Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 897 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 897 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 335 din 1 aprilie 2021

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria         │- judecător       │
│Pivniceru          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, excepţie ridicată de Societatea Vitalia Salubritate Prahova - S.R.L. din localitatea Băicoi, judeţul Prahova, în Dosarul nr. 6.967/204/2017 al Judecătoriei Câmpina - Secţia civilă şi de către Societatea Ecorec - S.A. din localitatea Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, în Dosarul nr. 10.859/1748/2017 al Judecătoriei Cornetu. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 617D/2018 şi nr. 728D/2018.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 septembrie 2020, în prezenţa reprezentanţilor convenţionali ai autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Onorina-Luciana Preda şi domnul avocat Daniel Radu, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere necesitatea unei mai bune studieri a problemelor ce formează obiectul dezbaterii, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru 20 octombrie 2020 şi apoi pentru data de 18 noiembrie 2020. La acest termen de judecată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul prevederilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru datele de 26 noiembrie 2020 şi 15 decembrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 2 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.967/204/2017, Judecătoria Câmpina - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea Societatea Vitalia Salubritate Prahova - S.R.L. din localitatea Băicoi, judeţul Prahova, cu ocazia judecării unei cauze civile având ca obiect o contestaţie la executare formulată în contradictoriu cu intimata Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală - Direcţie Evidenţă şi Colectare.
    4. Prin Încheierea din 16 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 10.859/1748/2017, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea Societatea Ecorec - S.A. din localitatea Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, cu ocazia judecării unei cauze civile având ca obiect o contestaţie la executare formulată în contradictoriu cu intimata Administraţia Fondului pentru Mediu.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin că reglementarea criticată, prin impunerea în obligaţia exclusivă a operatorului însărcinat cu depozitarea deşeurilor, fără nicio posibilitate de recuperare, a sumelor plătite către Administraţia Fondului pentru Mediu, încalcă flagrant principiul constituţional al previzibilităţii şi clarităţii legilor care, astfel cum a reţinut în mod constant Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, derivă din art. 1 alin. (5) al Legii fundamentale. Apreciază, astfel, că are loc o încălcare flagrantă a acestui principiu, întrucât responsabilitatea plăţii taxei de depozitare trebuie corelată cu responsabilitatea de mediu a producătorului/deţinătorului de deşeuri, scopul Directivei 2008/98/CE privind deşeurile şi de abrogare a anumitor directive şi al Legii nr. 211/2011 fiind acela de a reduce producerea de deşeuri care nu pot fi reciclate, responsabilitatea gestionării deşeurilor revenind cu prioritate producătorului şi operatorului de colectare a deşeurilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 211/2011, iar potrivit principiului poluatorul plăteşte, costul gestionării deşeurilor urmează să fie suportat de producătorul iniţial de deşeuri sau de deţinătorii actuali ori deţinătorii anteriori ai deşeurilor. Se arată că, în aplicarea acestui principiu, astfel cum este reglementat în legislaţia privind regimul deşeurilor, autoarele excepţiei ar urma să încaseze taxa pentru deşeurile inerte şi periculoase de la deţinătorul actual al deşeurilor, şi anume operatorul care colectează aceste deşeuri şi le depozitează. Acest mecanism nu a fost însă niciodată reglementat pe cale legislativă, aşa încât trebuie suportate rigorile unei legi care nu este coordonată chiar cu legislaţia la nivel comunitar în privinţa perceperii acestei taxe, a cărei recuperare nu poate avea loc, în lipsa instrumentelor juridice necesare.
    6. În acest context, autoarele excepţiei menţionează faptul că, având în vedere procentul extrem de scăzut de reciclare a deşeurilor în România şi obiectivele de reciclare care trebuie atinse până în anul 2020, prevăzute de Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deşeurile, prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, legiuitorul a introdus o taxă de depozitare la groapă. Această taxă a fost prorogată până în ianuarie 2017, însă, începând cu data de 1 iulie 2017, adică după numai 6 luni de la intrarea în vigoare, obligaţia de plată a taxei de depozitare a fost suspendată până la 1 ianuarie 2019, prin art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, ceea ce, în opinia autoarelor excepţiei, denotă faptul că plata taxei de depozitare a fost controversată încă de la data intrării sale în vigoare, iar legiuitorul, observând numeroasele neclarităţi privind această taxă, a înţeles să acţioneze şi să suspende plata acesteia.
