nu este generată de circumstanţe excepţionale, nu are legătură cu „eliminarea inechităţilor din sistemul de pensii“ sau cu „îndeplinirea criteriilor de convergenţă cu moneda euro“, aşa cum se justifică în expunerea de motive la lege, ci reprezintă o veritabilă sancţiune fiscală care afectează însăşi substanţa dreptului la pensia de serviciu a acestei categorii profesionale.
    148. Aşa cum a statuat deja Curtea, dispoziţiile constituţionale privind independenţa justiţiei şi statutul magistraţilor nu pot avea doar un caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii pentru Parlament, care are obligaţia de a legifera măsuri corespunzătoare prin care să asigure, în mod real şi efectiv, independenţa justiţiei, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. În consecinţă, Curtea constată că actul normativ supus controlului de constituţionalitate, care are ca efect indirect anularea pensiei de serviciu a magistraţilor, este contrar art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“.
    149. Este evident că, prin instituirea taxei progresive cu impact direct asupra înseşi existenţei pensiei de serviciu a magistraţilor, legiuitorul ignoră jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale care a stabilit fără echivoc că independenţa justiţiei, ca garanţie constituţională a principiului statului de drept, include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor. Din această perspectivă, actul normativ criticat încalcă în mod flagrant caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, nesocotind dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, în privinţa pensiilor de serviciu reglementate de Legea nr. 303/2004, având în vedere scopul pentru care a fost instituit acest tip de pensie, acela de a recompensa o carieră profesională de durată (cel puţin 20 de ani), respectiv incompatibilităţile, interdicţiile, responsabilităţile şi riscurile inerente exercitării profesiei judiciare, Curtea reţine că beneficiul pensiei de serviciu se cuvine acelora care au desfăşurat activitatea de magistrat, respectiv de judecător, judecător la Curtea Constituţională, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Curtea Constituţională, cu valorificarea vechimii stabilite de legiuitorul organic numai pentru aceste funcţii.
    150. Curtea observă că, încă de la data introducerii pensiilor de serviciu ale magistraţilor, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, „Magistraţii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din venitul net realizat din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă şi sporul de stabilitate în magistratură, avute la data pensionării“. Acest beneficiu a fost acordat unei categorii restrânse de persoane - „magistraţii“, dispoziţiile art. 42 din titlul IV - Corpul magistraţilor, numirea şi avansarea lor în funcţie din Legea nr. 92/1992 stabilind că „Au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum şi magistraţii-asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie“, iar dispoziţiile art. 2 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale prevăd că „Prim-magistratul-asistent, magistraţii-asistenţi şefi şi magistraţii-asistenţi fac parte din Corpul magistraţilor, în sensul prevăzut prin titlul IV din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. Pe lângă aceste prevederi, dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 stabileau că „Personalul de specialitate juridică (…) din Ministerul Justiţiei, (...) indiferent de vechime, este asimilat magistraţilor pe durata îndeplinirii funcţiei“. Ulterior, legiuitorul a extins sfera de incidenţă a dispoziţiilor legale care atribuiau beneficiul pensiei de serviciu a magistraţilor şi altor categorii de persoane, respectiv personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi foştilor judecători şi procurori financiari şi consilierilor de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare [art. 82 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Legea nr. 303/2004], aceste categorii beneficiază de pensie de serviciu „dacă au o vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curtea Constituţională sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum şi în funcţia de judecător la Curtea Constituţională, judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi“. În acest context, Curtea reaminteşte cele reţinute în Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, precitată, potrivit cărora „aspectele de ordin financiar (...) nu pot constitui veritabile argumente în sprijinul constituţionalităţii dispoziţiilor legii criticate, însă pot reprezenta un punct de plecare în analizarea de către legiuitor a oportunităţii eliminării dreptului persoanelor asimilate de a beneficia de pensia de serviciu a magistraţilor, în măsura în care nu li se impune respectarea aceluiaşi statut restrictiv de drepturi“. De asemenea, prin Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, precitată, paragraful 47, „în ceea ce priveşte categoria personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor“, Curtea a reţinut că, „deşi aceasta este supusă aceluiaşi regim juridic ca judecătorii şi procurorii, beneficiind de statutul special reglementat prin Legea nr. 303/2004, prin atribuţiile deţinute, această categorie nu îndeplineşte competenţe jurisdicţionale“.
