Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- │
│Benke Károly │magistrat-asistent-şef│
│ │delegat │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, obiecţie formulată de un număr de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al partidului Uniunea Salvaţi România din Camera Deputaţilor şi de 26 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al partidului Uniunea Salvaţi România din Senat. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.056 din 2 martie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 566A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că termenul de 30 de zile necesar consultării publice a proiectului de lege nu a fost respectat. Se menţionează considerente cuprinse într-un raport din 2017 privind Mecanismul de cooperare şi de verificare, cu referire la transparenţa şi predictibilitatea procesului legislativ, precum şi faptul că Comisia de la Veneţia urmează să dea un aviz cu privire la proiectul de lege adoptat. Se menţionează că este nejustificată graba cu care legea a fost adoptată, fără a se aştepta avizul menţionat, în condiţiile în care avizele anterioare nu au analizat noul mecanism propus de legea criticată, şi că consultările cu sistemul judiciar au fost superficiale, iar Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a avizat pozitiv legea cu o majoritate de 11 la 8, în condiţiile în care trei membri ai acestuia nu sunt magistraţi. 4. Se arată că legea criticată, în special art. 3-6, art. 8-10 şi art. 12, încalcă obligaţiile României de stat membru al Uniunii Europene şi al Consiliului Europei. Se invocă paragraful 177 din Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cauzele conexate C-83/19, C127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, precum şi anexa nr. IX pct. I (3) şi (4) la actul de aderare. Se arată că printre angajamentele pe care România şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană este demonstrarea sustenabilităţii şi a ireversibilităţii progreselor în cadrul luptei împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, ceea ce presupune întărirea instituţională a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), ale căror rezultate au fost apreciate şi încurajate în numeroase rânduri în mai multe rapoarte, de către Comisia Europeană. În acest sens, autorii obiecţiei susţin că Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (denumită în continuare Secţia) a fost desfiinţată doar formal, şi nu efectiv, menţinându-se elemente supuse criticilor constante aduse modului de concepere a organizării şi funcţionării Secţiei, şi că noua formulă legislativă nu corespunde nevoii de specializare a procurorilor în raport cu categorii de infracţiuni. 5. Realizându-se o critică a expunerii de motive a legii, se arată că în perioada cât DNA a avut în competenţa sa cercetarea faptelor de corupţie şi asimilate acesteia săvârşite de magistraţi, a trimis în judecată 161 de magistraţi, fiind deja condamnaţi 117 dintre aceştia. Se susţine că legea criticată, stabilind că infracţiunile săvârşite de magistraţi, inclusiv cele de corupţie şi de crimă organizată, vor fi instrumentate de procurori anume desemnaţi din parchetele obişnuite, nu corespunde Avizului Comisiei de la Veneţia emis cu privire la proiectul legii privind Parchetul specializat din Muntenegru, paragrafele 17, 18 şi 23. Se mai arată că obligaţia constituţională a statului de a asigura specializarea unităţilor de investigare care se bucură de o anumită autonomie faţă de sistemul general de urmărire penală a fost reiterată de Comisia de la Veneţia în Avizul final privind proiectul revizuit de amendamente constituţionale privind sistemul judiciar din Albania, paragrafele 46 şi 47; se mai invocă Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 924/2018, paragraful 88, prin care aceasta se pronunţă în favoarea recurgerii la procurori anticorupţie specializaţi pentru a combate şi sancţiona corupţia din justiţie, şi nu pentru o structură specială de parchet care să instrumenteze infracţiunile săvârşite de magistraţi, indiferent de natura acestora. Se mai invocă Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 950/2019, paragrafele 37 şi 38, ce recomandă dezvoltarea unui sistem de numire care ar conferi procurorilor Secţiei de procurori din cadrul CSM un rol-cheie şi proactiv în procesul de numire a candidaţilor în funcţii de conducere în cadrul parchetelor, în cadrul Secţiei sau în altă structură. Se mai invocă Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 1.036/2021, paragraful 68, prin care aceasta a salutat intenţia autorităţilor române de a reforma sistemul judiciar şi de a restabili competenţa parchetelor specializate. 6. Se invocă Raportul Comisiei Europene privind statul de drept la nivelul Uniunii Europene (20 iulie 2021), prin care s-a arătat că desfiinţarea Secţiei şi revenirea la competenţa iniţială a parchetelor specializate sunt în sensul jurisprudenţei CJUE şi „al standardelor europene“. 7. Se arată că Secţia nu îndeplinea criteriile stabilite de Hotărârea din 18 mai 2021, pronunţată de CJUE, pentru a putea funcţiona, aspect stabilit şi de Curtea de Apel Piteşti (Încheierea din 7 iunie 2021). De asemenea, nici noua structură creată nu îndeplineşte aceste criterii, întrucât nu se pot identifica imperativele obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei care să justifice recurgerea la procurori anume desemnaţi pentru instrumentarea cauzelor ce privesc magistraţi, indiferent de natura infracţiunilor săvârşite, şi nu la procurori specializaţi. Acest nou mecanism nu este însoţit de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora. Nu există criterii obiective, măsurabile, de selecţie şi nici criterii clare şi obiective de încetare a desemnării, după cum nu există nici o cale procedurală de contestare a selecţiilor/revocărilor abuzive. 8. Cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie se arată că legea criticată, prin crearea unor competenţe speciale de anchetare a infracţiunilor săvârşite de magistraţi, diferită de cea aplicabilă tuturor celorlalţi cetăţeni (unde competenţă au DNA şi DIICOT), promovează şi transmite sentimentul de neîncredere în unităţile specializate de parchet şi de aplicare a unui tratament diferit, preferenţial, magistraţilor faţă de celelalte categorii profesionale. Se mai arată că şi procurorii de la parchetele specializate sunt discriminaţi prin faptul că nu ar fi demni de încredere pentru a putea ancheta magistraţi, ceea ce generează o discriminare între procurori, fără a exista niciun fundament. Se subliniază că discriminări există şi prin prisma faptului că nicio categorie socioprofesională nu are privilegiul de a-şi selecta procurorii care să îi poată ancheta, aşa cum este cazul magistraţilor din CSM. 9. Se mai arată că discriminări vor apărea şi între cetăţenii care nu sunt magistraţi, în sensul că aceştia vor fi cercetaţi de noua structură sau de structurile specializate, după cum alături de ei vor fi anchetaţi sau nu magistraţi. Se subliniază că o simplă plângere formulată împotriva unui magistrat cu privire la fapte inexistente duce la schimbarea competenţei legale ordinare a parchetului, iar noua structură va investiga, din cauza acestei cereri, alte persoane a căror calitate nu ar atrage competenţa acesteia. Se invocă cu referire la acest aspect Raportul ad-hoc al Greco cu privire la România din 23 martie 2018, regula 34, Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 924/2018, paragraful 82, şi Raportul MCV din 22 octombrie 2019. Chiar dacă în ipoteza dată dosarul poate fi disjuns, nu există certitudinea că procurorul anume desemnat o va şi dispune; dacă nu se dispune disjungerea, pot rezulta suspiciuni suplimentare faţă de mecanismul de preluare a unor dosare de la direcţiile specializate de parchet şi direcţionare a lor către o structură restrânsă de procurori. Acest mecanism de preluare a cauzelor contravine şi securităţii juridice, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. Astfel, se arată că legea criticată nu asigură independenţa magistraţilor, reglementând doar o aparentă specializare a procurorilor, în funcţie de calitatea persoanei, şi nu a naturii infracţiunii, că similitudinea invocată în expunerea de motive dintre acest mecanism de atribuire a competenţei şi cel existent în privinţa Parchetului European nu este relevantă şi că aceeaşi expunere de motive nu explică raţiunea pentru care nu au fost reglementate mecanisme aparte de recrutare a judecătorilor care vor înfăptui actul de justiţie în cauze cu magistraţi. 11. Se mai susţine că legea este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii, pentru că înlocuieşte o singură structură cu 16 structuri diferite din cadrul Ministerului Public. Se arată că infracţiunile de corupţie, dar şi cele de infracţionalitate organizată săvârşite de magistraţi sunt infracţiuni speciale şi pot fi mai bine anchetate şi urmărite penal de către un personal specializat; mai mult, mijloace tehnice specifice sunt deţinute de direcţiile specializate de parchet, nu şi de cele care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti. Practic, legea criticată îi exclude de la posibilitatea efectuării urmăririi penale a magistraţilor tocmai pe procurorii care au cea mai mare experienţă în domeniul combaterii corupţiei şi al criminalităţii organizate şi care se bucură de autonomie faţă de sistemul general de urmărire penală, respectiv procurorii din cadrul DNA şi DIICOT. Se ajunge astfel ca infracţiunile săvârşite de aceştia să fie instrumentate de procurori din cadrul unor unităţi de parchet care nu au avut şi nu au în competenţă efectuarea urmăririi penale în domeniul corupţiei. Totodată, se arată că pentru a fi desemnat procuror pentru instrumentarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi, legea prevede drept condiţie o „experienţă profesională semnificativă“, ceea ce este o noţiune vagă, nefiind echivalentă specializării în domeniul combaterii corupţiei. Este improbabil ca un procuror DNA să aplice pentru a fi desemnat să instrumenteze cauze privind magistraţi şi, chiar dacă ar fi desemnat, aceasta nu se constituie într-un argument în sensul că criteriul antereferit vizează existenţa unei anumite specializări. 12. Astfel, excluderea DNA şi DIICOT de la instrumentarea cauzelor ce privesc magistraţi încalcă securitatea juridică. Se încalcă şi principiul separării carierelor judecătorilor şi procurorilor, întrucât primii decid cu privire la desemnarea procurorilor care instrumentează cauze cu magistraţi, în condiţiile în care sunt şi majoritari în componenţa CSM; având în vedere şi Avizul Comisiei de la Veneţia nr. 950/2019, precum şi faptul că procurorul general al României nu este implicat în niciun fel în evaluarea candidaturilor, rezultă că procedura de selecţie reglementată, ce nu este doar apanajul Secţiei de procurori din cadrul CSM, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice. 13. Se mai arată că legea criticată nu garantează faptul că numărul procurorilor anume desemnaţi va fi suficient pentru soluţionarea dosarelor penale care îi privesc pe magistraţi, ci lasă la latitudinea CSM să stabilească numărul de procurori necesar (un număr de până la 59 de astfel de procurori), ceea ce echivalează cu lipsa de previzibilitate a legii. 14. Se arată că art. 10 din lege este neconstituţional pentru că nu se înţelege dacă procurorul general poate propune modificarea numărului maxim de procurori sau a numărului de procurori selectaţi de CSM. Art. 6 este neconstituţional pentru că nu rezultă numărul de reînnoiri posibile şi nici nu se menţionează dacă procurorii în funcţie care doresc reînnoirea mandatului lor au prioritate în cadrul procedurii de selecţie. Art. 12 este neconstituţional pentru că în dosarele preluate de la Secţie, până la numirea procurorilor desemnaţi, urmărirea penală se efectuează şi de procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), procuror care este numit politic. 15. Se arată că, drept urmare a blocării constante a activităţii CSM, există riscul ca anchetarea magistraţilor să se facă direct de procurorii care ar trebui să controleze activitatea procurorilor anume desemnaţi. O asemenea practică trebuie evitată, invocându-se în acest sens Avizul interimar privind proiectul legii Parchetului din Muntenegru, paragrafele 34 şi 108. Se mai arată că art. 4 este neconstituţional, întrucât pot dobândi calitatea de procuror desemnat în cadrul Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi procurori care nu funcţionează în cadrul acestui parchet. 16. Regulile de desemnare şi revocare cuprinse în art. 4, 5 şi 8 din legea criticată sunt lipsite de previzibilitate şi pun în pericol independenţa magistraţilor. Desemnarea se realizează netransparent, fără o competiţie pe criterii meritocratice, din moment ce procurorii selectaţi pe lista cuprinzând propunerea de numire nu au fost chestionaţi asupra motivaţiei sau altor criterii, iar cei neselectaţi nu au posibilitatea de a contesta neincluderea lor în listă. 17. Condiţia „experienţei profesionale semnificative în supravegherea şi efectuarea urmăririi penale“ se apreciază în funcţie de rata de achitări şi condamnări, criteriu dezavuat însă de Comisia de la Veneţia, invocându-se în acest sens Avizul interimar privind proiectul legii Parchetului din Muntenegru, paragrafele 86 şi 87. Condiţia referitoare la „conduita morală ireproşabilă“ se apreciază prin solicitarea opiniei parchetelor la care procurorul a activat în ultimii 5 ani, a instanţelor de pe lângă acestea şi a baroului; or, Comisia de la Veneţia dezavuează evaluarea de către publicul larg a activităţii unui magistrat în funcţie. Totodată, legea nu reglementează dreptul candidatului neinclus în lista de propuneri pentru a fi numit procuror desemnat, ceea ce este contrar Avizului Comisiei de la Veneţia privind proiectul legii privind parchetele din Republica Moldova, paragraful 102. La fel de discreţionară este şi procedura de încetare a calităţii de procuror desemnat, legea necuprinzând criterii obiective de apreciere cu privire la determinarea ineficienţei profesionale - motiv care conduce la încetarea calităţii de procuror desemnat -, aceasta fiind evaluată în mod discreţionar. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 384 din 18 iunie 2020. Legea nu prevede o procedură de contestare a încetării acestei calităţi, cu încălcarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a avizelor Comisiei de la Veneţia. 18. Se mai arată că, prin includerea judecătorilor Curţii Constituţionale în art. 3 alin. (1) al legii criticate, trebuia modificată, în mod corespunzător, şi Legea nr. 47/1992. 