    7. Autoarele excepţiei susţin, astfel, că interpretarea corectă a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 este aceea că obligaţia de plată a taxei de depozit de către proprietarii/administratorii depozitelor devine exigibilă doar în momentul în care acest plătitor a încasat aceste sume de la contribuabil şi le poate transmite mai departe Fondului pentru mediu, orice altă interpretare fiind contrară atât legislaţiei comunitare, cât şi dreptului la un bun, prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii.
    8. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate formulate, autoarele excepţiei fac trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, şi anume la Cauza C-172/08 - Pontina Ambiente - Srl împotriva Regione Lazio şi la Cauza C-97/11 - Amia SpA împotriva Provincia Regionale di Palermo, şi arată că statul român nu a creat un cadru legal apt a face posibilă încasarea acestei taxe de către operatorii depozitelor de la contribuabil, în schimb, prin executarea silită fiscală se urmăreşte încasarea acestor sume datorate de alte entităţi statale de la un privat care nu datorează aceste sume, ci doar are obligaţia de a le vărsa la Fondul pentru mediu.
    9. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 617D/2018, Judecătoria Câmpina - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu este neîntemeiată. În esenţă, instanţa reţine că prevederile legale criticate sunt clare şi precise, iar suspendarea taxei în discuţie a fost justificată de faptul că actuala formă a taxelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din ordonanţa de urgenţă criticată, cu modificările şi completările ulterioare, a condus la majorarea tarifelor practicate pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor cu contravaloarea acestei obligaţii fiscale datorată la Fondul pentru mediu, reflectându-se asupra veniturilor populaţiei, care, în final, va suporta această cheltuială, iar nu ca urmare a pretinselor neclarităţi, astfel cum susţine autoarea excepţiei. Cu privire la încălcarea principiului accesului liber la justiţie, instanţa de judecată apreciază că acesta nu este încălcat, de altfel autoarea excepţiei nemotivând modalitatea în care ar fi afectat acest principiu prin reglementarea legală criticată.
    10. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 728D/2018, Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu este întemeiată. Astfel, instanţa de judecată arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 şi Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor nu stabilesc procedura concretă prin care taxa de depozit este colectată de către proprietarul/ administratorul depozitului de deşeuri, iar în situaţia din speţă, faptul că deţinătorul/generatorul de deşeuri municipale şi debitorul obligaţiei de a plăti această taxă este unitatea administrativ-teritorială îngreunează activitatea de colectare a taxei şi de virare a acesteia către Fondul pentru mediu. În opinia instanţei de judecată, obligarea proprietarului/administratorului depozitului de deşeuri la virarea către Fondul pentru mediu a taxei de depozit anterior achitării sale de către generatorul de deşeuri încalcă dreptul de proprietate al proprietarului/ administratorului depozitului de deşeuri, obligându-l pe acesta să plătească o sumă de bani în cuantum ridicat din fonduri proprii, neexistând certitudinea încasării ulterioare a taxei de la debitor. Totodată, prin instituirea unei asemenea obligaţii în sarcina proprietarului/administratorului depozitului de deşeuri, indiferent dacă taxa de depozit a fost sau nu încasată de la debitorul contribuabil, instanţa apreciază că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 56 din Constituţie, nefiind realizată o aşezare justă a sarcinilor fiscale.