    151. Mai mult, prin extinderea sferei destinatarilor normei, legiuitorul nu numai că diluează conceptul de „magistratură“, dar stabilind că, la calcularea vechimii, „se iau în considerare şi perioadele în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi judecătorul de la Curtea Constituţională, judecătorul, procurorul financiar şi consilierul de conturi la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult“ [art. 82 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004], legiuitorul diluează şi conceptul de „carieră în magistratură“, de care se leagă indisolubil beneficiul pensiei de serviciu. Astfel, într-o primă etapă, începând cu anul 2005, legea a asimilat perioadele în care s-a exercitat profesia de avocat „fără ca ponderea acestora să fie mai mare de 10 ani“, iar, ulterior, din 2008, legiuitorul a asimilat vechimii în magistratură şi perioadele în care persoana a fost „personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult“, fără a mai limita temporal niciuna dintre aceste perioade. Potrivit normelor în vigoare, o persoană poate exercita oricare dintre cele patru profesii timp de aproape 25 de ani, singura condiţie prevăzută de lege pentru a putea beneficia de pensie de serviciu fiind aceea ca, la data pensionării, aceasta să aibă calitatea prevăzută de art. 82 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004.
    152. Prin extinderea sferei beneficiarilor pensiei de serviciu a magistraţilor cu privire la categorii profesionale care nu exercită atribuţii şi competenţe jurisdicţionale, deci care nu se circumscriu sferei de protecţie a principiului independenţei justiţiei prevăzut de art. 134 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul s-a îndepărtat de la scopul reglementării iniţiale, acela de a încuraja stabilitatea în serviciu şi formarea unei cariere într-un domeniu restrictiv de drepturi şi libertăţi fundamentale. Pensia de serviciu fiind inerentă „carierei în magistratură“, condiţia vechimii de 25 de ani trebuie raportată la perioada de timp pe care persoana a dedicat-o efectiv acestei cariere, suportând în mod implicit incompatibilităţile, interdicţiile, responsabilităţile şi riscurile pe care le presupune exercitarea profesiei judiciare, iar nu şi perioada în care, spre exemplu, a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult, astfel cum prevede legea în vigoare. „Într-o atare împrejurare, se ajunge la situaţia ca o persoană care a desfăşurat activitate juridică în afara sistemului judiciar (avocat sau consilier juridic) pentru a perioadă îndelungată, de aproape 25 de ani, să devină personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, iar, după o perioadă scurtă în această funcţie, împlinind vechimea de 25 de ani prevăzută de art. 82 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 303/2004, să beneficieze de pensie de serviciu, drept care aşa cum am arătat în prealabil (paragrafele 43-45), este inerent unei cariere în magistratură, echivalând cu o compensaţie a regimului special căruia trebuie să se supună magistraţii“ (a se vedea Decizia nr. 262 din 5 mai 2016, precitată, paragraful 50). Cu alte cuvinte, o persoană care nu a exercitat nicio zi de activitate jurisdicţională în calitate de judecător, judecător la Curtea Constituţională, procuror sau de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Curtea Constituţională, se bucură, potrivit legii în vigoare, de pensie de magistrat asemenea unei persoane care, timp de 25 de ani, s-a dedicat unei cariere în această profesie, suportând regimul juridic restrictiv impus de lege şi de Constituţie.
    153. Curtea reaminteşte, de asemenea, cele reţinute în Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, precitată, potrivit cărora „[...] referitor la decalajul uriaş dintre cea mai mică şi cea mai mare pensie plătită de stat - având în vedere că pensia de serviciu a magistraţilor este în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării - se poate analiza de către legiuitor necesitatea luării unor măsuri pentru evitarea eventualelor practici de acordare nejustificată a unor drepturi salariale suplimentare în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, în scopul măririi substanţiale a bazei de calcul a pensiei de serviciu“. Astfel, deşi procentul de 80% aplicat bazei de calcul are ca scop asigurarea unor venituri din pensie apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate, răspunzând astfel necesităţii de a asigura securitatea financiară a magistratului, Curtea constată că dispoziţiile legale în vigoare omit să stabilească în mod riguros baza de calcul, respectiv să limiteze cuantumul acesteia doar la veniturile cuvenite efectiv pentru perioada de referinţă stabilită de lege (ultima lună de activitate înainte de data pensionării), fără posibilitatea adăugării altor venituri salariale, de exemplu, cuvenite pentru perioade de timp anterioare, obţinute prin hotărâri judecătoreşti, puse în plată în ultima lună de activitate.
