Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Euroluc Trans - S.R.L. Şcheia, judeţul Suceava, în Dosarul nr. 3.415/40/2017 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.131D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de înştiinţare fiind legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind încălcate textele din Legea fundamentală invocate de către autoarea excepţiei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2019, îndreptată prin Încheierea nr. 74 din 20 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.415/40/2017, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Euroluc Trans - S.R.L. Şcheia, judeţul Suceava, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni de anulare a deciziei privind desfacerea contractului de muncă şi plata de drepturi salariale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 38 din Codul muncii este contrar exigenţelor de claritate a legii şi încalcă dreptul la apărare al angajatorului. Astfel, deşi definiţia tranzacţiei din art. 2.267 alin. (1) din Codul civil se referă la contract, art. 38 din Codul muncii ar fi aplicabil şi în cazul actelor juridice unilaterale ale angajatului prin care se recunoaşte îndeplinirea de către angajator a obligaţiei de a plăti salariul. 6. Dreptul la apărare se încalcă, deoarece se restrânge angajatorului sfera mijloacelor de probă cu care poate dovedi îndeplinirea obligaţiilor, în condiţiile în care, de exemplu, declarând că a primit salariul, angajatul nu renunţă la dreptul la salariu, ci recunoaşte că acest drept a fost îndeplinit/executat de către angajator. 7. În opinia autoarei excepţiei, legiuitorul ar trebui să reglementeze expres momentul în care operează renunţarea la drepturile legale ale salariaţilor sau limitarea acestora. Astfel, dacă la încheierea contractului salariatul nu poate renunţa la dreptul de a primi salariul, ulterior, dacă angajatul declară că a primit salariul, nu se mai justifică considerarea acestei recunoaşteri ca renunţarea la dreptul respectiv. 8. Cu referire la art. 168 alin. (1) din Codul muncii, arată că este constituţional doar în măsura în care sintagma „orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit“ include şi declaraţii prin care salariaţii recunosc încasarea drepturilor salariale. Sintagma „orice alte documente justificative“, fiind mult prea generală, nu este conformă exigenţelor de calitate a legii. 9. Mai departe, se susţine că acest text de lege nu se corelează cu art. 1.499 din Codul civil, deoarece textul criticat nu precizează care sunt documentele justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit. Pentru a putea dovedi încasarea salariului, un înscris trebuie să fie semnat de salariat, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul se referă la semnarea statelor de plată. 10. Se încalcă şi dreptul la apărare al angajatorului, câtă vreme, din cauza neclarităţii art. 168 alin. (1) din Codul muncii, deşi angajatul recunoaşte printr-un înscris semnat că a primit salariul, acesta nu va fi luat în considerare de către instanţe, deşi exprimă voinţa nealterată a salariatului cu privire la încasarea salariilor. 11. Autoarea invocă în susţinere şi decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la standardele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească actele normative. 12. Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă nu îşi formulează, în mod expres, opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul cuprins: - Art. 38: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.“; – Art. 168 alin. (1): „Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit“. 17. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 alin. (3) privind procesul echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, consideră că sunt încălcate şi art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 38 teza întâi din Codul muncii, potrivit cărora „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege“, se referă la instituţia renunţării la un drept substanţial în materia dreptului muncii. În planul dreptului civil material, renunţarea la dreptul substanţial este reglementată de art. 13 din Codul civil, potrivit căruia „Renunţarea la un drept nu se prezumă“, iar în planul dreptului procesual este reglementată de art. 408 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului“. Se observă, deci, că legiuitorul a reglementat în mod diferenţiat, chiar opus, instituţia renunţării la un drept substanţial în dreptul muncii şi, respectiv, în dreptul civil. Astfel, dacă în dreptul civil se poate susţine că, principial, renunţarea la un drept este permisă, art. 13 din Codul civil interzicând exclusiv prezumarea renunţării, în materia dreptului muncii renunţarea este, principal, interzisă. 