    11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosare, susţinerile avocaţilor prezenţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 30 decembrie 2005, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 30 august 2013, ordonanţă aprobată prin Legea nr. 384/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, prevederi care aveau următorul conţinut normativ:
    - Art. 9 alin. (1): „Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din: [...]
    c) taxele încasate de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru deşeurile inerte şi nepericuloase încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare, în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2;“;
    - Art. 11 alin. (1): „Sumele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a), b), c), e), f) şi s) se declară şi se plătesc lunar de către persoanele juridice şi fizice care desfăşoară activităţile respective, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea.“

    15. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 raportate la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul de proprietate privată, precum şi celor ale art. 56 alin. (2) referitoare la contribuţiile financiare şi aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
    16. Examinând criticile formulate, Curtea reţine că, în esenţă, se invocă neconstituţionalitatea reglementării criticate prin prisma faptului că pentru perioada 1 ianuarie - 1 iulie 2017 nu exista o soluţie legislativă univocă, clară şi previzibilă, care să reglementeze situaţia operatorilor de depozite în privinţa taxei de depozitare instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, în ceea ce priveşte modalitatea de recuperare a acestei taxe de la persoanele care trebuie să suporte costul eliminării finale pentru deşeurile inerte şi nepericuloase, context în care se susţine că obligarea operatorului însărcinat cu depozitarea deşeurilor la plata unei taxe de depozitare, fără a fi reglementat şi mecanismul de recuperare a acestei taxe, lezează în mod grav drepturile fundamentale recunoscute şi garantate de Constituţie, invocate de autoarele excepţiei.
    17. Din perspectiva evoluţiei cadrului legislativ prin care s-a implementat această taxă, Curtea reţine că prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu s-a modificat conţinutul normativ al art. 9 alin. (1) lit. c), în sensul introducerii taxei de depozitare, ce urma să crească progresiv de la 50 lei/tonă în 2014 la 80 lei/tonă în 2015 şi 120 lei/tonă începând cu 2016. Prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 384/2013 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, s-a prevăzut că obligaţia de plată a taxei de depozitare instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017. Ulterior însă, aşa cum reiese din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 48/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 30 iunie 2017, „ţinând cont de faptul că actuala formă a taxelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 [...], a condus la majorarea tarifelor practicate pentru activităţile specifice serviciului de salubrizare a localităţilor cu contravaloarea acestei obligaţii fiscale datorată la Fondul pentru mediu, reflectându-se asupra veniturilor populaţiei, care în final va suporta această cheltuială“, prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2017, legiuitorul delegat a prevăzut că aceste taxe se suspendă până la 1 ianuarie 2019.
    18. Aşa fiind, Curtea reţine că taxa de depozitare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, în forma redacţională criticată de autoarele excepţiei, a fost în vigoare pentru o perioadă de 6 luni, în intervalul 1 ianuarie - 1 iulie 2017. În perioada de referinţă, Curtea observă, că prin Metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aprobată prin Ordinul ministrul mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 14 iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilea modul de calcul al contribuţiilor, taxelor, penalităţilor şi altor sume pe care contribuabilii/plătitorii trebuie să le declare şi să le plătească la Fondul pentru mediu, şi anume că, începând cu data de 1 ianuarie 2017, proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite aveau obligaţia de a declara şi de a plăti la Fondul pentru mediu taxa pentru deşeurile inerte şi deşeurile nepericuloase încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare în spaţii autorizate în acest scop, în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005. Obligaţia de plată a taxei de depozitare revenea următorilor proprietari sau, după caz, administratori de depozite: celor care deţin sau administrează depozite autorizate de deşeuri inerte, pentru deşeurile inerte încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare; celor care deţin sau administrează depozite autorizate de deşeuri nepericuloase, pentru deşeurile municipale încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare; şi celor care deţin sau administrează depozite autorizate de deşeuri nepericuloase, pentru deşeurile nepericuloase de orice altă origine, eliminate final prin depozitare, care satisfac criteriile de acceptare la depozitul de deşeuri nepericuloase. Se prevedea, de asemenea, că, începând cu data de 1 ianuarie 2017, baza de calcul al taxei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 o reprezentau cantităţile de deşeuri inerte şi cantităţile de deşeuri nepericuloase, iar de la aceeaşi dată, taxele pentru deşeurile inerte şi deşeurile nepericuloase încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare se declarau şi se plăteau lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea, de către proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite.
