Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 142/1/2018
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Ilie │- vicepreşedintele Înaltei │
│Iulian │Curţi de Casaţie şi │
│Dragomir │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- preşedintele delegat al │
│Sorina │Secţiei penale │
│Popescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- pentru preşedintele │
│Dorin │Secţiei a II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionel │- preşedintele Secţiei de │
│Barbă │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Silvia │- judecător la Secţia │
│Cerbu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria │penală │
│Vasile │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia │penală │
│Şelaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Geanina │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Arghir │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Aurel │- judecător la Secţia │
│Gheorghe │penală │
│Ilie │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia │
│Alina Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Marius Dan│- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionuţ │- judecător la Secţia │
│Mihai │penală │
│Matei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentin │- judecător la Secţia I │
│Sorin │civilă │
│Drăguţ │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Tatiana │- judecător la Secţia a │
│Gabriela │II-a civilă │
│Năstase │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Nicoleta │- judecător la Secţia a │
│Ţăndăreanu│II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luiza │- judecător la Secţia de │
│Maria Păun│contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana │- judecător la Secţia de │
│Hermina │contencios administrativ şi│
│Iancu │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 142/1/2018 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Magistratul-asistent referă cu privire la faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat tuturor membrilor completului de judecată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare Sesizarea nr. 3/8618/C din data de 12 ianuarie 2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, vizând interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ceea ce priveşte chestiunea de drept referitoare la „posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel şi limitele acestei cenzuri.“ Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că examenul jurisprudenţial efectuat a evidenţiat mai multe orientări cu privire la obiectul recursului în interesul legii şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare: Astfel, într-o opinie s-a considerat că este admisibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară şi reluarea acestei proceduri, ca urmare a admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare. În acest sens, instanţele au reţinut că, potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală poate fi invocată în orice stare a procesului, deci şi în apel, iar această nulitate nu poate fi acoperită sub nicio formă. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară în apel şi nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, cu reluarea din etapa camerei preliminare, întrucât obiectul analizei de apel îl constituie numai etapa judecăţii. Apreciind a doua orientare a practicii ca fiind cea care corespunde intenţiei legiuitorului, doamna procuror Marinela Mincă a arătat că, în ceea ce priveşte momentul până la care pot fi invocate nulităţile, instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa sa, a statuat că acesta corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Astfel, Curtea Constituţională a conchis că judecătorul de cameră preliminară este un organ judiciar de sine stătător distinct de instanţa de judecată, a cărui competenţă, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedural efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii (...), consecinţa acestei limitări temporale fiind faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (paragrafele 22 şi 23 din Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016). Pe de ală parte, a susţinut procurorul, din conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât şi relativă, este cea reglementată în art. 340-347 din Codul de procedură penală. Prin urmare, din coroborarea dispoziţiilor invocate, procurorul a susţinut că, în apel, nu este posibilă, în situaţia constatării vreunui caz de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, desfiinţarea soluţiei primei instanţe şi trimiterea cauzei cu reluarea procedurii în cameră preliminară spre rejudecare, întrucât camera preliminară este o etapă distinctă a procesului penal, prevăzută cu o cale de atac autonomă. Ca urmare, reluându-se procedura camerei preliminare, s-ar ajunge în situaţia posibilităţii exercitării a două căi de atac împotriva încheierii de finalizare a acestei proceduri, respectiv contestaţie şi apel, ceea ce ar conduce la dublarea numărului căilor de atac. Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii promovat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel şi limitele acestei cenzuri. Problematica juridică născută ar decurge din evidenţierea a două orientări jurisprudenţiale în materie. 