Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.545/1/2022
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Andrei │penale a Înaltei Curţi de│
│Claudiu Rus │Casaţie şi Justiţie, │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana Rog │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ilie Iulian │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov - Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "Dacă unitatea militară - spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică - unitate miliară - poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public." Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus. La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-a depus, la dosar, raportul întocmit de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunile de drept supuse dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, doamna procuror a precizat că din analiza încheierii rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este una dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, iar cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, situaţie în raport cu care prima condiţie de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, este îndeplinită. Totodată, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, aparent, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de soluţionarea chestiunii de drept. Însă, cu privire la condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este îndeplinită întrucât sesizarea nu prezintă un grad de dificultate care să necesite intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. De altfel, în opinia reprezentantului Ministerului Public, instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a desluşi situaţia premisă şi a stabili dacă Spitalul UM-SM are sau nu calitatea necesară pentru a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie (luare de mită, abuz în serviciu). De asemenea, a precizat că, prin mai multe decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Totodată, doamna procuror a precizat că, în acest context, calitatea unui spital militar, fie el chiar şi unitate militară, se desprinde cu uşurinţă în raport cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 175 din Codul penal prin raportare la art. 176 din acelaşi cod (Decizia nr. 37/2022) sau cu privire la art. 135 din Codul penal (Decizia nr. 1/2016). Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că unitatea militară - spital militar este instituţie publică în sensul dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică - unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind doar beneficiara exercitării unor atribuţii de serviciu, situaţie în care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al acestor infracţiuni. Pentru a fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, între funcţionarul public şi una din unităţile menţionate la art. 175 din Codul penal (sau la art. 145 din Codul penal anterior) trebuie să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie, ceea ce nu se regăseşte în situaţia persoanei juridice. De altfel, nici în convenţiile internaţionale sau europene privind combaterea corupţiei nu se face vreo referire la răspunderea instituţiei publice ca autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu, reglementările vizând incriminarea faptelor comise de funcţionari, agenţi publici, criteriile fiind aplicabile exclusiv persoanelor fizice. Totuşi, persoana juridică poate comite orice faptă de corupţie în calitate de instigator sau complice, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru existenţa acestor forme de participaţie penală. În raport cu aceste considerente, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNEI CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, care are ca obiect soluţionarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. XX din data de 19 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. YY, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă unitatea militară - spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică - unitate miliară - poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public." II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 6/S a Tribunalului Braşov, dată în Dosarul nr. YY, s-a dispus, printre altele, în baza art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului persoană juridică UM-SM pentru infracţiunile de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din acelaşi cod (48 acte materiale), şi abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din acelaşi cod (35 acte materiale). Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Cu privire la situaţia de fapt, prin actul de sesizare s-a reţinut că în perioada decembrie 2013-noiembrie 2015, prin intermediul mai multor angajaţi (medici şi asistente medicale), inculpatul persoană juridică UM-SM ar fi solicitat unui număr de 48 de pacienţi care au fost operaţi în această unitate spitalicească fie să îşi achiziţioneze din fonduri proprii instrumentar medical necesar intervenţiilor chirurgicale, fie să efectueze donaţii în bani către spital, fie ambele. S-a mai reţinut că, prin intermediul angajatului său, medicul MMO, nu s-ar fi asigurat respectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte asigurarea gratuită a instrumentarului medical necesar intervenţiilor chirurgicale pentru 35 de pacienţi operaţi în perioada decembrie 2013-decembrie 2014 în spital, vătămând drepturile acestor pacienţi şi cauzându-le o pagubă egală cu contravaloarea instrumentelor medicale achiziţionate de către aceştia din fonduri proprii. Probatoriul administrat în cauză a relevat că actul medical nu a fost condiţionat de plata vreunei donaţii de către pacienţi pentru realizarea actului medical. Opţiunea a aparţinut pacienţilor, iar efortul financiar făcut de aceştia s-a regăsit în prestaţia medicală realizată pentru ei în cadrul instituţiei spitaliceşti. Banii obţinuţi din donaţii au fost folosiţi în integralitate în cadrul spitalului exclusiv în scop medical, pentru amenajarea secţiei, pentru achiziţia de câmpuri sterile de unică folosinţă sau pentru achiziţia instrumentarului specific intervenţiei. În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că, în cauză, nu poate fi vorba de infracţiunea de luare de mită. Banii plătiţi de pacienţi pentru instrumentarul folosit în cadrul intervenţiilor chirurgicale (electrocauter, câmp steril sau alte asemenea cheltuieli medicale) au fost destinaţi exclusiv actului medical, în propriul interes al pacienţilor, aceste sume de bani au reprezentant doar o mică parte din costul intervenţiei, nu a existat o pretindere sau o primire de bani, fiecare pacient a avut posibilitatea să aleagă fără a exista vreo constrângere sau condiţionare dacă este dispus să efectueze o plată în favoarea sa, sumele de bani nu au fost primite de medic sau de spital, ci de fiecare pacient care a beneficiat prin prestaţia medicală de suma efectiv plătită. Luarea de mită, aşa cum este prevăzută de art. 289 din Codul penal, are ca element material pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. Cerinţele esenţiale constau în aceea că banii sau foloasele nu trebuie să i se cuvină funcţionarului public în mod legal, iar actul de îndeplinire, neîndeplinire sau urgentare a îndeplinirii să intre în îndatoririle de serviciu ale acestuia. În speţă, sumele de bani solicitate pacienţilor pentru achiziţionarea unor consumabile au fost folosite, ulterior, tot în beneficiul acestora. De asemenea, art. 190 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevedea faptul că spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din donaţii şi sponsorizări. Astfel, pacienţii Spitalului UM-SM au încheiat în mod benevol un contract de donaţie cu instituţia, prin care ofereau suma de 200 de lei, finanţarea instituţiei făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin această metodă de finanţare, pacienţii au putut beneficia, cu ajutorul materialelor sterile de unică folosinţă, de un serviciu medical superior, care prezenta