    19. Curtea observă că în contextul prorogării intrării în vigoare a obligaţiei de plată a taxei de depozitare pentru data de 1 ianuarie 2019, redenumită contribuţie pentru economia circulară, şi al modificării succesive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 19 iulie 2018, şi prin Legea nr. 31/2019 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, a Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 14 ianuarie 2019, reglementarea criticată prevede, în prezent, că „veniturile Fondului pentru mediu se constituie din (…) contribuţia pentru economia circulară încasată de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru deşeurile municipale, deşeuri din construcţii şi desfiinţări, destinate a fi eliminate prin depozitare, în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2;“.
    20. În acest nou context legislativ, prin art. I pct. 1 şi pct. 3 din Ordinul nr. 149/2019 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019, a fost modificat art. 17 din Metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu şi se prevede că proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite au obligaţia de a declara şi de a plăti la Fondul pentru mediu contribuţia pentru economia circulară pentru deşeurile municipale şi deşeurile din construcţii şi desfiinţări destinate a fi eliminate prin depozitare în spaţii autorizate în acest scop, în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005. Această obligaţie revine, după caz, proprietarilor sau administratorilor de depozite pentru deşeurile municipale şi deşeurile din construcţii şi desfiinţări, inclusiv cele stocate temporar, încredinţate în vederea eliminării finale prin depozitare. De asemenea, la art. 18 din aceeaşi metodologie, se prevede că „În baza principiului «poluatorul plăteşte» şi pentru implementarea instrumentului economic «plăteşte cât arunci», contravaloarea contribuţiei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se suportă de către persoana fizică sau persoana juridică ce încredinţează pentru eliminare finală deşeurile municipale şi deşeurile din construcţii şi desfiinţări.“
    21. Curtea subliniază faptul că prin modificările legislative operate, scopul legiuitorului a fost acela de a alinia legislaţia din România la legislaţia europeană în domeniul gestionării deşeurilor şi de a implementa unele instrumente economice foarte importante pentru modernizarea gestionării deşeurilor din România. Astfel, instrumentele economice care au fost implementate în legislaţia naţională au fost „plăteşte pentru cât arunci“, „răspunderea extinsă a producătorului“ şi taxa la depozitare. Pentru a pune în aplicare instrumentele economice „plăteşte pentru cât arunci“ şi „răspunderea extinsă a producătorului“ au fost necesare modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu, astfel încât să fie stabilite clar responsabilităţile şi obligaţiile tuturor părţilor implicate, ţinând cont inclusiv de modificările aduse prin promovarea pachetului economiei circulare. Totodată, luând în considerare abordarea la nivelul Comisiei Europene care se reflectă în pachetul economiei circulare, în locul taxei la depozitare s-a instituit „contribuţia pentru economia circulară“. Curtea reţine că această taxă la depozitare a deşeurilor este un instrument folosit în toate ţările Uniunii Europene cu scopul de a micşora cantităţile de deşeuri reciclabile.
    22. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul analizat, Curtea Constituţională apreciază ca fiind relevantă Hotărârea Curţii de Justiţie (Camera a doua) din 25 februarie 2010, pronunţată în Cauza C-172/08 - Pontina Ambiente - S.R.L. împotriva Regione Lazio, şi Hotărârea Curţii de Justiţie (Camera a patra) din 24 mai 2012, pronunţată în Cauza C-97/11 - Amia SpA împotriva Provincia Regionale di Palermo.