19. Se susţine că art. 4 alin. (5) din lege încalcă art. 132 din Constituţie, fiind afectat statutul procurorului, întrucât evaluarea conduitei morale ireproşabile a procurorului pentru a fi numit procuror desemnat este realizată şi pe baza unei opinii a baroului. Este încălcat şi principiul securităţii juridice, din moment ce legea nu stabileşte cărui barou urmează să îi fie solicitată opinia. 20. În consecinţă, se susţine că singura soluţie este desfiinţarea Secţiei şi restabilirea competenţelor parchetelor specializate (DNA şi DIICOT) după natura infracţiunilor săvârşite. 21. Se arată că neconstituţionalitatea astfel constatată în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 148 din Constituţie atrage neconstituţionalitatea legii în ansamblul său. 22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere. 23. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 24. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate din perspectiva neîndeplinirii criteriilor stabilite în avizele Comisiei de la Veneţia se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut constant că, în analiza sa, se raportează la texte şi principii constituţionale pretins încălcate, iar avizele Comisiei de la Veneţia nu au rang constituţional pentru a fi considerate norme interpuse în cadrul constituţional, similar cu normele de drept europene. Se arată că, prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, Curtea Constituţională şi-a menţinut jurisprudenţa anterioară şi a constatat că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituţionalitate realizat prin raportare la art. 148 din Constituţie - Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE -, prin dispoziţiile şi obiectivele pe care le impune, nu are relevanţă constituţională, întrucât nu complineşte o lacună a Legii fundamentale şi nici nu dezvoltă normele acesteia prin stabilirea unui standard mai ridicat de protecţie. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, se constată că legea criticată respectă prevederile art. 148 din Constituţie, astfel încât criticile de neconstituţionalitate extrinsecă nu pot fi reţinute. 25. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se observă că acestea se referă, în principal, la elemente care ţin de oportunitatea reglementării. Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţie consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ceea ce înseamnă că are deplina competenţă de a reglementa orice relaţii sociale, indiferent de obiectul acestora. Legiferarea presupune normarea unor acţiuni/conduite/comportamente, de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, gradul de generalitate al legii fiind determinat, în mod exclusiv, de decizia de oportunitate a Parlamentului. Neexistând un grad de generalitate prestabilit al reglementării, este voinţa exclusivă a legiuitorului de a alege modalitatea concretă de legiferare, în raport cu obiectul de reglementare şi scopul urmărit. Astfel, gradul de generalitate al unei legi este variabil în funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate şi de finalitatea urmărită, sens în care legiuitorul este cel care optează pentru diferite forme şi tehnici de exprimare a normelor juridice. Legiuitorul are competenţa să opteze pentru o soluţie legislativă pe care o apreciază ca fiind concordantă în raport cu scopurile politicii sale legislative. După identificarea soluţiei care exprimă necesitatea unui scop practic de reglementare juridică, legiuitorul trece la o a doua operaţiune, adică a legiferării, care cuprinde ideea sau soluţia legiuitorului, acesta apreciind modalităţile tehnico-legislative prin intermediul cărora îşi poate transpune tehnic în lege soluţia legislativă preconizată. În scopul realizării acestei soluţii legislative, legiuitorul apelează la forma tehnico-juridică cea mai potrivită pentru realizarea cât mai directă şi concretă în practică a ideii sale legislative; de aceea unele legi sunt mai generale sau mai puţin generale, iar altele pot avea un conţinut normativ cu un grad de concreteţe foarte ridicat. Acestea reprezintă forme tehnico-juridice variabile de exprimare a voinţei legiuitorului în funcţie de obiectul de reglementare şi scopul avut în vedere. De regulă, pentru realizarea scopului propus, legiuitorul alege cele mai simple, directe şi eficiente forme de reglementare tehnică a soluţiilor sale de politică legislativă. Astfel, există o diferenţă între soluţia legislativă (substanţa reglementării) şi soluţia tehnică (formalizarea reglementării) pe care legiuitorul o alege pentru aşi realiza, în mod eficient, politica legislativă într-un anumit domeniu. 26. Nu pot fi reţinute criticile privind încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât normele criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi ipoteză juridică. Se reiterează jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa principiului egalităţii. 27. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legii şi securitatea juridică se arată că autorii sesizării de neconstituţionalitate confundă ideea de predictibilitate a legii cu aceea de predictibilitate a urmăririi penale, care ar fi îngreunată de faptul că legea criticată vizează înlocuirea unei singure structuri cu 16 structuri diferite din cadrul Ministerului Public. Or, instituirea competenţei mai multor structuri de parchet de a urmări infracţiunile săvârşite de magistraţi nu este de natură să afecteze principiul securităţii juridice. 28. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă invocate se arată că proiectul de lege transmis spre dezbatere Parlamentului a fost publicat pe site-ul Ministerului Justiţiei la data de 21 ianuarie 2022, împreună cu anunţul conţinând menţiunea că propunerile, sugestiile şi opiniile cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ pot fi transmise Ministerului Justiţiei până la 31 ianuarie 2022. În aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (9) din legea antereferită, la solicitarea unor asociaţii legal constituite, Ministerul Justiţiei a organizat dezbateri publice (28 ianuarie 2022 şi 31 ianuarie 2022). Iniţiatorul proiectului de lege a avut în vedere, totodată, şi dispoziţiile art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003 prin care se instituie o excepţie de la procedura efectuării transparenţei decizionale în cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate. La solicitarea Guvernului, Parlamentul a aprobat dezbaterea acestuia în procedură de urgenţă atât la Camera Deputaţilor, cât şi la Senat, urgenţa demersului legislativ fiind determinată de necesitatea desfiinţării Secţiei speciale de investigare a infracţiunilor din justiţie, fundamentată atât pe argumentele prezentate în expunerea de motive, cât şi pe caracterul de prioritate legislativă a Guvernului şi a Parlamentului, asumată ca atare prin Programul de guvernare 2021-2024. 30. Se consideră că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia legea încalcă obligaţiile României de stat membru al Uniunii Europene şi al Consiliului Europei, fundamentată pe conţinutul normativ al art. 3-6, al art. 8-10 şi al art. 12, care ar încălca, în opinia autorilor criticii, prevederile art. 148 alin. (1) din Constituţie. Astfel, autorii sesizării menţionează o serie de argumente de facto, cum ar fi avize ale Comisiei de la Veneţia, decizii ale Comisiei Europene, hotărâri ale CJUE, fără a atinge punctele esenţiale ce trebuie îndeplinite de o sesizare de neconstituţionalitate, şi anume motivele clare de fapt şi de drept ale presupuselor încălcări ale Constituţiei de către legea supusă controlului de constituţionalitate a priori. 