Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Teo Trans Consulting - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.464/85/2018 al Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.267D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus o cerere prin care solicită judecarea speţei în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 14 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.464/85/2018, Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Teo Trans Consulting - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 101/2016. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prin art. 61^1 din Legea nr. 101/2016, prin care se impune o sarcină patrimonială de 2% din valoarea estimată/stabilită a unui contract de achiziţie publică, se îngrădeşte neconstituţional exercitarea dreptului privind accesul liber la instanţă. În contextul acestor critici de neconstituţionalitate este menţionată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care este dezvoltat înţelesul conţinutului art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte limitarea accesului la o instanţă, însă este necesară existenţa unui raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi dreptul urmărit. În măsura în care restrângerea afectează dreptul în substanţa sa, normele respective sunt incompatibile cu dispoziţiile convenţiei. 7. Or, aceste aspecte nu sunt respectate prin norma criticată, întrucât cuantumul cauţiunii este unul excesiv, ce reprezintă nu numai un obstacol descurajator, ci şi unul care îngrădeşte accesul la justiţie al operatorilor economici care participă la procedura în discuţie. Astfel, majoritatea acestora nu au disponibilităţile financiare în numerar necesare pentru plata acesteia, întrucât, potrivit Codului de procedură civilă, cauţiunea se depune, de regulă, în numerar la Trezoreria Statului şi, pe cale de excepţie, cu acordul şi voinţa „discreţionară“ a autorităţii contractante, se poate constitui, limitativ, din alte instrumente financiare, cum ar fi cecul sau biletul la ordin, nefiind prevăzute şi alte modalităţi de constituire, spre exemplu, scrisoare de garanţie bancară sau instrumente de asigurare etc. Nu există nici beneficiul facilităţilor acordate de prevederile art. 42 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, întrucât acestea nu sunt aplicabile în materia cauţiunii. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că fixarea unei sume mari de bani ce urmează a fi consemnată de către partea interesată pentru a i se putea examina cererea, în absenţa unor resurse financiare corespunzătoare ale acestei părţi, reprezintă, practic, o privare a sa de dreptul de a se adresa unui judecător, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil [Hotărârea din 28 octombrie 1998, pronunţată în Cauza A\'eft-Mouhoub împotriva Franţei, paragrafele 57 şi 58] şi, implicit, a accesului liber la justiţie. 8. Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisibilă atât timp cât nu aduce atingere dreptului de acces la o instanţă în substanţa sa. Prin instituirea unei cauţiuni s-au urmărit de către legiuitor: preîntâmpinarea exercitării abuzive, cu reacredinţă, a dreptului de acces la justiţie, prin introducerea unor cereri vădit nejustificate, în scop şicanatoriu; descurajarea utilizării abuzive a contestaţiilor pentru blocarea derulării contractului de achiziţie, astfel cum este prevăzut chiar în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018; protejarea drepturilor şi libertăţilor celui chemat în judecată pentru plata unor despăgubiri pentru daune morale. 9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016. 13. Prevederile criticate au fost introduse în Legea nr. 101/2016 prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 4 iunie 2018. De asemenea, în dinamica legislativă, aceste dispoziţii legale au fost modificate, succesiv, prin art. IV pct. 38 din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 114/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative cu impact în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 614 din 13 iulie 2020, şi prin art. IV pct. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 3/2021 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 821 din 27 august 2021. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate în forma avută iniţial, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 şi cum au produs efecte în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 14. Prevederile criticate au următorul cuprins: "(1) Pentru soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 8 sau art. 49, sub sancţiunea respingerii acesteia, persoana care se consideră vătămată trebuie să constituie în prealabil o cauţiune stabilită după cum urmează: a) 2% din valoarea estimată a contractului, în cazul în care aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 35.000 lei; b) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 88.000 lei; c) 2% din valoarea estimată a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 220.000 lei; d) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai mult de 880.000 lei." 15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 [alin. (1) şi (2)] - Accesul liber la justiţie. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu prevederi constituţionale similare, concretizat prin Decizia nr. 269 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1028 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, şi Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 24 aprilie 2020, decizii prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată este constituţională în raport cu criticile formulate. 17. În ceea ce priveşte soluţia legislativă criticată în prezenta cauză, Curtea observă că prin aceasta se impune constituirea unei cauţiuni pentru soluţionarea contestaţiei formulate atât pe cale administrativ-jurisdicţională în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi pe cale judiciară în faţa instanţei judecătoreşti, aspect care, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, este contrar prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie. 18. Referitor la dispoziţiile art. 21 din Constituţie, invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceste prevederi dispun, în general, cu privire la accesul liber la justiţie, aspect ce semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, prevederile criticate fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), potrivit cărora: „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit textului din Legea fundamentală menţionat, are deplina legitimare constituţională de a stabili procedura de judecată [a se vedea în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 283 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 30 mai 2012, sau Decizia nr. 582 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 8 iunie 2010]. 19. De asemenea, atât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57], cât şi în a Curţii Constituţionale [Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 23] s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut şi că el poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit [Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93]. 20. Faţă de această împrejurare, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie, în general, nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia [Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994]. Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului [Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004]. 