Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 134/36/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 620D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 131 alin. (3) din Constituţie, care prevăd că funcţionarea parchetelor are loc în condiţiile legii, revenind, astfel, legiuitorului atribuţia de a stabili politica penală a statului şi, în consecinţă, atribuţiile procurorilor. Se arată că efectuarea urmăririi penale de către procuror constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul independenţei şi efectivităţii anchetei, şi a aplicării unitare a legii, raportat la posibilitatea procurorului de a efectua orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 134/36/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie invocată de procuror într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de inculpat împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile în care inculpatul, având calitatea de procuror, a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni de ucidere din culpă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 131 şi ale art. 132 din Constituţie nu prevăd obligaţia cu caracter general a procurorilor de a efectua personal urmărirea penală. Prin urmare, atribuţia lor constituţională este de a conduce şi a supraveghea activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, putând, în mod evident, să efectueze acte de urmărire penală atunci când consideră necesar. Se susţine că, de la această regulă, Constituţia stabileşte excepţii; în acest sens, art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi a senatorilor se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se arată că excepţiile sunt de strictă interpretare şi că, în aceste condiţii, prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală extind, în mod nepermis, situaţiile de excepţie. Se susţine că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, într-o bună parte din cauzele penale procurorii sunt obligaţi să efectueze personal urmărirea penală, poliţia judiciară nemaiavând niciun rol. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, potrivit textului criticat, competenţa reglementată în privinţa procurorului pentru a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunilor enumerate nu este doar obligatorie, ci şi exclusivă. Se arată că art. 60 din Codul de procedură penală prevede că, în cazurile urgente, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa sa, şi că lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. Se susţine că aceste dispoziţii legale au în vedere actele care trebuie efectuate de urgenţă, nefiind timp pentru sesizarea organului competent şi existând pericolul, spre exemplu, ca o probă să fie distrusă, o persoană să nu mai poată fi audiată etc. Se face trimitere la Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragrafele 42 şi 43. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; e) în alte cazuri prevăzute de lege." 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român şi ale art. 131 alin. (3) cu privire la rolul Ministerului Public. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 55 şi art. 56 coroborate cu cele ale art. 29 din Codul de procedură penală, procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuţiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. 13. Aşa fiind, dispoziţiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligaţia procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală şi obligaţia acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală. 14. În aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, au fost reglementate, în cuprinsul Codului de procedură penală, în mod distinct, cele două ipoteze mai sus arătate. Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Codul de procedură penală, iar art. 56 alin. (3) din acelaşi cod prevede situaţiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracţiunile pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; infracţiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi alte infracţiuni prevăzute de lege. 15. În acest sens, Curtea reţine că la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal sunt prevăzute următoarele infracţiuni: infracţiunile contra vieţii, cu excepţia infracţiunii de ucidere din culpă, ultrajul, compromiterea intereselor justiţiei, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreaptă, luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, faptele săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia şi faptele săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia. De asemenea, conform art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, conform art. 38 alin. (1) din Codul de procedură penală, curţile de apel judecă în primă instanţă următoarele infracţiuni: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, art. 399-412 şi art. 438-445; infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale; infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite în legătură cu atribuţiile de serviciu de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, precum şi auditori publici externi. Art. 394-397, art. 399-412 şi art. 438-445 din Codul penal prevăd următoarele infracţiuni: trădarea, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale, acţiunile ostile contra statului, spionajul, atentatul care pune în pericol securitatea naţională, atentatul contra unei colectivităţi, actele de diversiune, comunicarea de informaţii false, propaganda pentru război, compromiterea unor interese de stat, divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, constituirea de structuri informative ilegale, nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale, genocidul, infracţiuni contra umanităţii, infracţiuni de război contra persoanelor, infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor, utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă şi utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă. În ceea ce priveşte infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acestea sunt infracţiunile din domeniul criminalităţii organizate şi al terorismului prevăzute în mod distinct la art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, dintre care, cu titlu exemplificativ, Curtea reţine următoarele: infracţiunile de omor şi de omor calificat, de lipsire de libertate în mod ilegal, de şantaj, de sclavie etc., dacă săvârşirea lor a intrat în scopul unui grup infracţional organizat în sensul prevăzut la art. 367 alin. (6) din Codul penal; infracţiunea de delapidare dacă a produs consecinţe deosebit de grave, în înţelesul art. 183 din Codul penal; infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. În fine, infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt infracţiunile de corupţie prevăzute la art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, dintre care fac parte, cu titlu exemplificativ, următoarele: infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în condiţiile reglementate la alin. (1) al art. 13 anterior menţionat; infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracţiunile de deturnare a licitaţiilor publice, de abuz în serviciu şi de uzurpare a funcţiei, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. 