31. Se menţionează că, din perspectiva controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, a reţinut că Hotărârea CJUE nu aduce elemente de noutate nici cu privire la efectele juridice pe care le produc Decizia 2006/928/CE şi rapoartele MCV întocmite de Comisie pe baza acesteia, stabilind, aşa cum o făcuse în prealabil şi instanţa constituţională română, caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928/CE şi caracterul de recomandare al rapoartelor MCV şi nici cu privire la conţinutul Deciziei 2006/928, stabilind că România are sarcina de a colabora cu bună-credinţă cu Comisia pentru a surmonta dificultăţile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referinţă menţionate. Opţiunea legiuitorului în sensul atribuirii unei anumite competenţe materiale unei structuri de parchet corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar. Curtea Constituţională a stabilit în jurisprudenţa sa, în mod constant, că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, a instanţelor judecătoreşti constituie atributul exclusiv al legiuitorului (Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, paragraful 17). În virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), este competenţa legiuitorului de a adopta normele privind competenţa instanţelor de judecată, aceste reguli fiind aplicabile şi în cazul parchetelor care funcţionează pe lângă instanţele de judecată. 32. În acord cu recomandările formulate în cadrul MCV, care vizau şi desfiinţarea Secţiei, legea adoptată a propus soluţii fundamentate pe două dimensiuni principale, respectiv desfiinţarea Secţiei şi preluarea competenţei acesteia de către parchetele obişnuite (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Secţia de urmărire penală şi criminalistică şi parchetele de pe lângă curţile de apel), aceste cauze urmând a fi instrumentate doar de procurori anume desemnaţi în acest sens, potrivit procedurii reglementate de lege. Aceste soluţii constituie opţiunea legiuitorului în exercitarea competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar şi sunt în consens cu condiţionalitatea MCV vizând desfiinţarea Secţiei. Nu este întemeiată critica adusă normelor privind stabilirea competenţei în investigarea cauzelor cu magistraţi în sarcina parchetelor obişnuite (regulare), iar nu a unor structuri specializate din cadrul parchetelor, cu obiect determinat de investigaţie, de tipul Secţiei, DNA, DIICOT. O astfel de critică nu poate fi reţinută ca o veritabilă critică de neconstituţionalitate întrucât legiuitorul are libertatea de a adopta, din mai multe soluţii permise şi posibile, soluţia legislativă pe care o apreciază ca fiind deopotrivă viabilă şi constituţională. 33. Or, opţiunea legislativă a Parlamentului în materia stabilirii competenţelor de investigare a faptelor penale ale judecătorilor şi procurorilor s-a fundamentat, în primul rând, pe ideea că procurorii din cadrul acestor parchete vor efectua urmărirea penală în cauzele ce au ca obiect infracţiuni săvârşite de magistraţi potrivit competenţei parchetului respectiv (sub condiţia selectării şi desemnării în condiţiile stabilite prin lege), aceştia beneficiind de toate garanţiile de independenţă profesională recunoscute oricărui procuror. În al doilea rând, legiuitorul a avut în vedere la adoptarea soluţiei legislative respectarea şi garantarea principiilor care guvernează activitatea de urmărire penală şi activitatea procurorilor, inclusiv activitatea procurorilor desemnaţi pentru efectuarea urmăririi penale în cauzele ce au ca obiect infracţiuni săvârşite de magistraţi: principiile controlului ierarhic, al legalităţii şi imparţialităţii. 34. În susţinerea netemeiniciei sesizării se invocă şi Hotărârea Plenului CSM nr. 11/2022, prin care s-a acordat un aviz pozitiv asupra proiectului de lege pentru desfiinţarea Secţiei. Plenul CSM a constatat că acest proiect de lege „instituie garanţii menite să asigure independenţa justiţiei, în scopul asigurării unei protecţii adecvate judecătorilor şi a procurorilor împotriva eventualelor presiuni exterioare exercitate împotriva lor“. 35. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă invocate se arată că noul sistem de competenţe constituie o garanţie legală a principiului independenţei justiţiei, sub aspectul componentei sale individuale, independenţa judecătorului. Ţinând seama că independenţa şi imparţialitatea judecătorului sunt elemente esenţiale pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare şi constituie premisa statului de drept, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) în componentele referitoare la statul de drept şi ale art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii. 36. Referitor la criticile potrivit cărora prin redactarea deficitară şi soluţiile propuse o serie de dispoziţii ale legii încalcă principiul securităţii raporturilor juridice cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, se arată că nu există nicio exigenţă constituţională sau convenţională care să interzică acordarea competenţei în ceea ce priveşte investigarea infracţiunilor săvârşite de magistraţi parchetelor obişnuite, iar nu unor structuri specializate cu obiect determinat de investigaţie în domeniul infracţiunilor de corupţie/crimă organizată (de tip DNA/DIICOT). Dimpotrivă, opţiunea legiuitorului în sensul atribuirii unei anumite competenţe materiale unei structuri de parchet corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar. Astfel, fără a fi exclusivă, soluţia prevăzută de legea dedusă controlului de constituţionalitate constituie una dintre soluţiile permise şi posibile inclusiv sub aspect constituţional. Textul de lege supus controlului de constituţionalitate este clar, precis şi previzibil, respectând principiile de calitate ale legii şi securitatea raporturilor juridice, aşa cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi Hotărârea Plenului CSM sus-menţionată. 37. Cu privire la critica potrivit căreia legea nu indică drept condiţie pentru desemnarea efectuării urmăririi penale în cauzele cu magistraţi o experienţă anterioară în investigarea infracţiunilor de corupţie, rezumându-se la expunerea unui criteriu general de selecţie, respectiv experienţa profesională semnificativă în supravegherea sau efectuarea urmăririi penale, formulă redacţională care ar avea un înţeles vag, se arată că, întrucât prin legiferarea acestei condiţii în discuţie legiuitorul a vizat ca desemnarea procurorilor să fie realizată din rândul celor cu experienţă şi maturitate profesională, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din lege stabilind expres modalitatea de apreciere a acestei condiţii, experienţa profesională semnificativă a procurorilor ce urmează a fi propuşi în vederea desemnării urmând a se evalua inclusiv prin raportare la specificul şi complexitatea cauzelor instrumentate de respectivii procurori, pe baza informaţiilor sau documentelor relevante pentru activitatea acestora, solicitate parchetelor în cadrul cărora au funcţionat. Este adevărat că legea supusă controlului de constituţionalitate nu indică drept condiţie pentru desemnarea efectuării urmăririi penale în cauzele cu magistraţi o experienţă anterioară în investigarea infracţiunilor de corupţie, însă, pe de o parte, competenţa acestor procurori este una generală (priveşte orice infracţiune săvârşită de magistraţi), iar, pe de altă parte, reglementarea condiţiilor desemnării relevă respectarea exigenţelor relative la selecţia inclusiv a unor candidaţi care posedă abilităţi şi competenţe relevante în domeniul combaterii corupţiei/criminalităţii organizate. 