o siguranţă mai mare pentru sănătate decât dacă s-ar fi folosit dotările deja existente ale spitalului. În aceste condiţii, se poate admite că a existat o pretindere a unor sume de bani pentru îndeplinirea unor atribuţii de serviciu ale medicilor, însă nu există un folos necuvenit, nici pentru medici şi nici pentru spital, element fără de care lipseşte o trăsătură esenţială a infracţiunii, aceea de a fi prevăzută de legea penală. Referitor la neasigurarea instrumentarului medical, instanţa de fond a reţinut că Spitalul UM-SM şi medicul MMO au pus la dispoziţia pacienţilor serviciul medical posibil la epoca faptelor, chiar dacă pacienţilor li s-a pus în vedere că pot fi operaţi dacă suportă contravaloarea electrocauterului, întrucât procedura medicală oferită nu a fost contrară scopului pentru care a fost instituită; fiecare pacient a păstrat în prealabil dreptul de opţiune, de a se opera la alt spital dacă nu era de acord cu posibilităţile medicale oferite la epoca faptelor de spital. Prin urmare, s-a constatat inexistenţa conduitei omisive ce face obiectul acuzaţiei. În plus, în ceea ce priveşte calitatea de subiect activ al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a Spitalului UM-SM, în sentinţa pronunţată s-a arătat că, potrivit art. 135 din Codul penal, pe lângă condiţia personalităţii juridice, o altă condiţie este reprezentată de capacitatea penală. Potrivit dispoziţiilor acestui text de lege, statul şi autorităţile publice sunt excluse de plano, în timp ce instituţiile publice nu răspund penal pentru săvârşirea infracţiunilor în exercitarea unor activităţi ce nu pot forma obiect al domeniului privat. Şi astfel, pe baza acestui criteriu, se disting infracţiuni pentru care aceste instituţii răspund penal sau infracţiuni pentru care aceste instituţii nu răspund. Instituţiile publice sunt persoane juridice care desfăşoară activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă că nu pot fi desfăşurate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat. În speţă fiind vorba de un spital, activitatea unei asemenea instituţii poate fi reglementată atât în domeniul public, cât şi în domeniul privat, însă nu este vorba de orice fel de spital, ci de unul militar, înfiinţat ca o unitate militară, or unităţile militare nu pot fi organizate în domeniul privat. Spitalul nu devine militar doar în caz de război, ci acesta are acest regim şi pe timp de pace, perioadă în care este organizat tot ca o unitate militară, cu regulile specifice unui spital care oferă servicii medicale tuturor persoanelor. Documentele depuse la dosar relevă că Spitalul UM-SM este o unitate militară sanitară cu paturi, care face parte din reţeaua proprie a Ministerului Apărării Naţionale şi se subordonează Unităţii Militare XXXX - Direcţiei Medicale Bucureşti. Unitatea spitalicească cunoscută publicului sub denumirea de Spitalul UM-SM face parte din structura organizatorică a reţelei sanitare a Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), fiind unitate militară, înfiinţată şi funcţionând ca spital militar încă din anul 1919, în baza Deciziei ministeriale nr. 40 din 26.01.1919. Prin urmare, o unitate militară (U.M.) nu este persoană juridică, astfel că nu poate avea calitatea de subiect activ (inculpat, în speţă) relativ la săvârşirea niciunei infracţiuni. Potrivit art. 3 din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naţionale (în subordinea căruia funcţionează Spitalul UM-SM) are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie, prin Direcţia generală juridică, structurile armatei care nu au personalitate juridică. Totodată, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 172 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii, spre deosebire de prevederile art. 190 alin. (1) teza I din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Unitatea militară (nu spitalul) nu este persoană juridică, deci nu este titulară de drepturi şi obligaţii şi ca atare nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Din perspectiva statutului său de unitate militară, ca structură subordonată Direcţiei Medicale a M.Ap.N., Spitalul UM-SM nu are personalitate juridică proprie, ceea ce reprezintă un impediment absolut în calea angajării răspunderii penale. Unităţii militare sanitare i s-a atribuit indicativul de Unitate Militară XXXX în conformitate cu ordinul R3M Stat major nr. O.M. 0030288/09.02.1959, conform Adresei 00654 din 21.02.1959. Unitatea Militară XXXX este condusă de un comandant, ofiţer în activitate cu grad de colonel, numit prin ordin al ministrului apărării naţionale, la propunerea şefului Direcţiei Medicale Bucureşti. Prin urmare, un spital militar nu va putea funcţiona în domeniul privat, din această cauză Spitalul UM-SM nu are capacitate juridică şi prin urmare nu poate fi tras la răspundere penală. Împotriva acestei soluţii a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, care a susţinut, printre alte motive, că Spitalul UM-SM poate răspunde penal, precizând că, indiferent dacă se autointitulează doar UM XXXX, este persoană juridică, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Codul civil, acesta fiind sediul materiei în lipsa unor dispoziţii speciale ale legislaţiei penale. Spitalul UM-SM este titular de drepturi şi obligaţii civile, încheind contracte civile cu diverse instituţii ori persoane: furnizorii de utilităţi, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (OPSNAJ), furnizori de medicamente şi instrumentar medical etc. De asemenea, Spitalul UM-SM a încheiat şi numeroase contracte de donaţie, în calitate de donatar, cu pacienţii spitalului. De asemenea, s-a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 188 din Codul Civil, sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187. Spitalul UM-SM este o organizaţie legal înfiinţată şi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute la art. 187 din Codul civil, respectiv să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general. De asemenea, Parchetul a susţinut că Spitalul UM-SM întruneşte toate elementele de identificare a persoanei juridice, elemente prevăzute de art. 225,226, 227 şi art. din Codul civil, respectiv naţionalitate, denumire, sediu şi chiar cod fiscal - Spitalul UM-SM. La termenul de la data de 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: "Daca unitatea militară - spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică - unitate miliară - poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public." Prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a dispus, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept. III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere exprimate de procuror şi inculpatul B.L. III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării Instanţa de apel a apreciat că se impune clarificarea naturii juridice a unei astfel de entităţi - unitate medicală ce funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, întrucât, potrivit art. 135 alin. (1) din Codul penal, autorităţile publice nu răspund penal, în timp ce instituţiile publice răspund doar pentru fapte săvârşite în exercitarea activităţilor care pot face şi obiectul domeniului privat, iar în cazul infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, nu poate fi subiect activ nemijlocit - autor decât o persoană având calitatea de funcţionar public sau funcţionar. Cu alte cuvinte, întrebarea care se pune este aceea a posibilităţii ca o persoană juridică să se circumscrie noţiunii de funcţionar public, potrivit definiţiei date de art. 175 din Codul penal, sau de funcţionar, categorie la care se referă dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la faptele prevăzute de art. 289 şi art. 297 din Codul penal şi care se comit în legătură cu modalitatea de îndeplinire sau neîndeplinire a unor îndatoriri/atribuţii de serviciu. Prevederile legale de interes în cauză sunt cele de la art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, unde se arată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi art. 142 din Constituţia României, republicată. În titlul III, capitolul 5 al Constituţiei, în cadrul secţiunii 1 cu denumirea marginală „Administraţia publică centrală de specialitate“, legiuitorul constituant a inclus în cadrul acestei categorii, printre altele, forţele armate. Astfel, potrivit art. 118 din Constituţie: "(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii." Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naţionale este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora, iar art. 2 prevede că „Sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României, denumită în continuare armata.“ În continuare, art. 7 alin. (1) lit. a) din lege prevede că Statul Major al Apărării face parte din structurile centrale ale M.Ap.N., în timp ce la art. 8 alin. (2) şi (3) se arată că Direcţia medicală, aflată în subordinea Statului Major al Apărării, este asimilată structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale. În fine, art. 13 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că Statul Major al Apărării, prin Direcţia medicală, are în subordine spitalele militare. Acestea din urmă sunt, aşadar, componente ale unei structuri centrale a M.Ap.N., şi, pe cale de consecinţă, intră în ceea ce Legea nr. 346/2006 denumeşte a fi Armata României. Prin prisma acestor dispoziţii normative, Curtea de Apel Braşov a apreciat că spitalele militare, ca unităţi incluse în categoria armatei, destinate a servi în primul rând nevoilor medicale ale personalului militar, în raport cu împrejurarea că structurile armatei sunt chemate să exercite prerogative de putere publică la nivelul statului, par a întruni toate condiţiile pentru a fi considerate autorităţi publice. În situaţia în care aceste entităţi ar fi considerate doar instituţii publice, înfiinţate de către autorităţile statului cu scopul de a presta servicii publice medicale, instanţa a apreciat că nu ar putea fi încadrate în categoria funcţionarilor publici sau a funcţionarilor simpli, ca autori ai unor fapte prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal sau art. 297 alin. (1) din Codul penal, întrucât persoana juridică nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind în realitate cea care încredinţează persoanei fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acesteia exercitarea unor asemenea îndatoriri de serviciu. De asemenea, s-a apreciat că aceste entităţi nu pot fi încadrate în categoria funcţionarilor vizaţi de dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, întrucât persoanele juridice nu pot exercita însărcinări în serviciul unei persoane fizice prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul altei persoane juridice. Dispoziţiile art. 135 din Codul penal se referă la infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate, în interesul sau în numele persoanei juridice, dispoziţiile art. 175 din Codul penal fac vorbire de atribuţii şi responsabilităţi, de exercitarea unor funcţii publice sau a unui serviciu de interes public de către o persoană, fără vreo distincţie între persoane fizice sau persoane juridice, iar dispoziţiile art. 289 alin. (1) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal impun, ca situaţie premisă, îndeplinirea/ neîndeplinirea unor îndatoriri/atribuţii de serviciu ale funcţionarului public, fără a lăsa să se înţeleagă dacă acesta poate fi doar o persoană fizică sau poate fi şi o persoană juridică. Această chestiune nu a fost lămurită de jurisprudenţa relevantă în materie, în timp ce în doctrină au fost exprimate opinii divergente în legătură cu posibilitatea ca persoana juridică să fie autor al unor infracţiuni de corupţie sau de serviciu (Mihail Udroiu - Sinteze de drept penal. Partea specială, Gh. Ivan - Explicaţiile noului Cod penal, Gh. Diaconescu, C. Duvac - Tratat de drept penal. Partea specială sunt în sensul că persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită; în schimb, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei - Drept penal II, G. Bodoroncea ş.a. - Codul penal. Comentariu pe articole, A.-R. Trandafir - Răspunderea penală a persoanei juridice exclud ipoteza ca o persoană juridică să poată comite infracţiuni de serviciu şi de corupţie în calitate de funcţionar public sau funcţionar). Din această perspectivă, problema de drept a cărei lămurire se solicită prezintă dificultăţi de interpretare, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, are caracter de noutate şi nu poate fi calificată ca o solicitare de dezlegare pe fond a pricinii. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpatul Spitalul UM-SM III.3.1. Punctul de vedere al procurorului asupra chestiunii de drept Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă. III.3.2. Punctul de vedere al intimatului inculpat Spitalul UM-SM Intimatul-inculpat Spitalul UM-SM, prin apărătorul ales, a apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală. Pe fondul problemei de drept, intimatul-inculpat Spitalul UM-SM a arătat că Spitalul Militar este o autoritate publică, fiind exceptată de la răspunderea penală. În argumentarea opiniei exprimate au fost invocate prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012, art. 118 din Constituţia României, art. 1,2 şi 3 din Legea nr. 346/2006 şi Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.110/2009. Totodată, a precizat că, în situaţia în care s-ar aprecia că este instituţie publică, Spitalul UM-SM nu poate avea calitatea de autor al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât funcţionarul public este întotdeauna o persoană fizică, cu atribuţii şi responsabilităţi de serviciu. IV. Examenul jurisprudenţei în materie IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări. Într-o primă orientare se consideră că unitatea militară - spital militar este autoritate publică, situaţie în care aceasta nu poate răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de către curţile de apel Bacău, Bucureşti (Secţia I penală) şi Piteşti, tribunalele Arad, Constanţa, Gorj, Hunedoara, Ialomiţa, Neamţ, Sălaj, Sibiu şi Teleorman, precum şi judecătoriile Iaşi, Suceava şi Vânju Mare. Într-o a doua orientare se consideră că unitatea militară - spital militar este instituţie publică, iar instituţia publică - unitate miliară nu poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, deoarece aceste infracţiuni prevăd subiect activ nemijlocit calificat, respectiv funcţionar sau funcţionar public. În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către curţile de apel Bucureşti (Secţia a II-a penală), Galaţi şi Oradea (şi instanţele arondate), tribunalele Alba, Brăila, Caraş-Severin, Ilfov şi Vaslui, precum şi judecătoriile Buhuşi, Craiova, Dorohoi, Lugoj, Moineşti şi Săveni. Într-o a treia opinie se consideră că unitatea militară - spital militar este instituţie publică, iar o instituţie publică, chiar şi unitate miliară, poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. În acest sens s-au exprimat Curtea de Apel Timişoara, tribunalele Bucureşti, Dolj, Iaşi, Ilfov, Suceava şi Timiş, precum şi judecătoriile Botoşani, Brăila, Fălticeni şi Oneşti. IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.2.1. Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate mai multe hotărâri, care, deşi nu tratează problema de drept, pot să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile, respectiv: - Decizia nr. 20/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal; – Decizia nr. 18/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, prin care s-a stabilit că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal; – Decizia nr. 37/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1031 din 24 octombrie 2022, prin care s-a statuat că persoana care deţine o funcţie de conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcţionar public, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi ale art. 175 alin. (2) din Codul penal. IV.2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat a fost identificată Decizia penală nr. 386/A din 7 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care s-a arătat că „funcţionar public, în sensul legii penale, nu poate fi decât o persoană fizică, iar nu şi una juridică (…) societatea profesională cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice. Se observă, astfel, că doar inculpatul (…) avea calitatea de funcţionar public asimilat, iar nu şi inculpata persoană juridică (...) I.P.U.R.L., care este societatea profesională în care primul a înţeles să îşi exercite profesia de lichidator, în calitate şi de coordonator al activităţii acesteia. Aşadar, neavând calitatea de funcţionar public cerută subiectului activ de art. 297 C. pen., respectiv de art. 246 C. pen. (1969), persoana juridică (…) I.P.U.R.L. nu poate fi autor al infracţiunii de abuz în serviciu, ci, cel mult, complice, dar numai în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de legea penală pentru existenţa acestei forme de participaţie penală“. IV.