21. Astfel, în ceea ce priveşte instituirea unei cauţiuni prin legislaţia ce reglementează remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, respectiv cuantumul acesteia, Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară în materia cauţiunii în general, a reţinut că acesta este rezonabil, legiuitorul impunând şi un prag maxim până la care poate fi fixată cauţiunea, iar opţiunea acestuia este pe deplin justificată [spre exemplu, Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014]. Contractele de achiziţii publice presupun, de cele mai multe ori, efectuarea de lucrări publice cu un anumit grad de complexitate. Nu orice operator economic are capacitatea logistică şi financiară de a efectua aceste lucrări, mai ales că, de cele mai multe ori, mecanismul de efectuare a lucrărilor presupune investiţii iniţiale ale operatorului economic ce sunt decontate ulterior de stat. Aşadar, operatorii economici nu se află în aceeaşi situaţie juridică, ei neavând toţi aceeaşi capacitate economică de realizare a obiectivelor vizate de contractele de achiziţii publice. Or, dinamica raporturilor juridice existente în domeniul achiziţiilor publice demonstrează că intervenţia legiuitorului era necesară, în condiţiile în care drepturile procesuale au fost exercitate frecvent cu rea-credinţă de către operatori economici care nu aveau capacitatea efectivă de a-şi executa obligaţiile ce rezultau din încheierea contractelor de achiziţii publice. Interesul naţional impune ca statul să poată realiza cu celeritate obiectivele propuse în vederea îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor săi, cu respectarea, bineînţeles, a drepturilor şi a intereselor legitime ale eventualilor participanţi la procedurile de achiziţie publică. Prin instituirea cauţiunii legiuitorul a urmărit, pe de o parte, să descurajeze cererile nefundamentate sau exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, să constituie o garanţie destinată acoperirii eventualelor pagube ce ar putea fi produse părţii împotriva căreia se cere luarea unor măsuri, în condiţiile în care cererea celui ce plăteşte cauţiunea se respinge. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că obiectivele urmărite prin adoptarea de către legiuitor a măsurii criticate se circumscriu unui scop legitim şi că instituirea acestei obligaţii de consemnare a cauţiunii reprezintă o măsură legislativă adecvată, necesară şi care păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general protejate de legiuitor - prevenirea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale - şi interesul individual al justiţiabilului de a avea acces efectiv la instanţă în vederea folosirii mijloacelor procedurale puse la dispoziţia sa [a se vedea în acest sens, Decizia nr. 501 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 24 aprilie 2020, paragrafele 33-36]. De altfel, cauţiunea este restituită contestatorului, în condiţiile legii [Decizia nr. 865 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 27 mai 2020, paragraful 46]. 22. În acest context, Curtea reţine că buna-credinţă, prevăzută de art. 57 din Constituţie, a fost transpusă la nivel infraconstituţional prin art. 12 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, astfel că instanţa de judecată trebuie să ţină seama de modul concret în care a avut loc o asemenea exercitare a drepturilor procesuale pentru a răsturna prezumţia iniţială [Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, paragraful 44]. 23. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa în materie, Curtea constată că soluţia legislativă supusă controlului de constituţionalitate, în raport cu criticile formulate, nu este contrară dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 referitor la principiul accesului liber la justiţie, coroborate cu cele ale art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 24. Referitor la susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia, în ceea ce priveşte cauţiunea, în materia achiziţiilor publice nu există beneficiul facilităţilor prevăzute de art. 42 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, întrucât acestea nu sunt aplicabile în general în materia cauţiunii, Curtea observă că, în virtutea acestor dispoziţii, instanţa acordă persoanelor juridice, la cerere, facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în următoarele situaţii: cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate; plata integrală a taxei nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate. 25. Faţă de această împrejurare, referitor la critica de neconstituţionalitate privind absenţa reglementării facilităţilor privind cauţiunea din cuprinsul mai multor acte normative - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, Codul de procedură civilă - Curtea a subliniat că acest aspect vizează, în realitate, o omisiune legislativă, iar aspectele învederate tind spre completarea textelor legale, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 98 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 2 iunie 2021, paragrafele 16-18, Decizia nr. 289 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 14 august 2018, paragraful 18, şi Decizia nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 18. Or, Curtea nu este competentă să soluţioneze chestiuni privind lacune legislative ori să ajusteze reglementări legale despre care se pretinde că ar fi incomplete ori nesatisfăcător redactate, deoarece ar presupune o intervenţie nemijlocită în activitatea de legiferare [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 924 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009, şi Decizia nr. 895 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010]. 26. În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii şi prin alte instrumente financiare, diferite de numerarul depus la Trezoreria Statului, care sunt limitate prin lege ca formă şi care se pot constitui numai cu acordul autorităţii contractante, Curtea reţine că acestea sunt reguli care se circumscriu marjei de apreciere a legiuitorului, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară. În acest context, Curtea observă că prevederile criticate se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura compatibilităţii, iar la art. 1058 din acest cod sunt reglementate aspecte privind depunerea în numerar sau în instrumente financiare, respectiv faptul că, de regulă, cauţiunea se depune în numerar, iar, la cererea debitorului cauţiunii şi dacă partea în favoarea căreia se depune declară în mod expres că este de acord, cauţiunea va putea consta şi în instrumente financiare care pot servi ca instrumente de plată. Cu toate acestea, acordul părţii nu este necesar în cazul titlurilor emise de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale. 27. Referitor la celelalte chestiuni învederate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la constituirea cauţiunii şi prin alte instrumente financiare, care, în opinia acesteia, sunt aprobate discreţionar de către autoritatea contractantă, Curtea observă că acestea sunt aspecte ce ţin de aplicarea normelor legale în materia achiziţiilor publice şi care sunt condiţionate de principiile ce stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie publică şi a organizării concursurilor, respectiv nediscriminarea, tratamentul egal, recunoaşterea reciprocă, transparenţa, proporţionalitatea şi asumarea răspunderii. Respectarea acestor principii poate fi verificată de către instanţele judecătoreşti care judecă fondul cauzei, dacă pe rolul acestora se află litigii al căror obiect este circumscris materiei achiziţiilor publice, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie. De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii, iar nu de către instanţa de contencios constituţional [Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14]. 28. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Teo Trans Consulting S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.464/85/2018 al Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 61^1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum au fost introduse prin art. IV pct. 40 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