38. Organismele europene consultative ale magistraţilor, precum Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), s-au pronunţat cu privire la specializarea judecătorilor, aspect pe care l-au apreciat ca putând fi benefic acestora prin aceea că judecătorii, soluţionând în mod repetat cauze similare, vor înţelege mai bine realităţile cauzelor care le sunt încredinţate, indiferent că acele realităţi sunt tehnice, sociale sau economice, motiv pentru care vor identifica soluţii mai bune, adecvate acelor realităţi [a se vedea Avizul CCJE nr. 15 (2012) cu privire la specializarea judecătorilor, paragraful 11]. 39. Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) a constatat că „nevoia de specializare a procurorilor, chiar şi în interiorul unei structuri specializate din Ministerul Public, ar trebui văzută drept o prioritate, care să răspundă mai bine noilor forme de criminalitate“ [a se vedea Avizul CCPE nr. 9 (2014) privind normele şi principiile europene referitoare la procurori (Carta Romei), Nota explicativă, paragraful 119]. În schimb, cu referire la investigarea infracţiunilor săvârşite de procurori şi judecători de către structuri specializate, Biroul CCJE exprimă „48 .... mari rezerve cu privire la faptul că specializarea va ajuta în gestionarea cauzelor care privesc persoane din cadrul aceleiaşi profesii - spre exemplu, judecătorii, care, din toate indiciile, nu par a avea o prevalenţă în a comite infracţiuni -, iar nu la gestionarea cauzelor care presupun o criminalitate gravă“. 40. În ceea ce priveşte susţinerea că legea încalcă principiul separării carierelor, deoarece judecătorii, care sunt majoritari în CSM, ajung să selecteze procurorii care să poată ancheta magistraţii, se arată faptul că o astfel de soluţie nu este neconstituţională, dimpotrivă, CSM, în componenţa sa plenară, reprezintă garantul independenţei justiţiei, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie. Din acest punct de vedere, activitatea procurorilor desemnaţi să efectueze urmărirea penală în cauze cu magistraţi se situează în zona de interferenţă a carierei pentru procurori, dar şi pentru judecători, sens în care, în mod evident, doar Plenul poate avea atribuţii în această procedură, având în vedere reprezentativitatea pe care o asigură membrii acestuia, precum şi numărul de membri care este de natură să asigure un înalt nivel de obiectivitate. Soluţia normativă propusă asigură CSM, conform art. 133 din Constituţie, un rol determinant în procedura de desemnare a procurorilor de execuţie care derulează procedurile penale împotriva judecătorilor şi procurorilor. 41. În ceea ce priveşte susţinerea că proiectul de lege nu garantează faptul că numărul procurorilor anume desemnaţi va fi suficient pentru soluţionarea dosarelor penale care îi privesc pe magistraţi, lăsând la latitudinea Plenului CSM numărul de procurori anume desemnaţi în astfel de cauze, se arată că modul de reglementare a competenţei permite utilizarea întregii infrastructuri existente la nivelul parchetelor competente sub aspectul resurselor umane şi materiale, astfel încât instrumentarea dosarelor de urmărire penală să se facă cu celeritate şi în mod eficient. Contrar susţinerilor autorilor sesizării, numărul maxim de procurori desemnaţi este prevăzut de lege, termenul „maxim“ urmărind stabilirea unei limite superioare, precum şi eliminarea oricăror posibile interpretări în sensul că noul sistem de competenţe ar fi inaplicabil, în tot sau în parte, până la desemnarea tuturor procurorilor în numărul prevăzut de lege. De asemenea, prin dispoziţii tranzitorii au fost instituite o serie de termene pentru derularea cu celeritate a procedurii de selecţie şi desemnare a procurorilor. 42. Referitor la argumentul că este neclară dispoziţia prevăzută de art. 10 din legea criticată care vizează posibilitatea procurorului general de a propune modificarea numărului de procurori „anume desemnaţi“, deoarece nu se înţelege dacă propunerea se raportează la numărul maxim de procurori, caz în care propunerea ar fi una de modificare a legii, sau la numărul de procurori selectaţi de către Plenul CSM, caz în care propunerea ar trebui adresată către CSM, se arată că normele juridice nu există izolat, prevederile art. 10 trebuind a fi coroborate între ele. 43. Nici argumentele privind lipsa de claritate a art. 6 din lege nu sunt întemeiate, întrucât legea nu instituie vreo limită în ceea ce priveşte posibilitatea reînnoirii desemnării, după cum nu acordă preferinţă ori întâietate în cadrul procedurii de selecţie declanşate în temeiul art. 4 şi 5 din lege procurorilor deja desemnaţi. Posibilitatea ca, în temeiul art. 12 din legea supusă controlului de constituţionalitate, procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel să efectueze ei înşişi acte de urmărire penală în cauze ce au ca obiect infracţiuni săvârşite de magistraţi nu este una problematică, ci dă expresie organizării piramidale a Ministerului Public, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice. 44. Concluzionând asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că, potrivit Constituţiei, CSM, în componenţa sa plenară, este garantul independenţei justiţiei. Constituţia nu reglementează expres principiul separării carierelor, prin urmare revine legiuitorului să stabilească atribuţiile Plenului şi ale secţiilor, cu excepţia celor care sunt stabilite expres de Constituţie. În ce priveşte procedura desemnării procurorilor, faptul că procurorii nu sunt chestionaţi asupra motivaţiei sau a altor criterii este un aspect care nu poate fi considerat contrar dispoziţiilor constituţionale. Instituirea sau nu a unui interviu şi procedura concretă de selecţie nu comportă probleme de constituţionalitate, neputându-se impune legiuitorului reglementarea sau nu a anumitor etape de selecţie. 45. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând, în esenţă, motivele expuse mai sus. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 46. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Analizând critica formulată, Curtea reţine ca obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 3-6, art. 8-10 şi art. 12 din lege, precum şi legea în ansamblul său. 47. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi calitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 132 privind statutul procurorilor şi ale art. 148 privind obligaţiile rezultate din calitatea de stat membru al Uniunii Europene. (1.) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 48. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 49. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al partidului Uniunea Salvaţi România din Camera Deputaţilor şi de 26 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al partidului Uniunea Salvaţi România din Senat, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Curtea observă că sesizarea este semnată atât de deputaţi, cât şi de senatori, fiecare categorie semnând într-un număr suficient pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de Constituţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Prin urmare, deşi există două sesizări de neconstituţionalitate motivate identic, având în vedere specificul procedurii, precum şi caracterul identic şi unic al motivării, Curtea va considera că şi sesizarea este unică, însuşită de doi titulari ai dreptului de sesizare, ambii de sorginte parlamentară (deputaţi şi senatori). 50. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 51. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor la data de 21 februarie 2022, iar de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 28 februarie 2022. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 1 martie 2022, a fost trimisă Preşedintelui României la data de 4 martie 2022 pentru promulgare, iar la data de 2 martie 2022 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de protecţie de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70 prima ipoteză). 52. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2.) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1.) Critica privind încălcarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică 53. Se susţine că în procedura de adoptare a proiectului de lege nu s-a respectat art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, proiectul de lege nefiind adus la cunoştinţa publicului cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea sa spre avizare. Totodată, se arată că Parlamentul nu a aşteptat un aviz din partea Comisiei de la Veneţia. 54. Curtea reţine că art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003 nu este un parametru în realizarea controlului de constituţionalitate a legii criticate, întrucât se referă doar obligaţiile pe care le are Guvernul pentru iniţierea unui proiect de lege. Cu privire la faptul că Parlamentul nu ar fi aşteptat un aviz din partea Comisiei de la Veneţia şi a procedat la adoptarea legii, se constată că această critică nu este raportată la niciun text constituţional, fiind nemotivată. Mai mult, nu există nicio normă constituţională care să condiţioneze adoptarea legilor de existenţa unor avize din partea unor entităţi consultative din cadrul Consiliului Europei. (2.2.) Critica privind încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie 55. Se susţine că legea criticată nu asigură independenţa magistraţilor, reglementând doar o aparentă specializare a procurorilor, în funcţie de calitatea persoanei, şi nu a naturii infracţiunii, că similitudinea invocată în expunerea de motive dintre acest mecanism de atribuire a competenţei şi cel existent în privinţa Parchetului European nu este relevantă şi că aceeaşi expunere de motive nu explică raţiunea pentru care nu au fost reglementate mecanisme aparte de recrutare a judecătorilor care vor înfăptui actul de justiţie în cauze cu magistraţi. 56. Analizând cele susţinute, Curtea reţine că autorii criticii pornesc de la premisa greşită potrivit căreia legea ar reglementa o specializare a procurorilor care instrumentează cauze cu magistraţi. Or, legea nu reglementează o specializare a acestor procurori din moment ce vor instrumenta cauze ce privesc infracţiuni săvârşite de magistraţi, indiferent de natura lor, şi, mai mult, vor efectua urmărirea penală şi în alte cauze ce ţin de competenţa lor prevăzută de lege. 57. Totodată, Curtea observă că instanţa constituţională nu are competenţa să analizeze expunerea de motive a legii pentru a determina dacă mecanismul de atribuire a competenţei reglementat de legea criticată este sau nu similar cu cel al Parchetului European (a se vedea şi Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020). 58. Cu privire la critica potrivit căreia nu există mecanisme aparte de recrutare a judecătorilor care vor înfăptui actul de justiţie în cauze cu magistraţi, se poate observa că o competenţă şi după calitatea persoanei a unor parchete nu atrage de plano obligaţia ca respectiva cauză să fie soluţionată de judecători anume desemnaţi sau de judecători specializaţi. Astfel, dacă urmărirea penală a fost realizată de un parchet generalist, judecarea cauzei se poate face tot de un complet generalist. Prin urmare, nu se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (2.3.) Critica privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie 59. Cu privire la susţinerile potrivit cărora legea criticată înlocuieşte o singură structură cu 16 structuri diferite din cadrul Ministerului Public, că infracţiunile de corupţie şi cele de infracţionalitate organizată săvârşite de magistraţi sunt infracţiuni speciale şi pot fi mai bine anchetate şi urmărite penal de către un personal specializat şi că mijloace tehnice specifice sunt deţinute de direcţiile specializate de parchet, nu şi de cele care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti, Curtea constată că acestea sunt afirmaţii factuale, fără relevanţă constituţională. Constituţia nu reglementează reguli cu privire la organizarea în concret a activităţii Ministerului Public. 60. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului separării carierelor judecătorilor şi procurorilor, întrucât primii decid cu privire la desemnarea procurorilor care instrumentează cauze cu magistraţi în condiţiile în care sunt şi majoritari în componenţa CSM, Curtea reţine că, potrivit Constituţiei, CSM lucrează în plen şi în secţii. Ceea ce se reproşează este că, în cazul dat, CSM trebuia să lucreze în secţii, respectiv era de competenţa secţiei de procurori să propună procurorului general numirea în funcţia de procuror desemnat. Curtea însă nu poate cenzura această opţiune a legiuitorului pentru că în cauză se pun probleme care vizează nu numai cariera procurorului, dar şi competenţa acestuia de a cerceta judecători şi procurori. Din acest punct de vedere, legiuitorul a considerat că este o garanţie pentru a se asigura independenţa justiţiei ca Plenul CSM să se pronunţe, şi nu doar o secţie a sa. De altfel, un dialog permanent între cele două secţii este de dorit, şi nu enclavizarea acestora. Totodată, se remarcă faptul că numirea în funcţia de procuror desemnat o face procurorul general al României, care, aşadar, are un rol decizional în cadrul procedurii, având în vedere caracterul ierarhic al organizării Ministerului Public. 61. Cu privire la susţinerile potrivit cărora legea criticată nu garantează faptul că numărul procurorilor anume desemnaţi va fi suficient pentru soluţionarea dosarelor penale care îi privesc pe magistraţi, ci lasă la latitudinea CSM să stabilească numărul de procurori necesar, Curtea reţine că acestea nu au relevanţă constituţională. Ţine de opţiunea legiuitorului să stabilească un număr fix de procurori desemnaţi sau să lase acest lucru la aprecierea CSM. 62. Cu privire la faptul că art. 4 din lege permite dobândirea calităţii de procuror desemnat în cadrul Secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) şi de către procurori care nu funcţionează în cadrul acestui parchet, Curtea reţine că acesta, dacă are grad profesional aferent Parchetului de pe lângă ÎCCJ, poate fi numit ca procuror desemnat şi să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul acestui parchet. 63. Cu privire la faptul că art. 6 nu se referă la numărul de reînnoiri posibile şi nici nu menţionează dacă procurorii în funcţie care doresc reînnoirea mandatului lor au prioritate în cadrul procedurii de selecţie, Curtea reţine că textul criticat nici nu limitează numărul reînnoirilor şi nici nu stabileşte vreo ordine de prioritate în cadrul procedurii de selecţie. 