    23. Curtea reţine, astfel, că în prima hotărâre menţionată, Curtea de Justiţie a reţinut că „articolul 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1.882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care supune operatorul unui depozit de deşeuri la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat deşeurile şi ce prevede sancţiuni pecuniare pentru acesta în cazul plăţii cu întârziere a acestei taxe, cu condiţia totuşi ca această reglementare să fie însoţită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menţionate are loc efectiv şi în termen scurt şi că toate costurile legate de recuperare şi în special costurile care rezultă din întârzierea la plata sumelor datorate operatorului în acest temei de colectivitatea locală menţionată, inclusiv sancţiunile pecuniare aplicate eventual acestuia şi având drept cauză această întârziere, se repercutează în preţul care trebuie plătit de această colectivitate operatorului menţionat. Este de competenţa instanţei naţionale să verifice dacă sunt îndeplinite aceste condiţii.“ În ceea ce priveşte art. 1-3 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, Curtea a statuat că acestea „trebuie interpretate în sensul că sumele datorate operatorului unui depozit de deşeuri de către o colectivitate locală care a depozitat deşeuri, sume precum cele datorate în temeiul rambursării unei taxe, intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate şi statele membre trebuie să se asigure, prin urmare, că acest operator poate solicita dobânzi în caz de întârziere la plata sumelor menţionate imputabilă acestei colectivităţi locale“, având în vedere faptul că relaţia dintre operatorul unui depozit de deşeuri şi colectivitatea care depozitează deşeuri constituie o tranzacţie între o întreprindere şi o colectivitate publică, ce conduce la o prestare de servicii contra cost şi, aşadar, la o tranzacţie comercială în sensul art. 2 punctul 1 din Directiva 2000/35/CE.
    24. În cea de-a doua hotărâre relevantă, mai sus menţionată, instanţa europeană a hotărât că revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale contestate, sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun caz să ajungă la o interpretare a dreptului său naţional care să permită soluţionarea acţiunii principale într-un mod conform textului şi finalităţii Directivei 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1.882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003, şi ale Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, iar în cazul în care o astfel de interpretare nu este posibilă, instanţa de trimitere are obligaţia să lase neaplicată orice dispoziţie naţională contrară art. 10 din Directiva 1999/31/CE şi articolelor 1-3 din Directiva 2000/35/CE.
    25. Pornind de la considerentele de principiu reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, mai sus menţionată, sub aspectul legislaţiei incidente în domeniul analizat (în vigoare în perioada 1 ianuarie-1 iulie 2017), apreciată de autorii excepţiei ca fiind lipsită de claritate şi previzibilitate sub aspectul cunoaşterii destinatarului taxei de depozitare, Curtea constată că potrivit art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 394 din 10 mai 2005, ce transpune în legislaţia naţională Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor, „(1) Costurile aferente activităţii de depozitare se suportă de către generatorii şi deţinătorii de deşeuri. (2) Autorităţile administraţiei publice locale iau măsuri ca atât costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea unui depozit de deşeuri municipale, cât şi costurile estimate pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului să fie acoperite de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit. (3) Autorităţile administraţiei publice locale iau măsurile necesare pentru ca operatorii de salubritate care desfăşoară activităţi de precolectare, colectare şi transport să depună aceste deşeuri la depozitele la care a fost arondată localitatea în care aceştia îşi desfăşoară activitatea conform contractului de delegare a gestiunii serviciului de salubrizare prin concesiune. Localităţile care sunt arondate la depozit sunt indicate în acordul/autorizaţia de mediu, după caz. (4) Tarifele pentru activitatea de depozitare a deşeurilor trebuie să includă cheltuielile aferente tuturor operaţiilor precizate de autoritatea centrală pentru protecţia mediului. (5) Operatorii economici generatori de deşeuri industriale care operează propriile depozite evidenţiază separat în registrele contabile costurile prevăzute pentru organizarea, exploatarea şi închiderea depozitului de deşeuri. (6) Operatorii depozitelor de deşeuri industriale care oferă servicii de depozitare pentru terţi vor lua măsuri ca atât costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea depozitului, cât şi costurile estimate pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului să fie acoperite de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit.“
    26. În acest context, Curtea reţine că, astfel cum s-a statuat în Cauza Pontina Ambiente - S.R.L. împotriva Regione Lazio, taxa de depozitare a deşeurilor constituie un cost de exploatare, în sensul art. 10 din Directiva 1999/31/CE. Curtea observă, astfel, că prin modul în care a fost transpusă Directiva 1999/31/CE în legislaţia naţională s-a creat posibilitatea operatorilor de depozite de deşeuri să ia toate măsurile necesare pentru a-şi acoperi costurile prevăzute pentru exploatarea depozitului de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit. Totodată, legiuitorul a stabilit în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale luarea măsurilor pentru ca toate costurile prevăzute pentru organizarea şi exploatarea unui depozit de deşeuri municipale să fie acoperite de preţul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deşeu în acel depozit.