2. Examenul jurisprudenţial Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a învederat că, în urma dezbaterii problemei de drept menţionate, în cadrul întâlnirii de practică judiciară neunitară în materie penală organizată la nivelul Curţii de Apel Bucureşti au fost evidenţiate două orientări în ceea ce priveşte posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel şi limitele acestei cenzuri. Astfel, într-o opinie exprimată la nivelul Curţii de Apel Bucureşti s-a apreciat că sunt admisibile cenzurarea procedurii de cameră preliminară şi reluarea acestei proceduri, ca urmare a admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare. În acest sens s-a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală poate fi invocată în orice stare a procesului, deci şi în apel, iar această nulitate nu poate fi acoperită sub nicio formă. În susţinerea acestei opinii au fost comunicate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 82/A din data de 22 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 2.408/122/2014; Decizia penală nr. 1.150/A din data de 18 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 8.513/3/2015; Decizia penală nr. 1.022/A din data de 16 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.431/330/2015. Într-o altă a doua orientare a practicii exprimată la nivelul Curţii de Apel Bucureşti s-a apreciat că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară în apel şi nu este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare, cu reluarea cauzei din etapa camerei preliminare, atâta vreme cât obiectul analizei instanţei de apel îl constituie numai etapa judecăţii. În cadrul acestei opinii s-a arătat că nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală poate fi invocată numai pe calea contestaţiei. În susţinerea acestei opinii au fost anexate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 725/A din data de 18 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 14.239/94/2014 (1.384/2015); Decizia penală nr. 1.642/A din data de 27 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 37.188/3/2014 (1.360/2015); Decizia penală nr. 1.142/A din data de 14 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.990/116/2014. Prealabil sesizării Colegiului de conducere au fost efectuate verificări la nivelul altor curţi de apel din ţară, conform art. 1 pct. 10 paragraful 1 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 148/2015, modificată prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 725/2015*), fiind comunicate opinii şi/sau hotărâri judecătoreşti de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea Militară de Apel. *) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr. 148/2015 şi nr. 725/2015 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. Sintetizând relaţiile comunicate s-a constatat faptul că s-a conturat opinia majoritară în sensul că procedura de cameră preliminară nu poate fi sancţionată în apel în situaţia existenţei unor cazuri de nulitate absolută şi deci instanţa de apel nu are posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, din etapa camerei preliminare. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate în practică au fost şi sensul că sunt admisibile cenzurarea procedurii de cameră preliminară şi reluarea acestei proceduri, ca urmare a admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare, fiind comunicate: Decizia penală nr. 675/P/ din data de 10 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 7.932/118/2013; Decizia penală nr. 1.159/P din data de 14 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 15.074/118/2012; Decizia penală nr. 77 din data de 26 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală în Dosarul nr. 4.796/193/2015; deciziile penale nr. 70 din data de 18 decembrie 2014 şi nr. 66 din data de 11 decembrie 2014 pronunţate de Curtea Militară de Apel Bucureşti. 3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti este în sensul că ori de câte ori se constată în apel nulitatea întregii proceduri de cameră preliminară sau a încheierii de începere a judecăţii, pentru unul din cazurile de nulitate prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, instanţa de apel va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare, din etapa camerei preliminare. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că încheierea pronunţată în calea de atac a contestaţiei, potrivit art. 425^1 alin. (7) raportat la art. 347 din Codul de procedură penală, este una definitivă, ceea ce înseamnă că cele statuate asupra procedurii de cameră preliminară sunt intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate acestea, procedurii de cameră preliminară îi sunt aplicabile deopotrivă şi dispoziţiile legale care reglementează nulitatea absolută, iar potrivit dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 281 alin. 3 din Codul procedură penală, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) din Codul procedură penală poate fi invocată în orice stare a procesului, deci şi în apel. Prin urmare, din coroborarea dispoziţiilor existente rezultă că cele statuate în camera preliminară prin încheiere definitivă se bucură de putere de lucru judecat, mai puţin dispoziţiile adoptate printr-o încheiere pronunţată în urma unei proceduri afectate de nulitate absolută, în cazurile prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul procedură penală. Cazurile de nulitate absolută care pot fi invocate de părţi sau procuror sau luate în considerare din oficiu, în etapa apelului, sunt următoarele: a) încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată Deşi textul de lege utilizează terminologia de „complet de judecată“, pentru identitate de raţiune şi încălcarea compunerii completului de cameră preliminară atrage nulitatea absolută. Astfel, este încălcată compunerea completului atunci când acesta este compus dintr-un număr diferit de membri decât cel stabilit de lege, dar şi atunci când în compunerea completului se află un judecător incompatibil. Totodată, este încălcată compunerea completului de judecată atunci când la deliberare participă un alt judecător decât cel în faţa căruia au avut loc dezbaterile, fiind o cerinţă care ţine de continuitatea completului. Prin urmare, procedura de cameră preliminară este afectată de nulitate absolută atunci când este efectuată de un judecător incompatibil, atunci