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României a fost identificată Decizia nr. 781/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, prin care s-a statuat că „pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea (paragraful 21)“. IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri relevante privind problema de drept analizată. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Prin punctul de vedere transmis, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că sesizarea formulată nu îndeplineşte cerinţele referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizarea neprezentând gradul de dificultate necesar care să permită intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a desluşi situaţia premisă şi a stabili dacă Spitalul UM-SM poate fi sau nu tras la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie (luare de mită, abuz în serviciu). De asemenea, a precizat că, prin mai multe decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că unitatea militară - spital militar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică - unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind doar beneficiara exercitării unor atribuţii de serviciu, situaţie în care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al acestor infracţiuni. Pentru a fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, între funcţionarul public şi una din unităţile menţionate la art. 175 din Codul penal (sau în art. 145 din Codul penal anterior) trebuie să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie, ceea ce nu se regăseşte în situaţia persoanei juridice. Totuşi, persoana juridică poate comite orice faptă de corupţie în calitate de instigator sau complice, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru existenţa acestor forme de participaţie penală. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în Ştiinţe penale, cu privire la prima chestiune de drept supusă dezlegării, a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează noţiunile de autoritate publică şi instituţie publică (titlul III din Constituţia României,art. 2,3,5 şi 51 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi art. 1 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale), unitatea militară, inclusiv unitatea militară - spital militar, este o structură aflată în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Cum Ministerul Apărării Naţionale este autoritate publică, unitatea militară, precum şi orice alte structuri aflate în subordonarea Ministerului Apărării Naţionale sunt instituţii publice. Referitor la a doua chestiune de drept supusă dezlegării s-a apreciat că unitatea militară - instituţie publică nu poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, întrucât pentru existenţa acestora este necesar ca subiectul activ să fie calificat (funcţionarul sau funcţionarul public). Universitatea Bucureşti - Facultatea de Drept a susţinut că unitatea militară - spital militar este instituţie publică, în sensul art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică - unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege privind existenţa acestora. Astfel, în ceea ce priveşte prima chestiune supusă dezlegării, respectiv dacă spitalul militar este autoritate publică sau instituţie publică, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale relevante, noţiunea de „autoritate publică“ este o noţiune penală autonomă, având o definiţie proprie, specifică art. 135 din Codul penal, mai restrânsă faţă de cele din dreptul public general, orice alte definiţii din legile speciale fiind inaplicabile. În acest sens este şi Decizia nr. 37/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Potrivit Constituţiei României, autorităţi publice sunt doar cele prevăzute în mod expres în titlul III ori în art. 140 sau 142 din legea fundamentală. Cum spitalul militar nu este indicat nici măcar generic în Constituţia României, acesta nu poate fi autoritate publică în sensul legii penale. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept supusă dezlegării s-a arătat că, încă de la primele studii, în literatura de specialitate s-a considerat că persoana juridică nu poate să fie subiect al infracţiunilor de corupţie sau de serviciu săvârşite de către funcţionari, întrucât subiectul activ al acestor infracţiuni trebuie să fie calificat, respectiv funcţionar sau funcţionar public, calitate pe care o instituţie publică nu o poate avea. S-a susţinut însă că, în sistemul Codului penal actual, o interpretare largă a noţiunii de „funcţionar public asimilat“ prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal ar permite încadrarea persoanelor juridice în această categorie, întrucât nu există absolut niciun motiv pentru care o persoană juridică să nu poată fi catalogată drept „persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“. Sunt nenumărate situaţiile în care persoanele juridice exercită servicii de interes public sub controlul ori supravegherea autorităţilor publice, în temeiul unor contracte de concesiune, de pildă, ori în ceea ce priveşte instituţiile de credit. În acelaşi sens, în doctrină s-a susţinut că „noua definiţie a funcţionarului public prevăzută de art. 175 din Codul penal permite ca şi o persoană juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită, dacă fapta de luare de mită este comisă în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice“ sau că „nu este exclusă ipoteza ca o persoană juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită (de pildă, în ipoteza în care administratorul judiciar în cadrul unei proceduri de insolvenţă - funcţionar public asimilat - este o persoană juridică)“. În legătură cu acest aspect s-a arătat, invocându-se poziţiile exprimate în doctrină, că, „deşi în cazul oricărei persoane juridice, iar nu numai în cazul persoanei juridice practician în insolvenţă, se poate imagina situaţia în care organele sale reprezentative ar putea lua, la un moment dat, decizia să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea de bunuri sau alte foloase, în numele persoanei juridice (în mod simetric cu decizia pe care persoana juridică ar lua-o să dea mită unui funcţionar sau să cumpere influenţă pentru a ajunge la el), este neîndoielnic faptul că oricare dintre aceste activităţi pot fi iniţiate de persoana juridică sau acceptate de aceasta exclusiv în considerarea uneia sau mai multor atribuţii, îndatoriri ale funcţionarului/funcţionarilor public(i) sau privat(ţi) care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei persoane juridice; aceasta, deoarece o faptă de corupţie nu se poate comite decât în legătură cu un act care intră în competenţa persoanei fizice care are calitatea de funcţionar public sau privat, iar nu cu un act de competenţa persoanei juridice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul“, concluzionând că „în nicio situaţie persoana juridică nu poate dobândi calitatea de funcţionar, public sau privat, cu îndatoriri prevăzute într-un act normativ care face parte din legislaţia primară sau secundară; prin urmare, nu poate fi pusă în situaţia de a «încălca» ceea ce nu posedă“. Deci, infracţiunea de corupţie nu poate fi săvârşită decât în legătură cu un act ce intră în