    27. De asemenea, Curtea observă că prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 28 martie 2014, la art. 21 din capitolul 13 intitulat „Costurile“, act normativ ce constituie transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008, s-a prevăzut că „(1) În conformitate cu principiul «poluatorul plăteşte» costurile operaţiunilor de gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după caz, de deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor. (2) La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, prin actul normativ care reglementează categoria de deşeuri se stabilesc cazurile în care costurile gestionării deşeurilor urmează să fie suportate în întregime sau parţial de către producătorul produsului din care derivă deşeul respectiv şi eventuala participare a distribuitorilor unui asemenea produs la aceste costuri. (3) În cazul deşeurilor abandonate şi în cazul în care producătorul/deţinătorul de deşeuri este necunoscut, cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului, precum şi cele de transport, valorificare, recuperare/reciclare, eliminare sunt suportate de către autoritatea administraţiei publice locale. (4) După identificarea producătorului/deţinătorului de deşeuri, acesta este obligat să suporte atât cheltuielile prevăzute la alin. (3), efectuate de autoritatea administraţiei publice locale, cât şi pe cele legate de acţiunile întreprinse pentru identificare.“
    28. Curtea observă că prin Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 8 septembrie 2014, act normativ ce stabileşte cadrul juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanţarea şi controlul funcţionării serviciului public de salubrizare a localităţilor, se prevede că, potrivit art. 2 alin. (3) lit. j), serviciul de salubrizare cuprinde, printre altele, şi activitatea de administrare a depozitelor de deşeuri şi/sau a instalaţiilor de eliminare a deşeurilor municipale şi a deşeurilor similare. Finanţarea serviciului de salubrizare este prevăzută în art. 25 şi art. 26 din Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi se realizează cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare privind finanţele publice locale, precum şi cu respectarea următoarelor principii: recuperarea integrală prin tarife, taxe speciale sau subvenţii de la bugetul local a costurilor de operare şi a investiţiilor pentru înfiinţarea, reabilitarea şi dezvoltarea sistemelor de salubrizare; menţinerea echilibrului contractual.
    29. În sfera aceluiaşi domeniu de reglementare, Curtea învederează că, potrivit art. 43 alin. (2) lit. d) şi alin. (5) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 5 martie 2013, veniturile operatorilor se constituie prin încasarea de la utilizatori, sub formă de preţuri sau tarife, a sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate/prestate şi, după caz, din alocaţii bugetare, cu respectarea principiului recuperării în totalitate de către operatori a costurilor furnizării/prestării serviciilor, cu excepţia situaţiilor în care aceştia furnizează/prestează serviciile de utilităţi publice în baza unui contract de concesiune. Preţurile şi tarifele pentru plata serviciilor de utilităţi publice se propun de operatori şi se stabilesc, se ajustează sau se modifică prin hotărâri ale autorităţilor deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale ori, după caz, ale asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară având ca scop serviciile de utilităţi publice, în condiţiile legilor speciale, cu respectarea metodologiilor elaborate de autoritatea de reglementare competentă.