când din compunerea completului de cameră preliminară fac parte judecători într-un alt număr decât cel prevăzut de lege, dar şi atunci când încheierea de cameră preliminară este pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri; b) încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente Textul de lege se referă la instanţă de judecată, însă acest aspect nu este în măsură să excludă aplicarea sancţiunii nulităţii absolute camerei preliminare, deoarece dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală prevăd expres aplicabilitatea sancţiunii nulităţii absolute şi acestei proceduri. În plus, prin Decizia nr. 302/2017 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că legiuitorul a omis din categoria nulităţilor absolute şi pe cele referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanelor, a organelor de urmărire penală, sancţionând dispoziţiile art. 281 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală cu neconstituţionalitatea în măsura în care acestea nu vizează şi competenţa organelor de urmărire penală, materială şi după calitatea persoanei. Considerentele reţinute de Curtea Constituţională la constatarea neconstituţionalităţii art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt aceleaşi şi în ceea ce îl priveşte pe judecătorul de cameră preliminară. De altfel, în practică, au existat soluţii de desfiinţare a încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară pe motiv că au fost pronunţate de judecători de la instanţe necompetente, material sau după calitatea persoanelor. Competenţa materială şi după calitatea persoanei a judecătorului de cameră preliminară este aceeaşi cu competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei din care face parte, în realitate fiind învestită cu actul de inculpare instanţa de judecată, şi nu în mod individual judecătorul de cameră preliminară. Astfel, atunci când procedura de cameră preliminară a fost îndeplinită de un judecător de la o instanţă necompetentă din punct de vedere material sau după calitatea persoanei, procedura de cameră preliminară este afectată de nulitate absolută; c) publicitatea şedinţei de judecată Procedura de cameră preliminară (în accepţiunea sa restrânsă, cea care are ca obiect verificarea legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală) se desfăşoară în camera de consiliu, iar aşa cum a statuat doctrina, numai încălcarea publicităţii atrage nulitatea absolută (Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu p. 432, în acelaşi sens, Teodor-Viorel Gheorghe, în Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău şi alţii, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, p. 676). Încălcarea nepublicităţii atrage nulitatea relativă care, pe lângă dovedirea unei vătămări, trebuie să fie invocată şi într-un termen anume; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii În procedura de cameră preliminară participarea procurorului este obligatorie în toate etapele, ca urmare a sancţionării dispoziţiilor legale care reglementează procedura, de către Curtea Constituţională, în urma deciziilor Curţii, procedura devenind orală şi contradictorie. Aşa cum s-a subliniat în doctrină, nulitatea absolută operează atât în cazul lipsei procurorului de la judecată (absenţă fizică), dar şi în cazul în care, deşi prezent, nu îi este asigurată participarea efectivă la activitatea din şedinţa de judecată, refuzându-i-se cuvântul (Grigore Theodoru, op. citată, p. 433). Prin urmare, va fi afectată de nulitate absolută procedura de cameră preliminară sau încheierea de cameră preliminară pronunţată în urma unei şedinţe la care procurorul nu a participat. Întrucât potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. 3 din Codul de procedură penală, pentru cele patru cazuri de nulitate absolută (trei aplicabile procedurii de cameră preliminară), această sancţiune poate fi invocată în orice stare a procesului, instanţa de apel are posibilitatea sancţionării procedurii de cameră preliminară, prin dispunerea rejudecării cauzei din această etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. "Procesul" penal la care se referă art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală, până la sfârşitul căruia pot fi invocate nulităţile prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este procesul penal în sens larg, cel care cuprinde urmărirea penală, camera preliminară şi judecata, până la pronunţarea unei soluţii definitive, şi nu procesul penal în sens restrâns, la care unele dintre instanţe s-au referit în soluţiile adoptate, în accepţiunea de „cauză“, de „dosar“ aflat în camera preliminară. Nulităţile absolute la care se referă art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală pot fi invocate până la finalizarea procesului prin pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, şi nu până la finalizarea „procesului“ (de fapt procedurii) de cameră preliminară, deoarece camera preliminară este numai o etapă a procesului, şi nu procesul propriu-zis. Din interpretarea sistematică a normelor cuprinse în art. 281 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul a împărţit nulităţile absolute, în funcţie de gravitatea lor, în două categorii, anume cele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) şi cele prevăzute la alin. (1) lit. e)-f). Pentru cele menţionate la alin. (1) lit. a)-d), pe care le-a considerat mai grave, a prevăzut posibilitatea invocării lor în orice stadiu al procesului, indiferent de etapa procesului în care intervin. Pentru cele menţionate la alin. (1) lit. e)-f) a prevăzut posibilitatea invocării lor graduale, în funcţie de etapa procesului în care se localizează încălcarea normelor prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel, în dispoziţiile art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală a prevăzut că