competenţa funcţionarului (public). Prin urmare, din această perspectivă, chiar dacă s-ar considera că o persoană juridică (fie ea instituţie publică, altă persoană juridică de drept public care răspunde penal ori persoană juridică de drept privat) ar putea fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, ea nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu, întrucât nu îndeplineşte condiţia privind obiectul juridic al acestor infracţiuni, nestabilind relaţii de serviciu faţă de o altă entitate şi neavând în atribuţii acte ce intră în competenţa funcţionarilor publici. Persoana juridică respectivă poate să răspundă penal în calitate de complice sau instigator, deoarece pentru săvârşirea acestor forme de participaţie nu este necesară îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru autor. VII. Dispoziţii legale incidente Constituţia României, titlul III, capitolul V, secţiunea 1 „Administraţia publică centrală de specialitate“ "ART. 116 Structura (1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului." "ART. 118 Forţele armate (1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. (2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii." Codul penal "ART. 135 Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte." "ART. 175 Funcţionar public (1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. (2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public." "ART. 289 Luarea de mită (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri." "ART. 297 Abuzul în serviciu (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică." "ART. 308 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice." Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994 "ART. 11 Forţele armate cuprind armata, mari unităţi şi unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte formaţiuni de apărare armată organizate potrivit legii. ART. 27 Armata are în organizare: organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, categoriile de forţe şi organele militare teritoriale. ART. 28 Organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale sunt stabilite prin lege. ART. 29 Categoriile de forţe ale armatei sunt: trupele de uscat; aviaţia şi apărarea antiaeriană; marina militară. Ele au în compunere state majore, comandamente de armă, mari unităţi şi unităţi luptătoare, de învăţământ şi de instrucţie, precum şi unităţi şi formaţiuni de asigurare de luptă şi de logistică. ART. 30 Organele militare teritoriale au în compunere: centre militare zonale, centre militare judeţene şi centre militare ale sectoarelor municipiului Bucureşti.“" Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale "ART. 1 (...) (2) Ministerul Apărării Naţionale este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora." "ART. 3 (1) Ministerul Apărării Naţionale are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie, prin Direcţia generală juridică, structurile armatei care nu au personalitate juridică. Structurile ministerului care au personalitate juridică, potrivit legii, pot fi reprezentate în justiţie de Direcţia generală juridică a Ministerului Apărării Naţionale, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale." "ART. 7 (1) Structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, sunt: a) Statul Major al Apărării; b) Departamentul pentru politica de apărare, planificare şi relaţii internaţionale; c) Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi calitatea vieţii personalului; d) Direcţia generală de informaţii a apărării; e) Secretariatul general; f) Direcţia generală pentru armamente; g) Direcţia generală management resurse umane; h) Corpul de control şi inspecţie; i) Direcţia generală financiar-contabilă; j) Direcţia generală juridică; k) Direcţia audit intern; l) Direcţia domenii şi infrastructuri; m) Direcţia informare şi relaţii publice; n) Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor." "ART. 8 (1) Structurile prevăzute la art. 7 alin. (1) şi (2), precum şi cele care fac parte din acestea pot avea în compunere sau în subordine, după caz, direcţii, centre, oficii, agenţii, servicii, secţii, birouri, compartimente, instituţii şi unităţi de învăţământ, unităţi de cercetare-dezvoltare şi alte structuri, constituite potrivit criteriilor stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale. (2) Statul Major al Apărării are în subordine, pe lângă tipurile de structuri prevăzute la alin. (1), structura de forţe, Direcţia medicală, Universitatea Naţională de Apărare «Carol I» şi Academia Tehnică Militară «Ferdinand I». (3) Direcţia medicală este asimilată structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale." "ART. 13 (....) (4) Statul Major al Apărării, prin Direcţia medicală, are în subordine spitalele militare, Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială «General doctor aviator Victor Anastasiu» şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară «Cantacuzino" Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii "ART. 169 (...) (3) Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul proprietăţii, în: a) spitale publice, organizate ca instituţii publice; b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat; c) spitale publice în care funcţionează şi secţii private.“ ART. 172 (1) Spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Sănătăţii. (2) Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii." VIII. Opinia judecătorului-raportor cu privire la admisibilitatea sesizării Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate, urmând a se statua că spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a problemei ce se solicită a fi dezlegată constată următoarele: A. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Din examinarea textului legal mai sus enunţat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiţii: - să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. Sesizarea instanţei de trimitere - Curtea de Apel Braşov - are în vedere lămurirea a două probleme de drept: - dacă unitatea militară - spital militar este autoritate publică sau instituţie publică; – dacă o instituţie publică - unitate miliară - poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public. Asupra admisibilităţii sesizării se constată că prima condiţie este îndeplinită deoarece solicitarea de lămurire a problemei de drept invocate aparţine unei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv Curtea de Apel Braşov, pe rolul căreia se află înregistrat Dosarul nr. 1.802/62/2019 ce are ca obiect apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 6/S din data de 19 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. 1.802/62/2019. De asemenea, se constată că este îndeplinită şi condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, în raport cu obiectul acuzaţiilor formulate, dezlegarea problemei de drept permite stabilirea dacă o atare entitate este exceptată sau nu de la răspunderea penală, respectiv dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a avea calitatea de subiect activ, autor, al infracţiunilor de luare de mită şi de abuz în serviciu. Totodată, se constată că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări prezintă un anumit grad de dificultate, împrejurare ce rezultă din punctele de vedere diferite comunicate de către instanţe, acestea fiind apte să conducă la o practică neunitară. De asemenea, din verificările efectuate la nivelul instanţei supreme se constată că nu au fost pronunţate hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă analizei, iar aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În acest context, se apreciază că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. B. Cu privire la fondul chestiunii de drept 1. Prima problemă de drept ridicată de instanţa de trimitere vizează stabilirea dacă spitalul militar este autoritate publică sau instituţie publică, chestiune care are caracter prioritar întrucât implică statuarea dacă o atare entitate este sau nu exceptată de la răspunderea penală. Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Codul penal, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, persoana juridică răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, alin. (2) al aceluiaşi articol prevăzând că instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Noţiunea de „autoritate publică“ în sensul art. 135 alin. (1) din Codul penal este definită de art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede că „În aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată“. Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe lângă inaplicabilitatea definiţiilor date „autorităţii publice“ prin alte acte normative, inclusiv cele incidente în materia dreptului administrativ, noţiunea de „autoritate publică“ prevăzută de art. 135 alin. (1) din Codul penal are un caracter mai restrâns decât cel rezultat din dispoziţiile art. 176 din Codul penal: „date fiind caracterul autonom al conceptului de «funcţionar public» în sensul legii penale şi scopul diferit al reglementărilor, definirea «autorităţilor publice» din perspectiva art. 176 din Codul penal nu poate fi limitată la sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Aceste dispoziţii raportează noţiunea de «autorităţi publice» exclusiv la cele prevăzute în mod expres în titlul III din Constituţia României şi la Curtea de Conturi şi Curtea Constituţională strict pentru a determina sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 135 din Codul penal referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice, iar nu pentru a defini autorităţile publice în sensul legii penale. În consecinţă, trimiterea din cuprinsul art. 240 din Legea nr. 187/2012 nu intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 24/2000 referitoare la asigurarea unităţii terminologice în limbajul normativ, întrucât nu acesta este actul normativ care instituie în materie penală noţiunea de «autoritate publică», ci dispoziţiile art. 176 din Codul penal“. În ceea ce priveşte autorităţile la care fac trimitere dispoziţiile art. 240 din Legea nr. 187/2012, în doctrina relevantă în materie (A.R. Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia 2, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2021, p. 96 şi următoarele) s-a arătat că, în realitate, titlul III din Constituţia României prevede patru categorii de autorităţi publice: 1. autorităţi publice prevăzute în titlul III din Constituţie, al căror regim juridic este prevăzut în acelaşi titlu (de exemplu, Parlamentul, cele două camere, Guvernul, Consiliul Legislativ, Consiliul Superior al Magistraturii etc.); 2. autorităţi publice la care titlul III se referă în mod expres atunci când reglementează alte situaţii, dar al căror regim este prevăzut în alte titluri [de exemplu, Avocatul Poporului, menţionat în art. 65 alin. (2) lit. i) din titlul III din Constituţie în legătură cu numirea sa de către Parlament, dar care este propriu-zis reglementat în titlul II; Curtea Constituţională, menţionată în art. 80 alin. (1) din titlul III din Constituţie în legătură cu validarea rezultatului alegerilor pentru funcţia de preşedinte al României, dar care este reglementată în titlul V; Curtea de Conturi, menţionată în art. 73 alin. (3) lit. l), dar reglementată în titlul IV, Autoritatea Electorală Permanentă la care se referă art. 73 alin (3) lit. a) din Constituţie etc.]; 3. autorităţi publice prevăzute în titlul III în mod generic, dar care pot fi identificate prin această denumire, la care se adaugă elementele specifice unităţii administrativ-teritoriale corespunzătoare (de exemplu, ministerele, instanţele judecătoreşti, parchetele, consiliile locale etc.); 4. autorităţi publice a căror înfiinţare este prevăzută în mod expres de titlul III, dar a căror denumire este dată prin alte acte normative (diferitele organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a ministerelor şi autorităţile administrative autonome, potrivit art. 116 din Constituţie). S-a arătat că din aceste patru categorii doar autorităţile publice menţionate la punctele 1 şi 3 sunt prevăzute în mod expres în titlul III din Constituţie. Concluzia este una corectă, întrucât în ceea ce priveşte autorităţile la care titlul III se referă în mod expres atunci când reglementează alte situaţii (de exemplu, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi), acestea sunt prevăzute în mod distinct în art. 240 din Legea nr. 187/2012, iar autorităţile care se pot organiza în subordinea ministerelor sau a guvernului nu îndeplinesc condiţia de a fi „prevăzute în mod expres“. Pornind de la aceste considerente, se constată că în cadrul titlului III capitolul V, secţiunea 1 cu denumirea marginală „Administraţia publică centrală de specialitate“, art. 116 alin. (1) se referă în mod generic la ministere care „se organizează numai în subordinea Guvernului“ şi în art. 118 la „forţele armate“: "(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii." Deşi prevăzute în mod expres (îndeplinind astfel condiţia prevăzută de art. 240 din Legea nr. 187/2012), dispoziţiile constituţionale nu definesc „forţele armate“ şi nici „armata“. Conform art. 11 din Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, forţele armate cuprind armata, mari unităţi şi unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte formaţiuni de apărare armată organizate potrivit legii, iar potrivit art. 27 din acelaşi act normativ, armata are în organizare: organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, categoriile de forţe şi organele militare teritoriale. Dispoziţii similare se regăsesc şi în Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Astfel, conform art. 1 alin. (2), „Ministerul Apărării Naţionale este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora“, art. 2 prevăzând că „Sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României, denumită în continuare armata“. Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 346/2006, din structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale face parte şi Statul Major al Apărării, care are în subordine Direcţia medicală [art. 8 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ], şi, prin această direcţie, are în subordine „spitalele militare, Institutul Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială «General doctor aviator Victor Anastasiu» şi Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară «Cantacuzino»“ [art. 13 alin. (4)]. În raport cu aceste reglementări, se constată că noţiunea „armata“ prevăzută de art. 118 alin. (1) din Constituţie are un caracter generic, armata identificându-se prin structurile care o compun, astfel că dispoziţia constituţională nu desemnează o unică autoritate publică. Armata cuprinde organele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale şi, astfel, s-ar putea accepta că şi Statul Major al Apărării constituie o autoritate publică care se circumscrie dispoziţiilor art. 240 din Legea nr. 187/2012. Nu aceeaşi concluzie se impune, însă, în ceea ce priveşte spitalul militar. Împrejurarea că o atare entitate este subordonată Direcţiei medicale şi Statului Major al Apărării, iar acesta din urmă face parte din structura centrală a Armatei, nu conferă spitalului militar caracterul de autoritate publică, întrucât nu toate structurile din subordinea unei autorităţi publice sunt, la rândul lor, autorităţi publice. Aceeaşi subordonare este prevăzută de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2006 şi pentru persoane juridice pe care dispoziţiile normative le declară în mod expres „instituţii publice“. În acest sens, se reţine că Institutului Naţional de Medicină Aeronautică şi Spaţială „General doctor aviator Victor Anastasiu“, înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2000, este, conform art. 1, o instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale. Potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare, institutul este unitate militară (art. 29 şi următoarele) şi, conform art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2000, este condus de un consiliu de conducere şi de un director general comandant numit prin ordin al ministrului apărării naţionale. Situaţia este similară şi în cazul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino“ înfiinţat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2017 şi care, potrivit art. 1 alin. (1), este o instituţie de drept public care desfăşoară activităţi de interes strategic în domeniul asigurării protecţiei intereselor esenţiale ale siguranţei stării de sănătate a populaţiei, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Institutul „Cantacuzino“ are statut de unitate militară şi este condus de către un comandant director general, cadru militar activ, numit de către ministrul apărării naţionale. În ceea ce priveşte situaţia spitalelor, conform dispoziţiilor cu caracter general ale art. 169 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (capitolul II - „Organizarea şi funcţionarea spitalelor“), în funcţie de regimul proprietăţii, acestea se organizează şi funcţionează în: spitale publice, organizate ca instituţii publice; spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat; spitale publice în care funcţionează şi secţii private. Totodată, potrivit art. 172 alin. (1),(2) şi (5) din aceeaşi lege, „Spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Sănătăţii“. Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii. (…) Spitalele din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de instituţia prefectului sau consiliul judeţean, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Sănătăţii. În mod evident, prin raportare la regimul proprietăţii, spitalele din reţeaua sanitară proprie a altor ministere decât Ministerul Sănătăţii, cum sunt şi spitalele militare, nu pot fi decât spitale publice, organizate ca instituţii publice. Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instituţiile publice „sunt persoane juridice de drept public înfiinţate de către autorităţile statului, iar statutul de instituţie publică poate deriva din chiar conţinutul actului normativ prin care persoana juridică este înfiinţată sau din natura activităţii desfăşurate, prin intermediul lor fiind prestate servicii publice către stat sau către populaţie. Specific instituţiilor publice este faptul că ele sunt înfiinţate de către autorităţile statului, fiind exclusă posibilitatea constituirii lor de către sau la iniţiativa particularilor. Dincolo de modul de înfiinţare exclusiv prin lege (în sens larg) sau printr-un act al unei autorităţi publice, instituţiile publice sunt finanţate de la bugetul de stat, respectiv din fonduri publice. O instituţie publică va fi implicit, prin natura ei, de interes public şi va presta un serviciu public“. Spitalele militare din reţeaua proprie a Ministerului Apărării Naţionale îndeplinesc toate aceste cerinţe pentru a fi calificate instituţii publice, respectiv sunt înfiinţate de Guvern, prestează un serviciu de interes public către populaţie (atât militari, cât şi civili) şi sunt finanţate din fonduri publice (art. 193 şi următoarele din Legea nr. 95/2006). Împrejurarea că acestea au statut de unitate militară şi sunt conduse de un comandant este fără relevanţă din perspectiva analizată, aşa cum s-a arătat, existând şi alte instituţii publice cu acelaşi statut. Suplimentar, este de arătat şi faptul că spitalele militare nu s-ar încadra nici măcar în sfera mai largă a noţiunii de „autoritate publică“ prevăzute în art. 175 alin. (2) şi art. 176 din Codul penal, astfel cum aceasta a fost definită prin Decizia nr. 18/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: „totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale“ sau prin Decizia nr. 37/2022 a aceluiaşi complet: „pentru definirea autorităţilor publice în sensul legii penale se impune raportarea la dispoziţiile din Constituţia României, indiferent dacă autorităţile sunt reglementate în titlul III sau în alte titluri, ori la actele normative prin care sunt înfiinţate persoane juridice şi cărora li se atribuie în mod explicit acest statut“. În continuare, se reţine că, potrivit art. 135 alin. (2) din Codul penal, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Obiectul de activitate al unui spital militar constă în prestarea de servicii medicale, iar acestea pot face obiectul domeniului privat, astfel că spitalul militar poate răspunde penal pentru infracţiunile comise în exercitarea respectivelor activităţi. 2. Cea de-a doua parte a întrebării vizează stabilirea dacă o instituţie publică poate avea calitatea de subiect activ, autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care au un subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public. Astfel cum s-a arătat anterior, instituţia publică este definită ca persoana juridică de drept public, înfiinţată de către autorităţile statului, finanţată din fonduri publice şi care prestează un serviciu de interes public (Decizia nr. 37/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). Ipoteza în discuţie implică analiza dacă o atare persoană juridică, care îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi calificată ca instituţie publică, poate fi în acelaşi timp şi funcţionar public în sensul art. 175 din Codul penal sau funcţionar „privat“, potrivit art. 308 din Codul penal. În mod evident, o instituţie publică, ca de altfel orice persoană juridică, nu se poate regăsi în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 175 alin. (1) din Codul penal pentru funcţionarul public, respectiv: nu poate exercita atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; nu poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură şi nici atribuţii în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Articolul 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Discuţiile din doctrină, invocate şi în încheierea de sesizare, vizează situaţia funcţionarului public asimilat, fiind exprimate opinii în sensul că şi o persoană juridică (inclusiv o instituţie publică) ar avea o atare calitate, întrucât şi aceasta ar putea exercita un serviciu de interes public pentru care să fi fost învestită de o autoritate publică sau să fie supusă controlului ori supravegherii acesteia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. S-a oferit exemplul persoanelor juridice care exercită servicii de interes public sub controlul ori supravegherea autorităţilor publice în temeiul unor contracte de concesiune sau cel în care administratorul judiciar în cadrul unei proceduri de insolvenţă este o persoana juridică. În primul rând, în analiza dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, trebuie pornit de la voinţa legiuitorului exprimată în expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în care se arată că s-a optat „pentru asimilarea cu funcţionarii a persoanelor fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora (notarii, executorii judecătoreşti). Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii“. Se constată, aşadar, că, în privinţa persoanelor care pot avea calitatea de funcţionar public asimilat, voinţa legiuitorului este clară, neechivocă, acestea fiind persoanele fizice ce îndeplinesc în mod cumulativ două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestite cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice. De altfel, este de observat că şi în dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, care definesc noţiunea de funcţionar „privat“, legiuitorul se referă expres la „persoanele fizice prevăzute în art. 175 alin. (2)“. Relevanţa expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 în definirea noţiunii de funcţionar public asimilat este subliniată şi de instanţa de contencios constituţional în analiza condiţiilor de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal (Decizia nr. 781/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018). În acest sens s-a statuat că: "19. Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, aşadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/ controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în Expunerea de motive la noul Cod penal, dispoziţiile art. 175 alin. (2) «vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii».20. Curtea observă că, în Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti). Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, «deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente, şi sunt supuse controlului acesteia»." Totodată, s-a arătat că, „pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat, este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea (paragraful 21)“. Concluzia anterioară rezultă şi din jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 18/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, dar şi din considerentele Deciziei nr. 20/2017 a aceluiaşi complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală: „Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcţia de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (numirea de către instanţa judecătorească a administratorului şi lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori a expertului tehnic judiciar). Sunt incluşi, aşadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice.“ Pe de altă parte, unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate „funcţionari publici“, în condiţiile art. 175 alin. (2) teza a doua din Codul penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice. Aşadar, sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, aşa-numitele profesii liberale. În acest sens se constată că profesiile liberale se organizează şi se exercită numai în condiţiile legii, ale statutului profesiei şi codului deontologic şi au statutul unor funcţii autonome, care se exercită în birouri sau cabinete ori în cadrul asociaţiilor profesionale înfiinţate potrivit legii. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul. De asemenea, în jurisprudenţa relativ recentă a Înaltei Curţi, s-a arătat că funcţionar public, în sensul legii penale, nu poate fi decât o persoană fizică, iar nu şi una juridică. Societatea profesională cu răspundere limitată şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice. Calitatea de funcţionar public asimilat nu este dobândită de persoana juridică, ci de persoana fizică ce exercită profesia de lichidator, astfel că, neavând calitatea cerută subiectului activ de art. 297 din Codul penal, respectiv de art. 246 din Codul penal (1969), persoana juridică nu poate fi autor al infracţiunii de abuz în serviciu (Decizia penală nr. 386/A din 7 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). Ca atare, astfel cum rezultă atât din voinţa explicită a legiuitorului, cât şi din jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme şi din deciziile instanţei de contencios constituţional, împrejurarea că o persoană juridică prestează un serviciu de interes public pentru care a fost învestită sau este supravegheată/controlată de o autoritate publică nu conduce la reţinerea calităţii sale de funcţionar public asimilat, această calitate dobândind-o persoanele fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanei juridice. De altfel, conferirea calităţii de funcţionar public persoanei juridice care îndeplineşte condiţiile cumulative prevăzute în art. 175 alin. (2) din Codul penal ar conduce, implicit, la concluzia că angajaţii unei atare persoane sunt funcţionari în sensul art. 308 alin. (1) din Codul penal, ceea ce, în mod evident, nu corespunde scopului pentru care legiuitorul a instituit această categorie a funcţionarilor publici asimilaţi. Nu în ultimul rând, referitor la situaţia particulară a instituţiilor publice, se constată că este greu de imaginat o situaţie în care o atare persoană juridică s-ar putea circumscrie dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. Aceasta ar presupune ca o persoană de drept public înfiinţată de către o autoritate a statului, finanţată din fonduri publice şi care prestează un anumit serviciu de interes public, să fie învestită de o autoritate publică să presteze un alt serviciu de interes public decât acela pentru care a fost înfiinţată. În raport cu considerentele anterioare, concluzia ce se impune este aceea că o instituţie publică (ca de altfel orice persoană juridică) nu poate avea calitatea de funcţionar public asimilat. În ceea ce priveşte calitatea de funcţionar se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, acesta este definit ca persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. În mod evident, o instituţie publică nu poate exercita însărcinări în serviciul unui funcţionar public asimilat [persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal] şi nici în cadrul unei persoane juridice, astfel că nu s-ar putea încadra în dispoziţiile 308 alin. (1) din Codul penal. De altfel, din modul în care textul a fost conceput, acesta se referă exclusiv la persoane fizice întrucât doar acestea pot exercita însărcinări în serviciul unei persoane fizice sau al unei persoane juridice. Pe de altă parte, distinct de concluziile anterioare, o analiză suplimentară se impune şi în raport cu obiectul juridic specific al infracţiunilor de luare de mită şi de abuz în serviciu. Astfel, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 din Codul penal, obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale ce impun interdicţia obţinerii unor foloase necuvenite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de către un funcţionar public, funcţionar public asimilat sau un funcţionar „privat“. Elementul material al laturii obiective constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public (asimilat sau privat) sau a unui act contrar acestor îndatoriri. O persoană juridică (deci şi o instituţie publică) nu are atribuţii de serviciu, ci încredinţează îndatoriri de serviciu persoanei fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul său, fiind, astfel, doar beneficiara exercitării acestora. Or, infracţiunea de luare de mită se poate comite doar în legătură cu un act de serviciu care intră în atribuţiile funcţionarului (respectiv a persoanei fizice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanei juridice) şi nu cu un act de competenţa persoanei juridice. Aşadar, chiar dacă organele reprezentative ale persoanei juridice ar lua decizia să pretindă, să primească bani ori alte foloase în numele acesteia, faptele nu ar putea fi comise decât în legătură cu atribuţii de serviciu ale funcţionarului care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei persoanei juridice, astfel că nu s-ar putea circumscrie infracţiunii de luare de mită. Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, care are ca obiect juridic general relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu, iar ca situaţie premisă existenţa unor îndatoriri de serviciu prevăzute de lege în exercitarea cărora să se afle funcţionarul prevăzut de art. 175 sau de art. 308 alin. (1) din Codul penal, situaţie în care o persoană juridică nu se poate regăsi, aceasta neputându-se afla în exercitarea unor „atribuţii de serviciu“. Prin urmare, dincolo de faptul că o instituţie publică (ca de altfel orice altă persoană juridică) nu ar putea avea calitatea de funcţionar public, funcţionar public asimilat în sensul art. 175 din Codul penal sau funcţionar în sensul art. 308 alin. (1) din Codul penal, aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu şi pentru că nu îndeplineşte condiţia privind obiectul juridic al acestor infracţiuni. O persoană juridică poate răspunde însă penal în calitate de complice sau instigator, forme de participaţie pentru care nu este necesară îndeplinirea exigenţelor prevăzute de lege pentru autor. În consecinţă, pentru argumentele prezentate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov şi va stabili că spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept în materie penală: "Dacă unitatea militară - spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică - unitate miliară - poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public“, şi stabileşte că:" Spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2023. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător ANDREI CLAUDIU RUS Magistrat-asistent, Florin Nicuşor Mihalache -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
