Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Carmen Angelica Stan în Dosarul nr. 7.398/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.713D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată că aceasta este parţial întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Precizează că dispoziţiile legale criticate creează o discriminare în cadrul categoriei asistenţilor judiciari, deoarece la stabilirea salarizării acestora sunt avute în vedere doar perioadele aferente unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Or, această blocare la pragul de 5 ani creează discriminări pentru asistenţii judiciari cu o vechime în funcţie mai mare. Arată că, în cauza de faţă, criticile de neconstituţionalitate sunt formulate diferit de cele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 812 din 10 noiembrie 2020*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate. *) Decizia nr. 812 din 10 noiembrie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 4 februarie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 4 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.398/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Excepţia a fost ridicată de Carmen Angelica Stan într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece instituie discriminări sub aspectul recunoaşterii vechimii în specialitate între asistenţii judiciari aflaţi în exercitarea unui singur mandat, pe de o parte, şi cei care exercită consecutiv mai multe mandate. Astfel, legiferarea doar a unei situaţii existente în prima fază şi nelegiferarea posibilităţii obiective a derulării funcţiei de asistent judiciar pentru o perioadă mai mare de 5 ani dă naştere unei discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari ai legii, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv situaţia asistenţilor judiciari deja în funcţie de 10 ani prin mandate succesive neîntrerupte. Se arată că prin dispoziţiile legale criticate a fost legiferată doar situaţia limitativă a asistenţilor judiciari care au fost numiţi în funcţie în condiţiile Legii nr. 303/2004 doar pentru un prim şi unic mandat, fără însă a lua în calcul şi situaţia existenţei mandatelor multiple obţinute de aceeaşi persoană în aceeaşi funcţie de asistent judiciar fără întrerupere în timp, la acelaşi angajator, cum este şi cazul autoarei excepţiei, care ocupă această funcţie de la data de 1 iulie 2008 şi până în prezent, respectiv 3 mandate consecutive, acumulând astfel o vechime în funcţie efectivă de peste 10 ani. Sunt invocate dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 303/2004, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, şi se arată că pe durata de funcţionare a instituţiei asistentului judiciar (de peste 18 ani), unele instanţe au interpretat dispoziţiile legale privind „vechimea efectivă în funcţie“ plecând de la efectele ei benefice sistemului de justiţie şi coroborând aceasta cu identitatea dispoziţiilor privind salarizarea asistenţilor judiciari şi a judecătorilor şi, acţionând în consecinţă, au pus în plată acest spor şi pentru asistenţii judiciari, privind aceasta ca pe o „împlinire a dreptului natural“ al sporului de fidelitate privit la modul general (Sentinţa civilă nr. 864 din 19 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 1.025/117/2008, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.001/R din 16 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj). Se arată că modalitatea de intrare în sistem sub forma mandatului de 5 ani ce poate fi succesiv, cu posibilitatea reînvestirii în funcţie, nu împiedică acumularea vechimii în funcţia judiciară. Or, în aceeaşi situaţie sunt şi judecătorii care pun capăt exercitării funcţiei şi revin apoi în sistemul judiciar şi totuşi beneficiază în continuare de indemnizaţie de încadrare faţă de vechimea efectivă în funcţie. Toate acestea mai sus arătate sunt coroborate cu hotărârile judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile prin care o parte dintre asistenţii judiciari în funcţie din ţară au câştigat în instanţă beneficiul vechimii efective în funcţie transpus prin majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară. 6. Se arată că este contrar Constituţiei şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului să se creeze o discriminare între aceleaşi categorii de persoane în cazul asistenţilor judiciari aflaţi la primul mandat, unde se aplică art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, şi cei care prin reînvestire ajung să fie beneficiarii mandatelor multiple, pe care legea îi eludează, legiferându-se doar o situaţie parţială existentă în realitatea obiectivă a numirii în funcţie a asistentului judiciar, doar pentru o perioadă de 5 ani, uitând să se legifereze sub aspect salarial posibilitatea reînvestirii aceleiaşi persoane în această funcţie, situaţie ce ar determina acumularea unei vechimi în funcţia respectivă ce depăşeşte treapta 3-5 ani, fără a avea la bază criterii obiective şi fără a explica această măsură legislativă discriminatorie. 7. Se susţine, totodată, că atât timp cât niciun text legislativ nu interzice sau limitează exercitarea acestei funcţii doar pe perioada derulării unui singur mandat (situaţie în care art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 ar prevedea un criteriu obiectiv al stabilirii indemnizaţiei lunare raportat la maximul vechimii pe care ar putea-o obţine un asistent judiciar la finalizarea mandatului de 5 ani pentru care a fost numit), cu atât mai mult o dispoziţie dintr-o lege a salarizării nu poate suprima dreptul de a exercita mai multe mandate ce dau posibilitatea beneficierii de vechimea reală în aceeaşi funcţie, prin limitarea raportării calculului indemnizaţiei la o vechime de doar 5 ani, eludând astfel situaţia mandatelor multiple. 8. Discriminarea se produce şi faţă de categoria similară, respectiv judecătorul de judecătorie, la care se raportează stabilirea drepturilor salariale ale instituţiei asistentului judiciar. 