aceste nulităţi se invocă până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii şi în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Din modul în care sunt reglementate etapele de invocare a nulităţilor prevăzute de art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală este înlăturat orice dubiu cu privire la intenţia legiuitorului de a lăsa ca unele nulităţi să poată fi acoperite, prin neinvocarea lor până la încheierea etapei procesuale prevăzute de text (fiind practic o excepţie de la principiul potrivit căruia nulitatea absolută nu poate fi acoperită în niciun fel), iar altele nu, cum este cazul celor de la art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Din momentul în care a fost constatată nulitatea absolută care afectează un act procesual sau procedural, aceasta produce un efect extensiv, la actele aflate în directă legătură cu actul nul, actualul cod de procedură prevăzând în mod expres efectul extensiv de nulitate asupra actelor subsecvente, la art. 280 alin. (2) din Codul de procedură penală, care arată că „Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul.“ Odată constată nulitatea absolută a procedurii de cameră preliminară, această nulitate se va extinde şi asupra fazei judecăţii, căci legătura dintre cele două etape este una indisolubilă, judecata întemeindu-şi însăşi existenţa pe camera preliminară. Cel mai important argument este acela că la finalul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea pronunţată, se constată îndeplinite condiţiile pentru începerea judecăţii. Legătura strânsă dintre camera preliminară şi judecată a fost subliniată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, în care s-a arătat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Efectul iradiant al nulităţii asupra fazei judecăţii nu se va produce decât dacă este afectată de nulitate întreaga procedură sau încheierea finală a judecătorului de cameră preliminară, prin care se dispune însăşi începerea judecăţii. Într-o astfel de situaţie este absolut necesară reluarea procesului din etapa camerei preliminare, întrucât declararea nulităţii unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestuia de orice efecte juridice, iar actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii (ex tune), şi nu din momentul în care s-a declarant nulitatea lui (ex nune), un act nul fiind considerat inexistent din punctul de vedere al efectelor pe care ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil. 4. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere transmis, a arătat că, în apel, nu sunt posibile, în situaţia constatării vreunui caz de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a)-d), din Codul de procedură penală, desfiinţarea soluţiei primei instanţe şi trimiterea cauzei cu reluarea procedurii în cameră preliminară spre rejudecare, întrucât camera preliminară este o etapă distinctă a procesului penal, prevăzută cu o cale de atac autonomă. Astfel, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, instanţa, admiţând apelul, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Totodată, în raport cu prevederile art. 408 din Codul de procedură penală care reglementează care sunt hotărârile supuse apelului reiese că încheierile prin care s-a dispus începerea judecăţii nu pot fi atacate cu apel. De asemenea, dispoziţiile art. 347 din Codul de procedură penală reglementează calea de atac pe care legiuitorul a prevăzut-o pentru procuror şi inculpat împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, prin care se soluţionează cererile şi excepţiile. În doctrină s-a considerat că prin sintagma „încheierea procedurii de cameră preliminară“ folosită de legiuitor în conţinutul normei prevăzute de art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală se înţelege data la care încheierea judecătorului de cameră preliminară de sesizare a instanţei prin rechizitoriu a rămas definitivă, prin necontestare, sau în condiţiile soluţionării contestaţiei potrivit art. 347 din Codul de procedură penală. Din redactarea normei, prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, precum şi din interpretările doctrinare reiese că nulitatea absolută, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, poate fi invocată ca motiv de apel numai dacă încălcările acestor dispoziţii au avut loc în faţa instanţei de judecată, după ce s-a parcurs procedura camerei preliminare. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea normelor care reglementează această fază a procesului penal. Astfel, prin reglementarea procedurii camerei preliminare sa urmărit rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această fază. Pe de altă parte, din interpretarea art. 3 din Codul de procedură penală reiese că funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată reprezintă una dintre cele 4 funcţii judiciare ce se desfăşoară în cadrul procesului penal, alături de funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală şi funcţia de judecată. Cu privire la aceasta, instanţa de contencios constituţional a statuat în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345,art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014 (paragraful 27), că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. De altfel, acest principiu este enunţat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţate în recurs în interesul legii, precizându-se că prin „desfiinţarea hotărârii nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată întro fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor juridice în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată (...).“ Pe de altă parte, din conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât şi relativă, este cea reglementată în art. 340-347 din Codul de procedură penală. 