64. Cu privire la faptul că din art. 10 din lege nu se înţelege dacă procurorul general poate propune modificarea numărului maxim de procurori sau a numărului de procurori selectaţi de CSM, Curtea reţine că atât timp cât CSM stabileşte numărul concret de posturi, este evident că procurorul general se va adresa acestuia pentru a suplimenta numărul de posturi, cu încadrarea în numărul maxim de posturi prevăzut de lege. 65. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a art. 12 din perspectiva faptului că în dosarele preluate de la Secţie, până la numirea procurorilor desemnaţi, urmărirea penală se efectuează şi de procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, procuror care este numit politic, Curtea reţine că procurorii de rang înalt sunt numiţi de Preşedintele României, fără ca acest aspect să denote lipsa lor de imparţialitate în exercitarea atribuţiilor lor de numire (a se vedea art. 54 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005). Efectuarea urmăririi penale de către acesta, expresie a caracterului ierarhic al organizării Ministerului Public, se realizează până la numirea procurorilor desemnaţi, fiind un aspect tranzitoriu, până la operaţionalizarea procedurii reglementate de lege. 66. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate potrivit cărora candidaţii neselectaţi nu au posibilitatea de a contesta neincluderea lor în listă, Curtea constată că legea nu prevede expres posibilitatea atacării în instanţă a neincluderii pe lista de propuneri a unui procuror, însă nu înseamnă că acesta nu ar putea să o conteste în faţa instanţei judecătoreşti competente, fiind un aspect care ţine de cariera acestuia. Totodată, Curtea constată că măsura încetării este supusă controlului instanţelor judecătoreşti, ceea ce constituie o piedică eficientă împotriva arbitrarului. 67. Cu privire la critica potrivit căreia condiţia „experienţei profesionale semnificative în supravegherea şi efectuarea urmăririi penale“ se apreciază în funcţie de rata de achitări şi condamnări, Curtea observă că aceasta este formulată inexact faţă de prevederile exprese ale art. 4 alin. (4) din lege, care prevede că evaluarea se realizează în funcţie de „datele statistice referitoare la activitatea în ultimii 5 ani, inclusiv rata de achitări, restituiri, condamnări, eventuale sesizări făcute din partea persoanelor cercetate şi soluţiile date la acestea, precum şi orice aspecte relevante“. Prin urmare, pentru evaluarea condiţiei „experienţei profesionale semnificative“ nu se are în vedere doar rata de achitări şi condamnări, ci aceasta este coroborată şi cu alte date care să ofere o imagine completă, exactă şi corectă asupra profilului profesional al procurorului. Rata de achitări şi condamnări nu este decât unul dintre elementele avute în vedere pentru evaluarea experienţei profesionale semnificative a procurorului. 68. Prin urmare, textele legale criticate nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. (2.4.) Critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie 69. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia efectuarea urmăririi penale exclusiv în funcţie de criteriul calităţii persoanei în dauna naturii infracţiunii imputate, ceea ce exclude competenţa parchetelor specializate, creează un avantaj nepermis categoriei socio-profesionale a judecătorilor şi procurorilor, Curtea constată că dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din legea criticată stabilesc competenţa Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi a celui de pe lângă curţile de apel prin raportare la calitatea persoanei, respectiv de judecător/procuror, dar cu respectarea competenţei lor funcţionale. Este de observat, ca regulă, că angajarea competenţei unităţii de parchet se poate realiza în funcţie de calitatea persoanei, fiind o practică des întâlnită în legislaţia procesual penală românească [a se vedea art. 38 lit. c), d), e), f) şi g), precum şi art. 40 lit. a) coroborate cu art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală], dar, tot ca regulă, ea este dublată de competenţa după materie, astfel că infracţiunile săvârşite de persoanele prevăzute la art. 38 lit. c), d), e), f) şi g), precum şi la art. 40 lit. a) din cod, care intră în sfera de competenţă a parchetelor specializate, vor fi investigate de parchetele specializate [a se vedea, în acelaşi sens, şi art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie]. Însă, o reglementare, precum art. 3 alin. (1) şi (2) din legea criticată, care nu combină cele două criterii pentru stabilirea unităţii de parchet competente în privinţa judecătorilor/procurorilor, valorificând doar competenţa după calitatea persoanei, nu poate fi comparată cu normele juridice care fac aplicarea doar a criteriului naturii infracţiunii (competenţa materială). Curtea subliniază că, potrivit art. 3 alin. (4) din lege, respectivele parchete/procurorii desemnaţi rămân competente/competenţi să efectueze urmărirea penală şi în alte cauze decât cele prevăzute la art. 3 alin. (1) şi (2) din lege. 70. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61). 71. Or, deşi toţi deţinătorii unor funcţii publice faţă de care legiuitorul a reglementat angajarea competenţei unităţilor de parchet în funcţie de calitatea lor au în comun faptul că deţin poziţii de rang înalt în sistemul de putere instituit de Constituţie, se poate constata că şi între aceştia există diferenţe sensibile sub aspectul instituţiilor din care fac parte şi al atribuţiilor de serviciu reglementate. Astfel, chiar dacă anumite aspecte îi apropie ca o categorie distinctă de subiecţi de drept, alte aspecte îi diferenţiază şi îi individualizează chiar în cadrul respectivei categorii. Prin urmare, competenţa stabilită după calitatea persoanei poate fi sau nu dublată de cea după materie, în funcţie de situaţia specifică în care aceste persoane se află şi de opţiunea legiuitorului. De altfel, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Or, judecătorii şi procurorii fac parte din autoritatea judecătorească, ceea ce le conferă, sub aspectul atribuţiilor îndeplinite, o poziţie constituţională specifică înfăptuind justiţia, respectiv contribuind la înfăptuirea acesteia [noţiunea de „activitate judiciară“ din cuprinsul art. 131 alin. (1) din Constituţie se referă la activitatea specifică desfăşurată de instanţele judecătoreşti, iar Ministerul Public, prin procurori, participă la aceasta (a se vedea Geneza Constituţiei României - Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pagina 567). Procurorul, având în vedere rolul său în faza de urmărire penală, desfăşoară activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 37). Prin urmare, noţiunea de „activitate judiciară“ cuprinsă în art. 131 alin. (1) din Constituţie trebuie interpretată stricto sensu şi se referă la activitatea de judecată/de înfăptuire a justiţiei desfăşurată de instanţele judecătoreşti, iar Ministerul Public are rolul de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ceea ce înseamnă că, potrivit Constituţiei, Ministerul Public nu desfăşoară o activitate judiciară, ci contribuie la aceasta (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 144). Având în vedere cele expuse, nu se poate reţine încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie. 72. Se mai critică faptul că discriminări vor apărea şi între cetăţenii care nu sunt magistraţi, în sensul că aceştia vor fi cercetaţi de noua structură sau de cele specializate, după cum alături de ei vor fi anchetaţi sau nu magistraţi. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că art. 3 alin. (5) din lege impune ca regulă disjungerea cauzei atunci când alături de magistraţi sunt cercetate şi alte persoane. Prin urmare, excepţia este aceea a efectuării urmăririi penale de către procurorul desemnat şi faţă de aceste alte persoane, şi numai atunci când există motive temeinice privind buna desfăşurare a urmăririi penale. Această prorogare de competenţă este justificată de buna administrare a justiţiei penale. 73. Prin Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 22 iunie 2021, paragrafele 28-30, Curtea a statuat că operaţiunea de disjungere a cauzei este reglementată la art. 46 din Codul de procedură penală, care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţia se aplică, în mod corespunzător, şi în cursul urmăririi penale. Astfel, disjungerea este operaţiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpaţi sau la anumite fapte dintre cele reţinute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfăşurări a judecăţii. Disjungerea reprezintă o soluţie procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, din oficiu sau la cerere. Disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile art. 46 din Codul de procedură penală la cele ale art. 43 din acelaşi Cod, se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepţia. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operaţiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârşite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relaţia factuală dintre aceştia. În acest sens, prin Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit art. 46 din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Curtea a mai statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acţiunii penale în ceea ce priveşte anumite acţiuni sau anumiţi inculpaţi, indiferent dacă sunt sau nu însoţite de acţiuni civile, şi că aceasta constituie o operaţiune juridică distinctă de disjungere a acţiunii civile prevăzută la art. 26 din Codul de procedură penală, care are ca efect soluţionarea separată a acţiunii civile de acţiunea penală, atunci când ambele privesc acelaşi inculpat şi aceeaşi faptă. 74. Aşadar, există suficiente repere pentru a se cunoaşte dacă o cauză poate fi disjunsă, astfel că nu se poate susţine că o soluţie a procurorului desemnat prin care se refuză disjungerea poate da naştere unor suspiciuni suplimentare faţă de mecanismul de preluare a unor dosare de la direcţiile specializate de parchet şi direcţionare a lor către o structură restrânsă de procurori. Prin urmare, nu se încalcă nici art. 16 alin. (1) şi nici art. 1 alin. (5) din Constituţie. (2.5.) Critica privind încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 132 din Constituţie 75. Cu privire la faptul că art. 4 alin. (5) din lege afectează statutul procurorului, întrucât evaluarea conduitei morale ireproşabile pentru a fi numit procuror desemnat este realizată şi pe baza unei opinii a baroului, Curtea constată că opiniile solicitate de la parchete/instanţe/barou nu au decât semnificaţia unei consultări, fiind un material documentar care nu are aptitudinea de a conduce la o anumită soluţie în evaluarea condiţiei de numire analizate. (2.6.) Critica referitoare la încălcarea art. 148 alin. (1) din Constituţie 76. Se susţine că, prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) şi a avizelor Comisiei de la Veneţia, realizarea urmăririi penale a judecătorilor/procurorilor nu poate fi sustrasă competenţei parchetelor specializate şi dată în competenţa parchetelor generaliste. 77. În jurisprudenţa Curţii, s-a reţinut că avizele Comisiei de la Veneţia nu au un caracter obligatoriu (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 19 noiembrie 2015, paragraful 85), astfel că aceste avize invocate nu au relevanţă constituţională, ci, eventual, se constituie într-un suport furnizat judecătorului constituţional în interpretarea textelor constituţionale de referinţă. În cauza de faţă, invocarea încălcării art. 148 alin. (1) din Constituţie, prin prisma nerespectării unor avize ale Comisiei de la Veneţia, nu poate fi analizată, chiar şi pentru faptul că această Comisie nu este un organ de lucru al Uniunii Europene, iar art. 148 alin. (1) din Constituţie se referă doar la obligaţiile României în calitate de stat membru al Uniunii Europene. 78. Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, porneşte de la premisa înfiinţări, în cadrul Ministerului Public, a unei secţii specializate care are competenţa exclusivă de a ancheta infracţiunile săvârşite de judecători şi de procurori. Or, ipoteza legii criticate este diferită faţă de cea avută în vedere de CJUE. Astfel, legea analizată nu înfiinţează în cadrul Ministerului Public o secţie specializată care să aibă competenţa exclusivă de a ancheta infracţiunile săvârşite de judecători şi de procurori, ci desfiinţează respectiva secţie specializată avută în vedere de CJUE şi, pe structura generală deja existentă, unifică toate dispoziţiile referitoare la competenţa diverselor parchete de a efectua urmărirea penală în privinţa judecătorilor/ procurorilor. Legiuitorul este cel competent să organizeze cadrul legislativ necesar desfăşurării activităţii Ministerului Public, sens în care alin. (2) şi (3) ale art. 131 din Constituţie fac trimitere expresă la sintagma „în condiţiile legii“. Totodată, rezultă că, în cauza de faţă, prevederile de drept european în interpretarea dată prin hotărârea CJUE nu pot fi folosite ca norme interpuse controlului de constituţionalitate, întrucât respectiva interpretare nu vizează ipoteza reglementată prin legea criticată. Curtea subliniază că unica normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate este Constituţia (a se vedea şi Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011). 79. Curtea reţine caracterul consecvent al jurisprudenţei sale în privinţa competenţei legiuitorului de a înfiinţa sau desfiinţa diverse structuri de parchet. Astfel, opţiunea legiuitorului de a înfiinţa o structură de parchet corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar şi nu constituie o problemă de constituţionalitate faptul că o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competenţele sale legale, atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituţională (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 127, Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 19 august 2020, paragraful 50, Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, paragraful 62). Totodată, desfiinţarea unei structuri de parchet ţine tot de competenţa legiuitorului, şi nu a instanţelor judecătoreşti (Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, paragrafele 84 şi 85). Or, prin legea analizată, legiuitorul a procedat exact în sensul celor stabilite de Curtea Constituţională, desfiinţând o structură de parchet şi dispunând preluarea competenţei acesteia de o altă structură de parchet preexistentă, respectând art. 61 alin. (1) din Constituţie. Curtea subliniază că modul de organizare a sistemului naţional de justiţie este parte a identităţii constituţionale a statului român. 80. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 3-6, art. 8-10 şi art. 12 din Legea privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef delegat, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