9. În cazul de faţă, nu există nicio justificare ca o categorie de beneficiari ai funcţiei de asistenţi judiciari numiţi şi reînvestiţi prin mandate multiple, fără întrerupere între ele, de natură să determine acumularea unei vechimi efective în funcţie şi în magistratură de 10 ani, să aibă un tratament diferenţiat şi discriminatoriu, prin eludare, ca urmare a nelegiferării şi fără a exista o justificare adecvată, faţă de categoria asistenţilor judiciari beneficiari ai unui mandat unic. Singurul criteriu de asemănare îl poate constitui momentul naşterii dreptului la indemnizaţie, în speţă, numirea în funcţie, iar derularea ulterioară în timp ar trebui să fie legiferată prin includerea fiecărei situaţii distincte. Astfel, Legea-cadru nr. 153/2017, prin art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V, stabileşte fără discriminare cum se calculează indemnizaţia cuvenită, însă creează un tratament discriminatoriu prin eludarea categoriei de asistenţi judiciari ce au fost numiţi şi reînvestiţi în mod succesiv în această funcţie, fără a exista o justificare obiectivă sau rezonabilă. Or, unde legiuitorul limitează, neacoperind legislativ o situaţie existentă în realitatea obiectivă a societăţii civile (posibilitatea exercitării funcţiei de asistent judiciar pe o perioadă mai mare de 5 ani), situaţia respectivă poate fi complinită ulterior prin interpretare sistematică. 10. Se mai arată că prin calculul drepturilor salariale cuvenite, ce se raportează la indemnizaţia de încadrare aferentă anului 2022, faţă de o vechime efectivă în funcţie de 3-5 ani, şi nu de 10-15 ani, se produce o diminuare considerabilă a drepturilor salariale cuvenite autoarei excepţiei pentru munca depusă. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 435/1/2018. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate poate fi considerată ca întemeiată prin prisma prevederilor art. 41 coroborate cu art. 16 din Constituţie, interpretate prin raportare la art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, în sensul că această categorie profesională a asistenţilor judiciari nu ar putea să beneficieze de un drept de care beneficiază în mod curent orice categorie de angajaţi, conform legislaţiei muncii, adică vechimea în muncă cu varietatea vechimea în specialitate. Această ipoteză conduce la concluzia că legea criticată prin excepţia de neconstituţionalitate restrânge pentru categoria asistenţilor judiciari un drept/spor salarial de care beneficiază orice categorie de salariaţi bugetari (nu numai cei din sectorul autorităţii judecătoreşti), adică dreptul de a beneficia de spor pentru vechimea în specialitatea muncii de asistent judiciar, fiind diferite în mod vizibil situaţiile unor asistenţi judiciari aflaţi la primul mandat profesional în această funcţie, în comparaţie cu cei aflaţi la un al doilea mandat sau mai mult decât atât. În această privinţă se poate observa că mandatul de asistent judiciar nu se poate asimila ca regim juridic de salarizare cu cel al aleşilor din legislativ ori din consiliile judeţene ori consiliile locale, unde se plăteşte o singură indemnizaţie fixă, profilul funcţiei/profesiei de asistent judiciar şi regimul juridic al acesteia fiind complet diferite faţă de cele ale aleşilor menţionaţi mai sus. Pentru aceste considerente, instanţa judecătorească apreciază că textele de lege criticate pot fi considerate ca fiind neconstituţionale, deoarece legea nu este suficient de clară şi de previzibilă, aceasta nu acoperă toate ipotezele din viaţa reală şi astfel creează discriminări sub aspectul exercitării dreptului la muncă, prin „elementul component salarizare cu contabilizarea vechimii în muncă“. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul actului de sesizare, îl constituie prevederile art. 16 din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Din examinarea considerentelor actului de sesizare şi a notelor scrise ale autoarei excepţiei, se observă că, în realitate, sunt criticate prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, având următorul cuprins: „Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.“ 16. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea sunt invocate prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea generală a discriminării. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 812 din 10 noiembrie 2020*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate. *) Decizia nr. 812 din 10 noiembrie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 4 februarie 2021. 18. Curtea reţine că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării asistenţilor judiciari, situată în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie. 19. În acelaşi timp, diferenţa de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată şi de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce le revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalităţii în drepturi, care nu are semnificaţia omogenităţii, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999). 20. În consecinţă, prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi prin raportare la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. De asemenea, acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 22. Totodată, legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15. 23. În raport cu cele enunţate, rezultă că, prin conţinutul lor normativ, prevederile de lege criticate nu pun în discuţie o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale şi, prin urmare, dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză. 24. De asemenea, invocarea unor considerente reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa referitoare la salarizarea unor categorii de personal plătit din fonduri publice nu are incidenţă în cauză, deoarece vizează ipoteze juridice diferite. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Carmen Angelica Stan în Dosarul nr. 7.398/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