19. Raţiunile unei astfel de reglementări diferenţiate pot fi cu uşurinţă relevate. Astfel, dreptul la muncă este recunoscut printr-o reglementare expresă în Constituţie, mai precis în art. 41 alin. (1), care dispune că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă“. Întrucât munca este un aspect crucial al existenţei individuale şi colective, însăşi Constituţia reglementează dreptul la exercitarea acesteia. Mai mult, având în vedere că, prin natura lor, raporturile de muncă presupun o subordonare principială şi legal consacrată a angajatului faţă de angajator, consacrarea în Constituţie a dreptului fundamental la muncă trebuie să fie înţeleasă şi ca o protecţie oferită celui aflat într-o poziţie vulnerabilă, angajatul, în faţa celui mai puternic, angajatorul. În schimb, sfera mult mai cuprinzătoare a raporturilor de drept civil este, printre altele, guvernată (şi) de principiul egalităţii formale a părţilor acestora. Ca atare, dispoziţiile art. 38 teza întâi din Codul muncii trebuie înţelese ca un mecanism de asigurare a acestei protecţii care trebuie să fie acordată angajatului. Interdicţia expresă din cuprinsul art. 38 teza întâi din Codul muncii impusă angajatului - de a renunţa la drepturile ce îi sunt recunoscute prin lege - reprezintă un mecanism efectiv şi chiar necesar pus la punct de către legiuitor pentru a garanta dreptul fundamental la muncă. La rândul său, interdicţia cuprinsă în art. 38 teza a doua din Codul muncii, potrivit căruia „Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate“, reprezintă o normă-mijloc menită să asigure efectivitatea normei-scop, cuprinsă în teza întâi a articolului menţionat. În lipsa acestei norme-mijloc, norma-scop şi-ar pierde mult din vitalitate şi chiar însăşi utilitatea. Într-adevăr, nulitatea expresă a unei eventuale tranzacţii prin care angajatul ar renunţa la drepturile acordate de lege închide, practic, posibilitatea de a eluda efectivitatea interdicţiei renunţării la drepturile prevăzute de lege. Prin urmare, art. 38 din Codul muncii, în ambele sale componente, contrar susţinerii din motivarea excepţiei, respectă exigenţele de calitate a legii. 20. Criticile formulate prin raportare la dreptul la apărare vădesc confuzia dintre, pe de o parte, chestiunea renunţării la un drept legal, în particular dreptul la salariu, şi, pe de altă parte, chestiunea executării de către angajator a obligaţiei legale de a achita salariul. Aceste problematici sunt distincte: simplul fapt că legiuitorul interzice renunţarea la dreptul de a încasa salariul nu are nicio repercusiune asupra executării contractului de muncă şi, implicit, a dovedirii faptului plăţii salariului. Astfel, prevederile criticate interzic renunţarea la dreptul de a primi salariul, prin act unilateral al angajatului sau pe calea unei tranzacţii încheiate între angajat şi angajator, şi nu au o legătură directă cu faptul plăţii şi primirii acestuia. Cum s-a menţionat, recunoaşterea primirii salariului reprezintă o simplă chestiune de executare a raporturilor de dreptul muncii. Prin urmare, interdicţia impusă salariatului de a renunţa la dreptul de a primi salariul nu îl împiedică pe angajator de a se prevala, în dovedirea executării obligaţiilor contractuale, de eventuala recunoaştere scrisă a angajatului că a primit salariul. În aceste condiţii, şi critica formulată din perspectiva dreptului la apărare este neîntemeiată. 21. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a art. 168 alin. (1) din Codul muncii, Curtea observă că, în realitate, prevederile acestuia pot fi înţelese şi ca un mijloc pus de lege la dispoziţia angajatorului prin care acesta îşi poate reprezenta pentru viitor, în mod clar şi efectiv, raporturile cu angajatul. Aceste norme sunt deci, în parte cel puţin, norme de protejare a angajatorului care, contrar susţinerilor autoarei prezentei excepţii, îl ajută să construiască în mod clar raporturile cu angajaţii săi. În mod concret, art. 168 alin. (1) din Codul muncii stabileşte maniera în care angajatorul va putea proba că şi-a executat obligaţia fundamentală, de plată a salariului. Este indicat mijlocul de probă dominant, cel mai răspândit şi lesnicios în raporturile de muncă, respectiv semnarea statelor de plată de către salariat prin care recunoaşte încasarea acestuia. Mai mult decât atât, legiuitorul a generalizat admisibilitatea tuturor înscrisurilor, pe care le denumeşte documente justificative, în probarea faptului plăţii salariului. Contrar susţinerii autoarei excepţiei, simplul fapt că legiuitorul nu a detaliat expresia documente justificative nu antrenează, automat, sancţiunea neclarităţii acesteia. Curtea Constituţională nu poate să se substituie instanţelor judecătoreşti cărora, în procesul de înfăptuire a justiţiei, le revine rolul de a interpreta legea în procesul de soluţionare a litigiilor cu care sunt învestite. 22. Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 882 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, a reţinut că art. 168 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu creează o situaţie discriminatorie sau favorizantă pentru vreuna dintre părţile contractului de muncă. Această cerinţă prevăzută de textul criticat contribuie, în fapt, la protejarea siguranţei raporturilor juridice dintre salariaţi şi angajatori. De asemenea, Curtea a mai arătat că nu este împiedicată nici exercitarea dreptului la apărare al angajatorului, întrucât acesta este cel care deţine documentele justificative prevăzute de textul de lege criticat, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste probe. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Euroluc Trans - S.R.L. Şcheia, judeţul Suceava în Dosarul nr. 3.415/40/2017 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