5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi art. 342-346 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, că „o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.“ (paragraful 21). Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că „probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.“ (paragraful 22) Din această perspectivă, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) şi art. 282 alin. (1)-(3),alin. (4) lit. a) şi c) şi alin. (5) lit. a) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 22, că „limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii.“ Totodată, Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală prezintă relevanţă directă asupra chestiunii de drept ce formează obiectul analizei. Astfel, Curtea Constituţională reţine că „verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea - în camera preliminară - a încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale - la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu - atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai 2015 şi nr. 787 din 17 noiembrie 2015, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative - ce constituie regula în această materie - fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea reţine, însă, că această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi nici nu poate fi dovedită întotdeauna/doar prin înscrisurile noi prezentate de părţi sau persoana vătămată ori administrate la cererea acestora. Curtea subliniază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obţinute. Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat. Cu toate acestea, Curtea a reţinut în paragraful 26 al prezentei decizii că probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)- (3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [«este oprit a se întrebuinţa (...)», «nu pot fi folosite (...)», «este interzis (...)»], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [«nu pot fi folosite (...)»]. (...) În aceste condiţii, Curtea constată că nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) - potrivit căreia probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite «în cadrul procesului penal» - şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.“ 6. Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorul-raportor a opinat în sensul că recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nu este admisibil, întrucât nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală. Astfel, o primă problematică manifestată în cauză, cu repercusiuni asupra aspectului admisibilităţii sesizării, derivă din caracterul generos al titulaturii chestiunii de drept aduse în discuţie - „Posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel“, aflată în contradicţie cu planul circumscris de analiză a aceleiaşi chestiuni inserate în actul de sesizare - „în situaţia în care există un caz de nulitate absolută [n.n., dintre cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală] privind un act din procedura camerei preliminare, invocat în apel, se poate sau nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare la camera preliminară“. O altă problematică manifestată în cauză, circumscrisă analizei restrânse a chestiunii de drept - doar aceasta făcând obiect „soluţiei propuse de Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti asupra problemei de drept în discuţie“, respectiv cea în care există un caz de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de procedură penală, privind un act din procedura camerei preliminare, invocat în apel, vizează insuficienţa soluţiilor jurisprudenţiale opuse manifestate în materie. Din conţinutul hotărârilor judecătoreşti indicate în cuprinsul sesizării de faţă, ce au fost analizate, reiese că nu este vorba despre o jurisprudenţă neunitară consolidată. Ilustrarea unei opinii jurisprudenţiale, în cadrul căreia se consideră că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară în apel şi nu este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare, cu reluarea cauzei din etapa camerei preliminare, a fost înfăţişată printr-o singură hotărâre judecătorească. În consecinţă, în recursul în interesul legii cu care instanţa supremă a fost învestită, scopul procedurii, adică asigurarea interpretării şi aplicării unitare a unor texte de lege supuse examinării, printr-o dezlegare de principiu, dar care să rezolve întreaga problematică posibilă, nu poate fi realizat. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul- raportor şi dispoziţiile legale aplicabile în materie, reţine următoarele: 7.1. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi aplicării unitare Codul de procedură penală "ART. 281 (1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. (2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere. (3) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului. (4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. ART. 347 (1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(4^2), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător. (4) În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. ART. 421 Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii (...): 2. admite apelul şi: (...) b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.“" 7.2. Analiza condiţiilor de admisibilitate Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală aplicabile în materia recursului în interesul legii rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate. Astfel, promovarea recursului în interesul legii se realizează de către unul dintre titularii prevăzuţi, în mod expres, de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă ce este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti. Cererea, aşa cum prevede art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte care formal se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări. Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii care rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din Codul de procedură penală o reprezintă existenţa unei probleme de drept soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării. Raportând această din urmă cerinţă la datele concrete ale cauzei, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că nu este îndeplinită. Examinând jurisprudenţa ataşată din perspectiva analizei chestiunii de drept în discuţie, respectiv cea în care există un caz de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, privind un act din procedura camerei preliminare, invocat în apel, se constată insuficienţa soluţiilor jurisprudenţiale opuse manifestate în materie. Astfel, în ceea ce priveşte varianta aprecierii ca fiind admisibilă trimiterea cauzei pentru rejudecare din etapa camerei preliminare, după desfiinţarea în apel a sentinţei apelate, în situaţia constatării unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, depunerea de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în acest mod de instanţele judecătoreşti este ilustrativă. În acest sens au fost identificate următoarele hotărâri: Decizia penală nr. 82/A din data de 22 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 2.408/122/2014, Decizia penală nr. 1.150/A din data de 18 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 8.513/3/2015 şi Decizia penală nr. 1.022/A din data de 16 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală pronunţată în Dosarul nr. 2.431/330/2015. În ceea ce priveşte opinia contrară, în cadrul căreia se consideră că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră preliminară în apel şi nu este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare, cu reluarea cauzei din etapa camerei preliminare, atâta vreme cât obiectul analizei instanţei de apel îl constituie numai etapa judecăţii - s-a arătat că nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală poate fi invocată numai pe calea contestaţiei - actul de sesizare a ataşat exclusiv Decizia nr. 1.142/A din data de 14 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a efectuat verificări la nivelul şi al altor curţi de apel din ţară, conform art. 1 pct. 10 paragraful 1 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 148/2015, modificată prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 725/2015, fiind comunicate opinii şi/sau hotărâri judecătoreşti de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea Militară de Apel. Sintetizând relaţiile comunicate s-a constatat faptul că s-a conturat opinia majoritară în sensul că procedura de cameră preliminară nu poate fi sancţionată în apel în situaţia existenţei unor cazuri de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul procedură penală [adică lit. a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; respectiv singurele situaţii de încălcare a dispoziţiilor legale ce pot fi invocate „în orice stare a procesului“] şi deci instanţa de apel nu are posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, din etapa camerei preliminare. Dat fiind caracterul general al chestiunii de drept aduse în discuţie, respectiv „Posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel“, au fost ataşate decizii în susţinerea acestui punct de vedere, ce însă fie nu sunt relevante din punctul de vedere al problemei în discuţie, fie nu abordează în concret instituţia nulităţii absolute prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Astfel, pentru completă desluşire şi conturare a opiniei jurisprudenţiale că procedura de cameră preliminară nu poate fi sancţionată în apel în situaţia existenţei unor cazuri de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală şi deci instanţa de apel nu are posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare, din etapa camerei preliminare, prin Decizia penală nr. 725/A din data de 18 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 14.239/94/2014 (1.384/2015), s-a reţinut: „Deşi inculpatul V.C.F. a antamat în apel, tangenţial, şi chestiunea nelegalei sale citări în procedura de cameră preliminară, Curtea constată că o atare neregularitate nu ar putea fi cenzurată pe calea apelului, ci exclusiv a contestaţiei eventual exercitate în condiţiile prevăzute de art. 347 coroborat cu art. 425^1 al. 2 raportat la art. 411 al. 1 din Codul de procedură penală şi adresată judecătorului de cameră preliminară competent“. Totodată, Decizia penală nr. 1.642/A din data de 27 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 37.188/3/2014 (1.360/2015) reţine: „Cu referire la criticile inculpatei D.A. referitoare la nelegalitatea sentinţei primei instanţe pentru considerente ce au viciat, în opinia sa, procedura desfăşurată în cameră preliminară, Curtea reţine următoarele: Astfel, în cadrul motivelor de apel, inculpata a susţinut că în faza de cameră preliminară nu a fost citată, procedura fiind nelegal îndeplinită pentru data de 27.01.2015, fapt ce a pus-o în imposibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Faţă de acest aspect inculpata apreciază că este incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală privind prezenţa inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie din punctul de vedere al citării, considerând că se impune desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru reluarea procedurii de cameră preliminară. Inculpata mai consideră că este incident şi cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 282 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care a fost lipsită de apărare la primul termen acordat de prima instanţă. Curtea reţine că astfel de critici nu pot fi primite. Astfel, se observă că încălcările dispoziţiilor legale arătate de inculpată nu se regăsesc în enumerarea limitativă cuprinsă la