    30. Curtea subliniază faptul că, în considerarea principiului descentralizării serviciilor de salubrizare, principiu prevăzut la art. 3 lit. b) din Legea nr. 101/2006, activitatea de administrare a depozitelor de deşeuri este separată de activitatea de colectare a deşeurilor, iar, în practică, aceste activităţi sunt desfăşurate de operatori economici diferiţi, în baza unor contracte de delegare a gestiunii încheiate cu autorităţile administrativ-teritoriale sau cu asociaţiile de dezvoltare intercomunitare. Pentru prestarea serviciilor legate de operarea depozitelor de deşeuri, operatorii de depozitare încasează tarife de depozitare calculate pe tona de deşeuri preluate în vederea depozitării. Deşeurile primite de operatorii depozitelor de deşeuri în vederea depozitării finale provin, în cea mai mare proporţie, de la operatorii de colectare, care au obligaţia să plătească tariful de depozitare. La rândul lor, operatorii activităţii de colectare a deşeurilor încasează tarife specifice de colectare de la utilizatorii finali ai serviciului, tarife, de regulă, fixe, aplicate în funcţie de numărul persoanelor dintr-o unitate locativă. Tarifele de depozitare şi, respectiv, tarifele de colectare a deşeurilor de la utilizatorii finali sunt stabilite prin contractul de delegare a gestiunii. Modificările ulterioare cu privire la aceste tarife sunt aprobate de către delegatari (autorităţile administraţiei publice locale sau, după caz, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară), în temeiul legislaţiei specifice, şi intră în vigoare de la data aprobării lor prin hotărâri ale delegatarilor.
    31. În contextul celor mai sus menţionate, raportat la cauzele de faţă, Curtea reţine că, astfel cum reiese din actele aflate la dosare, între Societatea Vitalia Salubritate Prahova - S.R.L. (în calitate de prestator de servicii) şi mai mulţi operatori de colectare a deşeurilor au fost încheiate în perioada 2010-2016 mai multe contracte de prestări de servicii, având ca obiect depozitarea şi tratarea deşeurilor menajere, stradale şi industriale, iar în temeiul acestor contracte societatea şi-a asumat obligaţia de administrare a depozitului pentru deşeuri inerte şi nepericuloase încredinţate de operatorii de colectare a deşeurilor, în vederea eliminării finale prin depozitare. Unitatea administrativ-teritorială este producătorul de deşeuri, operatorul de salubrizare este persoana juridică ce se află în posesia deşeurilor, iar Societatea Vitalia Salubritate Prahova - S.R.L. este persoana juridică căreia i se încredinţează deşeurile în vederea eliminării finale prin depozitare. Aceeaşi situaţie este şi în ceea ce priveşte Societatea Ecorec - S.A., care este administratorul depozitului de deşeuri, iar deţinătorul/generatorul de deşeuri municipale şi debitorul obligaţiei de plată al acestei taxe este unitatea administrativ-teritorială.
    32. Curtea arată, astfel, că potrivit contractului de prestări servicii, pentru neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor contractuale prevăzute în cadrul acestuia, părţile contractante răspund conform Codului civil şi celorlalte acte normative incidente. Părţile contractante pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului sub forma daunelor moratorii ori compensatorii. Totodată, acestea convin ca toate neînţelegerile privind validitatea contractului sau rezultate din interpretarea, executarea ori încetarea acestuia să fie rezolvate pe cale amiabilă de reprezentanţii lor, iar în cazul în care nu este posibilă rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă, părţile se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente.
    33. Curtea remarcă, totodată, că, astfel cum s-a reţinut în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua) din 25 februarie 2010, pronunţată în Cauza C-172/08 - Pontina Ambiente - Srl împotriva Regione Lazio, sumele datorate operatorului unui depozit de deşeuri de către o colectivitate locală care a depozitat deşeuri intră în domeniul de aplicare al art. 3 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale (ulterior abrogată prin Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului), astfel încât acest operator poate solicita dobânzi în caz de întârziere la plata sumelor menţionate imputabilă acestei colectivităţi locale.