    154. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea reiterează că atât Constituţia, cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care dezvoltă principiul independenţei justiţiei consacrat de art. 124 alin. (3) şi art. 145 din Legea fundamentală garantează doar pensiile de serviciu ale celor care au exercitat calitatea de judecător, judecător la Curtea Constituţională, procuror sau de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Curtea Constituţională întreaga perioadă impusă de lege, deci care au avut o carieră în respectivele profesii, nicidecum pensiile de serviciu ale altor categorii profesionale, asimilate sau cu vechime asimilată, conform dispoziţiilor legale în vigoare.
    155. Curtea constată că, deşi jurisprudenţa instanţei constituţionale a fost constantă cu privire la aceste aspecte, legiuitorul, adoptând Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a ignorat cele statuate în prealabil şi a anulat toate pensiile de serviciu reglementate de Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care legiuitorul este liber să acorde, să modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în funcţie de posibilităţile financiare ale statului, doar în ceea ce priveşte pensiile care nu beneficiază de protecţia constituţională.
    156. În concluzie, având în vedere reperele de natură constituţională în materia pensiei de serviciu a magistraţilor, Curtea constată că legiuitorul şi-a depăşit marja de apreciere în procesul de legiferare, astfel că dispoziţiile art. 134^1 alin. (3) lit. b) şi c) introduse în codul fiscal prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt neconstituţionale, încălcând prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră principiul statului de drept, ale art. 124 alin. (3) privind independenţa justiţiei, ale art. 142-145 privind statutul judecătorilor Curţii Constituţionale, precum şi cele ale art. 147 alin. (4) privind efectul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale.
    157. Pentru identitate de raţiune, având în vedere Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, precitată, Curtea constată că dispoziţiile art. 134^1 alin. (3) lit. a) introduse în codul fiscal prin legea supusă controlului încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 140 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) în ceea ce priveşte consilierii de conturi.
    158. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul trebuie să respecte beneficiul pensiei de serviciu reglementate de Legea nr. 303/2004, Legea nr. 47/1992 şi Legea nr. 94/1992 în privinţa judecătorilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, procurorilor, magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale şi consilierilor de conturi, doar această pensie de serviciu aflându-se în sfera de protecţie constituţională. Legiuitorului îi revine, totodată, obligaţia de a adopta măsuri legislative corespunzătoare care să realizeze o necesară adaptare a pensiei de serviciu în raport cu raţiunea şi scopul instituirii sale.
    159. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal este neconstituţională, în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu

    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie concurentă apreciind că sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal trebuia admisă pentru că Legea a fost adoptată cu încălcarea procedurii legislative prevăzute de Constituţie, prin amalgamarea procedurilor prevăzute distinct de art. 65 alin. (2) şi de art. 75 alin. (1) din Constituţie şi a calificat greşit drept taxă şi confuz ca modalitate de impunere impozitul progresiv aplicat veniturilor obţinute din pensii de unele categorii de beneficiari. Deşi legiuitorul este liber să stabilească şi să îşi schimbe politicile sociale, precum şi să modifice sistemul de asigurări sociale de stat ori asistenţa socială, atâta vreme cât nu aduce atingere securităţii juridice, în prezenta cauză se constată că legiuitorul a dorit să supună impozitării doar partea suplimentară a pensiilor colocvial numite „speciale“, dar a procedat la impozitarea întregului venit provenind din astfel de pensii, în plus amestecând pensiile militare de stat cu alte pensii „de serviciu“, ceea ce contravine principiului clarităţii, previzibilităţii şi predictibilităţii legilor, subsumat principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    1.1. În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională considerăm că, de vreme ce Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost supusă atât procedurii prevăzute de art. 75 alin. (1) din Constituţie, cât şi procedurii prevăzute de art. 65 alin. (2) din Constituţie, viciul de neconstituţionalitate extrinsec astfel produs determină neconstituţionalitatea de ansamblu a legii.