16. În acelaşi sens - al dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, capitolul IV intitulat „Efectuarea urmăririi penale“ a titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, titlu ce reglementează etapa urmăririi penale, conţine o ultimă secţiune, secţiunea a 5-a, referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Conform art. 324 alin. (1) din cadrul secţiunii anterior menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege. 17. Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct şi nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluţionării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze, rezultă că, în toate celelalte situaţii, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliţia judiciară şi de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativităţii efectuării urmăririi penale de către procuror, dispoziţiile art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale antereferite înţelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia. 18. În ceea ce priveşte calitatea de procuror, aceasta este obţinută, conform dispoziţiilor art. 13, art. 14 alin. (2), art. 15 şi art. 19 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de către persoane licenţiate în drept, fie ca urmare a admiterii în magistratură şi a formării profesionale iniţiale, în vederea ocupării acestei funcţii, prin Institutul Naţional al Magistraturii, fie ca urmare a promovării concursului de admitere organizat anual de Institutul Naţional al Magistraturii şi a absolvirii acestui institut. Aceste condiţii nu sunt prevăzute de lege şi în privinţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, organele poliţiei judiciare sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie care au dobândit statutul de poliţist în condiţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi sunt desemnaţi prin act administrativ de către persoana care are competenţa de numire în funcţie a acestora, după obţinerea avizului de desemnare în poliţia judiciară prevăzut de art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală, sau care sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale. 19. Analizând infracţiunile enumerate la paragraful 15 al prezentei decizii, Curtea constată că acestea prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecinţele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, în considerarea calificării şi a competenţei sale sporite, în raport cu competenţa celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală. De altfel, Constituţia nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluţie legislativă constituind opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracţiunile în privinţa cărora se aplică. 20. Această soluţie legislativă reprezintă o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Totodată, dispoziţia legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. 21. În acest sens, Curtea constată că dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie prevăd că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi că acestea conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, „în condiţiile legii“. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfăşurării activităţii de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, precum şi dispoziţiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, la care s-a făcut referire anterior. 22. Referitor la reglementarea, la art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală, pe de o parte, a faptelor pentru care deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată şi a procedurii conform căreia aceştia pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, iar, pe de altă parte, a competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca infracţiunile săvârşite de către persoane care ocupă astfel de funcţii, Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale anterior menţionate fac parte din secţiunea a 2-a - ce reglementează statutul deputaţilor şi senatorilor - a capitolului I, intitulat „Parlamentul“ al titlului III denumit „Autorităţile publice“ al Constituţiei. Mai mult, norma constituţională analizată, chiar dacă face referire la o procedură specială de domeniul dreptului procesual penal, reglementează imunitatea parlamentară, instituţie ce aparţine dreptului constituţional. Aşa fiind, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor constituţionale ale art. 72 alin. (2), rezultă că ele nu constituie o excepţie de la normele constituţionale referitoare la rolul Ministerului Public, prevăzute la titlul III al Legii fundamentale, respectiv la art. 131, ci o procedură distinctă, reglementată în considerarea calităţii persoanelor în privinţa cărora este efectuată urmărirea penală, mai exact în considerarea funcţiei publice pe care aceştia o deţin. Aşadar, este evident că reglementarea în cuprinsul titlului III al Constituţiei a dispoziţiilor art. 72 alin. (2) nu presupune reducerea cazurilor în care procurorul efectuează în mod nemijlocit urmărirea penală la ipoteza efectuării urmăririi penale de către procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul infracţiunilor comise de deputaţi şi de senatori. Dimpotrivă, norma constituţională anterior menţionată stabileşte competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunilor comise de senatori sau deputaţi, fără a specifica obligativitatea realizării acesteia de către procuror. 23. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleaşi motive, nu poate fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la statul de drept. 24. În ceea ce priveşte invocarea în prezenta cauză a prevederilor art. 132 din Constituţie, acestea reglementează principiul legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea, sub autoritatea ministrului justiţiei, precum şi incompatibilitatea funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea lor, prin dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală. 25. Referitor la pretinsa încălcare prin prevederile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de procuror în Dosarul nr. 134/36/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