    34. Curtea subliniază că în scopul transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 48 din 23 februarie 2011, precum şi în scopul instituirii unor mecanisme eficiente pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată rezultând din contractele încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013. Potrivit art. 16 din actul normativ menţionat, dacă debitorul întârzie în efectuarea plăţii, creditorul poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de prevederile art. 1.013-1.024 din cadrul titlului IX al Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    35. Aşa fiind, având în vedere cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, mai sus menţionată, în sensul că revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale contestate, sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun caz să ajungă la o interpretare a dreptului său naţional care să permită soluţionarea acţiunii principale într-un mod conform textului şi finalităţii Directivei 1999/31/CE a Consiliului privind depozitele de deşeuri, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile autoarelor formulate din perspectiva faptului că în perioada 1 ianuarie-1 iulie 2017 nu exista niciun mecanism de recuperare a sumelor plătite, cu titlu de taxă de depozit, de către administratorii, respectiv proprietarii de depozite de deşeuri, de la cei care trebuie să suporte, de fapt, aceste costuri, şi anume generatorii şi deţinătorii de deşeuri, potrivit principiului „poluatorul plăteşte“. Aceasta, întrucât, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres o procedură prin care se puteau recupera sumele în discuţie, existau totuşi pârghiile necesare în vederea realizării acestui interes legitim.
    36. Curtea menţionează, de altfel, că legea civilă oferă posibilitatea operatorilor depozitelor de deşeuri să se îndrepte cu acţiune în regres împotriva propriilor debitori, recuperând astfel orice sume le-ar fi datorate de către aceştia, o atare acţiune fiind la dispoziţia celui care a fost obligat la plată ori a efectuat-o pentru o altă persoană şi care urmăreşte înapoierea de către aceasta a sumei care, potrivit legii, este în sarcina ei.
    37. Referitor la prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, acestea prevăd că sumele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) se declară şi se plătesc lunar de către persoanele juridice şi fizice care desfăşoară activităţile respective, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea, astfel încât Curtea apreciază că, prin conţinutul lor normativ, acestea nu conţin niciun viciu de neconstituţionalitate, stabilind doar un calendar fiscal cu privire la plata către Fondul pentru mediu a taxelor încasate de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru deşeurile inerte şi nepericuloase încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin depozitare.
    38. În fine, din perspectiva criteriilor de claritate şi previzibilitate a reglementării criticate, Curtea constată că legislaţia privind gestionarea deşeurilor este extrem de complexă, fiind elaborată la nivel strategic prin mai multe directive europene şi transpusă în dreptul intern prin numeroase legi, hotărâri ale Guvernului şi ordine de ministru. În acest context, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune, fiind în special cazul profesioniştilor care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă. S-a învederat faptul că în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar normele juridice nu trebuie niciodată interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materia analizată (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 836 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 12 martie 2018). Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (în acest sens sunt hotărârile din 25 mai 1993 şi din 15 noiembrie 1996, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).
    39. Aşadar, Curtea învederează faptul că taxa de depozitare este un instrument economico-financiar instituit prin acte normative care reglementează Fondul pentru mediu, ca efect al amplului proces de armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare. Această taxă are la bază principiul european „poluatorul plăteşte“ şi poate fi un mecanism determinant pentru conştientizarea cetăţenilor cu privire la costul gestionării deşeurilor şi, implicit, implementarea sistemului de plată „plăteşte cât arunci“, toate acestea conducând la creşterea gradului de colectare separată a deşeurilor.
    40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Vitalia Salubritate Prahova - S.R.L. din localitatea Băicoi, judeţul Prahova, în Dosarul nr. 6.967/204/2017 al Judecătoriei Câmpina - Secţia civilă şi de Societatea Ecorec - S.A. din localitatea Popeşti Leordeni, judeţul Ilfov, în Dosarul nr. 10.859/1.748/2017 al Judecătoriei Cornetu şi constată că prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Câmpina - Secţia civilă şi Judecătoriei Cornetu şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2020.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ingrid Alina Tudora

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 897 din 15 decembrie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"