    2.1. În acord cu soluţia şi parţial şi cu argumentele reţinute în opinia majoritară considerăm că legiuitorul a calificat în mod eronat drept taxă ceea ce, în fapt, este un impozit progresiv impus asupra unor venituri rezultate din redistribuirea unor fonduri publice şi alocate doar anumitor categorii de beneficiari. Deşi impozitul progresiv nu este o noutate pentru legislaţia fiscală din România, el trebuie să respecte principiul proporţionalităţii consacrat de art. 56 din Constituţie şi să fie astfel dimensionat încât să nu conducă la o diminuare excesivă ce ar putea ajunge până la anihilarea bazei de impunere. Legea criticată nu stabileşte o dublă impozitare a veniturilor din pensii şi nu introduce o discriminare faţă de alte categorii de beneficiari de prestaţii sociale. Dar, câtă vreme impozitul - eronat numit taxă - nu poate diminua cuantumul pensiei plătite din sistemul asigurărilor sociale de stat, aspect prevăzut expres şi explicit de Legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, el nu este disproporţionat în privinţa veniturilor obţinute din pensia publică şi nu afectează dreptul la pensie prevăzut de art. 41 alin. (2) şi art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci vizează exclusiv partea suplimentară a pensiei, cea care este plătită prin redistribuirea unor sume din bugetul de stat în cadrul politicii sociale a statului.
    2.2. Cu alte cuvinte, prestaţiile achitate de stat către persoanele care beneficiază de asigurări sociale de stat rămân intacte, indiferent că pensiile sociale sunt reglementate de legea generală ori de legile speciale în materie de pensii, însă partea suplimentară a pensiei de care beneficiază doar persoanele identificate prin legi speciale urmează a fi impozitată progresiv. Deşi exprimată confuz, aceasta a fost intenţia legiuitorului. Altfel spus, dreptul fundamental la pensie ca asigurare socială de stat este garantat. Însă cuantumul concret al fiecărei pensii nu poate fi garantat de vreme ce el depinde parţial, anume în privinţa părţii suplimentare, de politica socială a statului şi de sumele disponibile pentru redistribuire în cadrul bugetului de stat. Aşa cum corect a reţinut Curtea Constituţională în deciziile nr. 871/2010 şi 873/2010, partea suplimentară a pensiilor stabilite prin legi speciale, „neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie.“
    2.3.1. În plus faţă de argumentele reţinute în opinia majoritară considerăm că, în articolele 41 şi (mai ales) 47, Constituţia face diferenţa între asigurările sociale şi asistenţa socială. Asigurările sociale sunt o formă de protecţie a populaţiei active faţă de riscul de reducere a veniturilor rezultate din muncă din cauza unor riscuri, precum şomaj, maternitate, boală, invaliditate, vârstă. Asistenţa socială este alcătuită dintrun ansamblu de prestaţii sociale plătite prin redistribuirea unor fonduri publice către beneficiari care au nevoi acute sau cronice legate de un nivel de trai decent, fără o contribuţie prealabilă la respectivele fonduri publice din partea beneficiarilor.
    2.3.2. Asigurările sociale pentru limită de vârstă sunt reglementate prin lege, sunt administrate de stat, au caracter obligatoriu şi asigură o protecţie de tip social, mutualizată la nivelul societăţii, faţă de riscurile legate de vârsta înaintată. Astfel de pensii sociale publice nu garantează o prestaţie finală prestabilită, ci sunt cunoscute sub denumirea „pay as you go“, adică plata prestaţiilor pentru beneficiari se realizează prin redistribuirea contribuţiilor sociale strânse de la angajaţi şi angajatori. Prin urmare, dreptul la pensie este garantat, dar cuantumul pensiei sociale depinde de fondurile strânse la bugetul asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi nici garantat, nici considerat „drept câştigat“. Deşi sistemul public de pensii se construieşte pe baza contribuţiilor sociale colectate de la contribuabili, cuantumul unor astfel de pensii publice nu are la bază contributivitatea în sensul stabilirii unei relaţii directe între contribuţia realizată de şi prestaţia vărsată către fiecare beneficiar, ci variază în funcţiile de resursele bugetului de asigurări sociale. Altfel spus, pensiile publice sunt expresia unei politici sociale de redistribuire - a unui fond special, anume bugetul asigurărilor sociale de stat - asumată de către stat.