art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală ce să determine nulitatea absolută a actelor întocmite în acest mod, în condiţiile în care prezenţa inculpatei nu era obligatorie în procedura de cameră preliminară sau a judecăţii în fond faţă de dispoziţiile art. 364 alin. (1) din Codul de procedură penală (nefiind reţinută sau arestată), iar la termenul din data de 10 februarie 2015 asistenţa juridică i-a fost asigurată de apărătorul ales. Prin urmare, neregularităţile de care se prevalează petenta reprezintă eventuale nulităţi relative care pot determina nulitatea actului numai atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor sale procesuale care nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin desfiinţarea actului, nulitate care poate fi invocată numai în condiţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Astfel, în ceea ce priveşte vicierea citarii sale în procedura de cameră preliminară, Curtea reţine că o astfel de neregularitate putea fi invocată numai în cadrul acestei proceduri, după cum rezultă expres din dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, ceea ce inculpata nu a făcut în speţă (nu a invocat nulitatea nici măcar la primul termen de judecată acordat de instanţa de fond după începerea judecaţii, deşi a fost prezentă), motiv pentru care astfel de critici nu pot fi examinate în apel (fiind depăşit termenul procedural în care puteau fi semnalate) şi nici să afecteze în vreun fel hotărârea atacată sub aspectul legalităţii. Legat de presupusa încălcare a dreptului la apărare, Curtea reţine că şi această critică este neîntemeiată din moment ce inculpata a fost asistată de un apărător ales la termenul din 10.02.2015 când a avut loc judecata în fond.“ Prin Decizia penală nr. 675/P din data de 10 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 7.932/118/2013 au fost admise apelurile şi s-a dispus rejudecarea cauzei de Tribunalul Constanţa. Rejudecarea a vizat şi etapa camerei preliminare. Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, lipsa de procedură şi încălcarea dispoziţiilor privind reprezentarea şi asistenţa juridică obligatorie a unei inculpate (persoană juridică). Decizia penală nr. 1.159/P din 14 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 15.074/118/2012 - au fost admise apelurile şi s-a dispus rejudecarea cauzei de Tribunalul Constanţa. Rejudecarea a vizat şi etapa camerei preliminare. Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor privind asistenţa juridică obligatorie a unor inculpate (persoane juridice). Decizia penală nr. 897/A din data de 27 septembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi - „În cadrul motivelor de apel inculpata a criticat şi Încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2016 prin care judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a actelor de urmărire penală efectuate în cauză şi a dispus începerea judecăţii, invocând în special că nu a fost legal citată şi nu şi-a putut face apărarea“. Instanţa de apel a reţinut că „criticile inculpatei referitoare la încheierea de cameră preliminară nu pot fi analizate de către instanţa de apel deoarece această încheiere poate fi atacată doar separat, cu contestaţie, potrivit art. 347 din Codul de procedură penală, şi nu cu apel odată cu fondul cauzei“. Curtea Militară de Apel a desfiinţat sentinţele instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare, dispunând reluarea acesteia din etapa camerei preliminare. În acest sens sunt deciziile nr. 70 din data de 18 decembrie 2014 şi nr. 66 din data de 11 decembrie 2014, decizii care au fost justificate pe considerentul că încheierea de cameră preliminară (prima încheiere) nu a fost comunicată părţilor, după pronunţare trecându-se direct la judecată, fără ca încheierea de începere a judecăţii să fie definitivă. Instanţa de apel a reţinut astfel că părţile au fost lipsite de posibilitatea de a contesta încheierea de cameră preliminară şi de a-şi exercita dreptul la apărare, dispunând rejudecarea cauzei cu reluarea procedurii de cameră preliminară. Aşadar, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 471-472 din Codul de procedură penală, reţinându-se că în susţinerea unei orientări a practicii judiciare referitor la problema supusă analizei elocventă este numai o hotărâre judecătorească, absolut insuficientă pentru a ilustra existenţa unei practici judiciare diferite, care să justifice declanşarea mecanismului de unificare al recursului în interesul legii instituit de codificarea procesual penală. În acest context, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, reţinând că în speţă este identificată practică judiciară diferită exclusiv la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, face referire la jurisprudenţa anterioară a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ilustrată în cuprinsul deciziilor nr. V din 19 ianuarie 2009 şi nr. VI din 20 septembrie 2010 pronunţate în recurs în interesul legii, în care s-a statuat că atunci când se constată existenţa unei practici neunitare la nivelul unei singure curţi de apel există alte modalităţi de rezolvare a divergenţelor de opinii ori pârghii de unificare a acestora, nefiind justificată punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii. În consecinţă, reţinând că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe divergente cu privire la problema de drept invocată, iar pretinsa practică neunitară, invocată în sesizare, vizează doar decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, recursul în interesul legii declarat va fi respins ca inadmisibil. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti privind „posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel şi limitele acestei cenzuri“. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2018. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