    2.3.3. Pensiile ocupaţionale, denumite uneori şi pensii de serviciu, pot fi stabilite prin lege sau prin convenţii colective, pot fi administrate public sau privat, au caracter facultativ sau opţional, dar au la bază raportul juridic de muncă sau raportul de serviciu stabilit în concret între un anumit angajator şi angajaţii săi. Scopul lor este acela de a asigura o pensie suplimentară sau complementară la pensiile publice ori să le înlocuiască. Plata lor se realizează nu prin redistribuirea unor fonduri publice, ci în urma capitalizării unor fonduri de pensii constituite prin contribuţii provenind în general de la angajatori, dar uneori şi de la angajaţi. Nici ele nu garantează o prestaţie finală prestabilită, dar au la bază principiul contributivităţii, în sensul că fiecare beneficiar primeşte rezultatul investiţiilor realizate exclusiv în contul respectivului beneficiar. În România, pensiile ocupaţionale au fost reglementate ca pensii suplimentare faţă de cele publice abia prin Legea nr. 1/2020.
    2.3.4. Însă, în România, pensiile sociale pentru limită de vârstă sunt reglementate, pe de o parte, printr-o lege cu caracter general (Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare), iar, pe de altă parte, prin câteva legi speciale, care fie vizează explicit pensiile anumitor categorii profesionale (Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat), fie reglementează statutele profesionale ale anumitor categorii de angajaţi (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sau Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar), fie stabilesc regimul juridic al unor autorităţi publice (Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sau Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi). Cu excepţia pensiilor militare de stat, pensiile create prin aceste legi speciale, colocvial numite „pensii speciale“, sunt doar aparent pensii ocupaţionale: ele nu au la bază contributivitatea şi nu rezultă din capitalizarea unor fonduri speciale. Aşa-numitele „pensii speciale“ sunt alcătuite din pensia socială pentru limită de vârstă şi un supliment plătit din bugetul de stat, ceea ce dovedeşte că ele reprezintă, în fapt, o altă modalitate de manifestare a politicii sociale a statului.
    2.3.5. Pensiile militare sunt o excepţie de la sistemul de drept comun în materie de asigurări sociale. În România, tradiţional pensiile militare de stat sunt plătite nu din bugetul asigurărilor sociale de stat, ci exclusiv şi în întregime din bugetul de stat (acolo unde se varsă şi contribuţiile sociale ale militarilor). În acest caz statul nu realizează o politică socială, ci acţionează în calitate de angajator. Din această perspectivă, regimul juridic al pensiilor militare de stat este cel mai apropiat de cel al unor pensii ocupaţionale, deşi nici ele nu rezultă din capitalizarea unor fonduri cu afectaţiune specială. Modelul lor a inspirat însă legiuitorul atunci când a stabilit „pensia de serviciu“ a magistraţilor, care la rândul său a fost emulată ulterior de alte regimuri juridice speciale ale pensiilor.
    2.3.6. Pe scurt şi în esenţă, în prezent, aşa-numitele „pensii speciale“ - cu excepţia celor militare de stat - reprezintă o politică socială mixtă, de asigurare şi de asistenţă socială. Această schemă de finanţare mixtă, prin redistribuirea nu doar a fondurilor colectate la bugetul asigurărilor sociale de stat, ci şi a unora din cadrul bugetului de stat pentru care nu există nicio contribuţie prealabilă din partea beneficiarilor, a fost asumată de către stat ori de câte ori Parlamentul a adoptat legi speciale în materie de pensii. Respectivele „pensii speciale“ trebuie tratate ca atare de legiuitor ori de câte ori doreşte să le modifice regimul juridic, distinct pentru fiecare din cele două componente, ceea ce el poate face; dar motivat şi cu respectarea principiului securităţii juridice. Or, în prezenta cauză, legiuitorul a ales să modifice doar regimul juridic al părţii suplimentare a pensiilor considerate „de serviciu“, dar a făcut-o într-o modalitate confuză, susceptibilă să genereze insecuritate juridică. Aceasta contravine principiului clarităţii, previzibilităţii şi predictibilităţii legilor, subsumat principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    2.3.7. Aşa cum a stabilit şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în anumite circumstanţe, plata contribuţiilor obligatorii, spre exemplu la un fond de pensii sau la un sistem de asigurări sociale, poate crea un drept de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional CEDO chiar înainte ca asiguratul să îndeplinească condiţiile pentru a primi efectiv pensia sau alt beneficiu. Acesta este cazul atunci când există o legătură directă între nivelul contribuţiilor şi beneficiul acordat, altfel spus în cazul pensiilor ocupaţionale. Dar faptul că un beneficiar face parte dintr-un sistem de asigurări sociale nu înseamnă în mod necesar că acel sistem nu poate fi schimbat; astfel de schimbări trebuie însă motivate inclusiv prin raportare la principiul securităţii juridice (CEDO - Marea Cameră, 13 decembrie 2016, Béláné Nagy c. Ungariei, paragrafele 83 şi 88). Prin urmare, chiar dacă se consideră că art. 1 din Primul Protocol adiţional CEDO garantează unei persoane care a plătit contribuţiile la un sistem de asigurări drepturile care derivă din acel sistem, acest articol nu poate fi interpretat în sensul că îndreptăţeşte acea persoană la o pensie într-un anumit cuantum (idem, paragraful 83). De asemenea, deşi nimic nu garantează un anumit cuantum al pensiei, atunci când cuantumul aflat în plată este redus sau plata este întreruptă, aceasta poate constitui o ingerinţă cu posesia titularului, ceea ce este posibil, dar trebuie să fie justificat (idem, paragraful 84).
    2.3.8. De altfel şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că pensiile sociale publice nu sunt subsumate art. 114 din TUE, în vreme ce toate formele de pensie ocupaţională constituie un element al remuneraţiei în sensul art. 114 din TUE (Cauza C-262/88, Barber, Rec. 1990), deşi consideraţii de politică socială ori de etică sau constrângeri bugetare pot influenţa stabilirea sau modificarea unor sisteme de asigurări sociale (Cauza C-351/00, Pirkko Niemi, Rec. 2002). Pentru a distinge între pensiile sociale publice şi pensiile ocupaţionale, indiferent că acestea din urmă sunt publice sau private, CJUE a preluat din concluziile Avocatului general Jacobs formulate în cauza C-7/93, Beune o serie de criterii printre care se numără reglementarea prin lege sau prin convenţii colective a unor prestaţii suplimentare ori complementare, negocierile care au loc între angajaţi şi angajatori cu privire la astfel de pensii, caracterul suplimentar sau nu faţă de asigurările sociale de stat, modul de finanţare al fondurilor destinate pensiilor, gestiunea prin entităţi autonome a fondurilor destinate pensiilor ocupaţionale şi care să fie distincte de autorităţile publice prin care sunt gestionate pensiile sociale, aplicabilitatea generală sau limitat-profesională a unor astfel de prestaţii, participarea statului cu fonduri publice doar în măsura în care este şi se manifestă exclusiv ca angajator şi nu ca înfăptuitor al unei politici sociale (Cauza C-7/93, Beune, Rec. 1994). Însă, în vreme ce pensiile sociale rămân la latitudinea statelor şi depind de politicile sociale ale acestora, putând fi modificate oricând nu numai în privinţa cuantumului, ci şi a sistemului de asigurări sociale, pensiile ocupaţionale constituie un element al remuneraţiei şi dau naştere la drepturi ce trebuie protejate inclusiv din perspectiva dreptului de proprietate.
    2.3.9. În concluzie, atâta vreme cât pensiile colocvial numite „speciale“ nu sunt autentice pensii ocupaţionale, bazate pe principiul contributivităţii şi a căror plată să nu depindă de bugetul de stat, ci de capitalizarea unor fonduri speciale (publice sau private), ele rămân supuse politicii sociale a statului, care poate decide liber cu privire la redistribuirea sumelor colectate la bugetul de stat. Dependenţa cuantumului final al pensiilor declarate a fi „de serviciu“ de disponibilul din bugetul de stat pentru redistribuire socială, departe de a garanta independenţa magistraţilor (ori a celorlalte categorii socioprofesionale vizate), plasează toţi beneficiarii într-o stare de dependenţă faţă de executiv şi de legislativ. Fie şi numai din acest motiv cel puţin magistraţii, pentru care independenţa faţă de celelalte puteri în stat constituie un element al statutului lor profesional, dar şi toate celelalte categorii socioprofesionale vizate ar trebui să beneficieze de autentice pensii ocupaţionale şi nu de redistribuiri din avuţia naţională asemănătoare celor specifice asistenţei sociale.

                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 900 din 15 decembrie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 900 din 15 decembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 900 din 15 decembrie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal