Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia-Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, ale art. 62 alin. (3) raportat la art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ale art. 26 alin. (1) şi (2), ale art. 27 şi 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi ale art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, raportat la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Excepţia a fost ridicată de Florin Iulian Hrib în Dosarul nr. 4.268/97/2018** al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă - Complet specializat - Conflicte de muncă şi de asigurări sociale şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.056D/2020. 2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei. Lipsesc părţile Curtea de Apel Alba Iulia şi Liviu Gheorghe Odagiu. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită conexarea Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.056D/2020 cu Dosarul nr. 9D/2021, în care a invocat neconstituţionalitatea aceloraşi prevederi de lege. 4. Având cuvântul cu privire la această chestiune, reprezentantul Ministerului Public arată că Dosarul nr. 9D/2021 nu se află pe lista dosarelor cu termen în data de 5 martie 2024, fiind într-un stadiu de soluţionare diferit faţă de Dosarul nr. 1.056D/2020. Prin urmare, solicită respingerea cererii de conexare. 5. Curtea respinge cererea de conexare a dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.056D/2020 şi nr. 9D/2021 formulată de autorul excepţiei, având în vedere că cele două dosare se află în stadii diferite de soluţionare. 6. Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei pentru a susţine excepţia de neconstituţionalitate. Florin Iulian Hrib afirmă că textele de lege criticate, astfel cum au fost interpretate şi aplicate de instanţele naţionale, încalcă următoarele prevederi constituţionale: art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 16 alin. (1), (2), (3), art. 20, art. 21 alin. (1), (2), (3), art. 24 alin. (1), art. 32 alin. (1), (4), art. 41 alin. (1) - (3), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (1) - (4), (8), art. 47, art. 52, art. 53, art. 56 alin. (2), (3), art. 73 alin. (3) lit. j), p), art. 115 alin. (4), (6), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. e) şi art. 136 alin. (5) raportat la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la convenţia mai sus amintită. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 devin neconstituţionale dacă se interpretează în sensul că o instanţă inferioară poate să judece o instanţă superioară şi pe conducătorul acesteia, având calitatea de pârâţi într-un proces, întrucât s-ar inversa raportul de forţe. Înainte de modificarea operată prin Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, inclusiv art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală prevedea explicit că judecătorii curţilor de apel sunt judecaţi doar de către curţi de apel. Apoi, prin modificarea legislativă, se prevede că doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate judeca aceste cauze. De asemenea, şi art. 58 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevedea că, în cazul militarului activ, preşedintele completului de judecată şi procurorul care participau la judecată trebuiau să aibă aceeaşi categorie de grade. Autorul consideră că şi în materie civilă ar trebui aplicate aceleaşi reguli. De asemenea, susţine că statutul grefierului este incert, deoarece grefierii nu încheie contracte individuale de muncă şi sunt numiţi prin decizia preşedintelui de instanţă, ca judecătorii, şi depun jurământ. Orice altă interpretare diferită aduce atingere dreptului de acces la o instanţă de judecată imparţială, în toate ramurile dreptului. Invocă şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 şi consideră că acelaşi raţionament trebuie aplicat şi judecătorilor de la instanţele inferioare care soluţionează litigii de muncă. Situaţia este discriminatorie cu atât mai mult cu cât judecătorii, procurorii sau alţi funcţionari cu rang superior se judecă în contencios administrativ pe litigiile de muncă. Din această perspectivă, însăşi titulatura art. 127 din Codul de procedură civilă ar deveni neconstituţională. Alegerea competenţei nu ar trebui lăsată la latitudinea părţilor, ci ar trebui instituite garanţiile necesare pentru un proces echitabil. Mai arată că art. 54 din Legea nr. 567/2004 este neconstituţional şi prin prisma lipsei posibilităţii de a contesta decizia de eliberare din funcţie în cazul demisiei şi al pensionării, ceea ce limitează dreptul la apărare şi împiedică accesul liber la justiţie. Referitor la art. 62 alin. (3) raportat la art. 81 din Codul muncii arată că aceste dispoziţii devin restrictive în măsura în care se interpretează că decizia de eliberare din funcţie ca urmare a demisiei salariatului nu se supune tuturor condiţiilor care se sancţionează cu nulitate absolută, anume să fie motivată în fapt şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată. Cu privire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004, arată că acestea sunt discriminatorii dacă se interpretează în sensul că absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri nu beneficiază de concediu de odihnă plătit pentru perioada în care au urmat cursurile acestei şcoli, perioadă care este echivalată cu vechimea în muncă. Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 567/2004 sunt neconstituţionale pentru motivele arătate pe larg în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 raportate la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 sunt neconstituţionale, deoarece există o discriminare evidentă între funcţionarii plătiţi din fonduri publice. Aminteşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Arată că, atât timp cât se recunoaşte plata orelor suplimentare pentru anumite categorii de bugetari, consideră că textele de lege criticate sunt discriminatorii şi încalcă şi prevederile art. 115 din Constituţie. 7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibile a criticilor privind modul de interpretare a legii, arătând că aceasta este apanajul exclusiv al instanţelor de judecată. Referitor la neconstituţionalitatea art. 95, 99 şi 127 din Codul de procedură civilă, arată că sunt norme de competenţă, pe care legiuitorul are libertatea de a le stabili. În ceea ce priveşte competenţa tribunalului de a cenzura anumite acte ale curţii de apel, arată că acestea sunt acte administrative şi nu acte de judecată propriu-zise. Referitor la criticile aduse art. 54 din Legea nr. 567/2004, arată că nu se poate face o paralelă între cauzele de încetare a raportului de muncă prevăzute de acest articol de lege. În cazul demisiei şi al pensionării nu există interesul de a contesta decizia de eliberare din funcţie. În ceea ce priveşte critica adusă prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, arată că acestea reprezintă un beneficiu care li se recunoaşte în această formă, şi anume de a primi vechime în muncă, iar nu şi concediu de muncă plătit. Referitor la art. 27 din aceeaşi lege, arată că la primirea în profesie se semnează un contract prin care părţile îşi asumă drepturile şi obligaţiile. În sfârşit, cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 raportate la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, arată că munca suplimentară nu se plăteşte, dar în compensaţie se acordă zile libere. Deci nu este o muncă prestată gratuit. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 5 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.268/97/2018**, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă - Complet specializat - Conflicte de muncă şi de asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, ale art. 62 alin. (3) raportat la art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ale art. 26 alin. (1) şi (2), ale art. 27 şi 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi ale art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, raportat la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. Excepţia a fost ridicată de Florin Iulian Hrib întro cauză având ca obiect drepturi băneşti. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele de lege criticate încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 15, art. 16 alin. (1)-(3), art. 20, art. 21 alin. (1)-(3), art. 32 alin. (4), art. 41 alin. (1)-(3), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (1)-(4), art. 47, art. 52, 53, art. 56 alin. (2) şi (3), art. 73 alin. (3) lit. j) şi p), art. 115 alin. (4) şi (6), art. 124 alin. (2), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României, raportate atât la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi la art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenţie. 10. În acest sens, arată că a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, întrucât art. 7 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reglementează expres că acţiunile personalului din justiţie, deci şi ale grefierilor, referitoare la drepturile salariale se judecă la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. Întrucât acţiunea formulată urma să cuprindă şi cereri referitoare la salariile acestuia în calitate de grefier, precum valoarea de referinţă sectorială aplicabilă, ore suplimentare efectuate la secţia penală, concediu de odihnă etc., a considerat că, în speţă, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Bucureşti. Consideră că art. 95 pct. 1, art. 99 alin. (2) şi art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, precum şi art. 54 şi art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 devin neconstituţionale dacă se interpretează în sensul că tribunalul, ca instanţă inferioară, poate să judece o curte de apel, ca instanţă superioară, într-un proces civil şi, implicit, pe conducătorul acesteia din urmă. Totodată, întrucât grefierul nu încheie contract individual de muncă, consideră că actele administrative individuale emise de preşedinţii curţilor de apel sunt acte administrative reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, motiv pentru care instanţa competentă în cauză este Curtea de Apel Bucureşti. 11. Consideră că nu este normal ca o instanţă inferioară să judece o instanţă superioară şi, implicit, pe reprezentantul acesteia din urmă. În acest caz, s-ar inversa raportul de forţe, în sensul că un judecător de la tribunal ar controla hotărârea unui judecător de la o curte de apel, ceea ce este anormal şi inechitabil, deoarece judecătorii de la instanţele superioare schimbă hotărârile pronunţate de judecătorii instanţelor inferioare, nu invers; potrivit art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, curţile de apel judecă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel; prin identitate de raţiune, aceeaşi soluţie se impune şi în procedura civilă. Dacă legiuitorul a considerat că, în ramura de drept penal, un judecător de curte de apel trebuie judecat de către o curte de apel, atunci şi pentru ramura de drept civil e necesar să se aplice aceeaşi procedură de judecată, altminteri procesul nu ar mai fi echitabil. În acest sens, invocă art. 58 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Mutatis mutandis, un judecător de curte de apel nu poate fi judecat nici în materie civilă de un judecător cu grad inferior, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă este obligat să respecte ierarhic toate deciziile administrative şi financiare emise de conducătorii instanţei superioare. În sprijinul acestor afirmaţii invocă dispoziţiile art. 43 alin. (2) şi ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. 12. În plus, în eventualitatea exercitării căii de atac împotriva sentinţei tribunalului de la domiciliul reclamantului sau de la locul de muncă, instanţa de apel ar fi chiar curtea de apel pârâtă în cauză, ceea ce, de asemenea, ar fi nefiresc şi inechitabil, trezind suspiciuni serioase de părtinire, dacă nu chiar o lipsă vădită de obiectivitate. 13. Totodată, invocând art. 95 pct. 1 şi art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiile din anexa nr. V, cap. VIII secţiunea I art. 7 din Legea-cadru nr. 153/2017, consideră că, în speţă, competenţa de soluţionare a dosarului revine Curţii de Apel Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Orice altă interpretare ar fi contrară prevederilor art. 21 alin. (1) - (3) şi art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât ar fi înfrânte garanţiile accesului liber, efectiv şi echitabil la o justiţie imparţială şi egală în toate materiile dreptului, atât ramura civilă, cât şi ramura penală. Raţiunea pentru care în procedura penală un judecător de curte de apel trebuie judecat de o instanţă de cel puţin acelaşi nivel trebuie extinsă şi în procedura civilă, tocmai pentru a elimina orice suspiciune de părtinire sau influenţă ierarhică. 14. În susţinerea criticilor formulate invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 189. Consideră că, din această perspectivă, însăşi titulatura art. 127 din Codul de procedură civilă de „competenţă facultativă“ devine neconstituţională, deoarece o astfel de competenţă nu trebuie lăsată la latitudinea părţilor, ci se impune - ca obligaţie corelativă a instanţelor de judecată, nu doar ca drept al cetăţenilor - implementarea garanţiilor constituţionale referitoare la un proces echitabil şi la o justiţie imparţială. 15. Totodată, art. 54 din Legea nr. 567/2004 este neconstituţional şi prin prisma lipsei posibilităţii de a contesta decizia de eliberare din funcţie în cazurile menţionate la art. 52 lit. a) (demisie) şi b) (pensionare) din Legea nr. 567/2004 în aceleaşi condiţii legale prevăzute expres pentru situaţiile enumerate la art. 52 lit. c) - f) din Legea nr. 567/2004, aspect de natură să împiedice accesul liber la o justiţie unică şi egală pentru toţi cetăţenii, conform art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. 16. Art. 62 alin. (3), raportat la art. 81 din Codul muncii, devine neconstituţional în cazul în care se interpretează restrictiv în sensul că decizia de eliberare din funcţie ca urmare a demisiei salariatului nu se supune tuturor condiţiilor imperative a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută, şi anume: trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă. 17. Deşi art. 62 alin. (3) din Codul muncii este situat în secţiunea a 3-a intitulată „Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului“, iar nu în secţiunea a 8-a intitulată „Demisia“, a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.325 din Codul civil, potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, prevederile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Întrucât nici în Legea nr. 567/2004, nici în Codul muncii nu se face vreo referire la posibilitatea sau modalitatea de contestare a deciziei de eliberare din funcţie ca urmare a demisiei, rezultă că devin incidente normele generale privind raporturile de muncă, adică tocmai dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Codul muncii. 18. În corelaţie cu art. 54 din Legea nr. 567/2004, prin care legiuitorul a omis să prevadă expres posibilitatea contestării deciziei de eliberare din funcţie în cazurile menţionate la art. 52 lit. a) şi b) din Legea nr. 567/2004 în aceleaşi condiţii legale prevăzute expres pentru situaţiile enumerate la art. 52 lit. c)-f) din Legea nr. 567/2004, consideră că şi art. 62 alin. (3) raportat la art. 81 din Codul muncii tinde să împiedice accesul liber la o justiţie unică şi egală pentru toţi, conform art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, dacă se interpretează restrictiv în sensul arătat mai sus. 19. Totodată, a opinat că un proces echitabil trebuie să asigure atât justiţiabililor, cât şi judecătorilor aceleaşi mecanisme de protecţie şi control în cazul actelor emise de un angajator, cu atât mai mult cu cât acest angajator este o autoritate publică, ba chiar o curte de apel. Or, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. În consecinţă, o decizie de eliberare din funcţie ca urmare a demisiei trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă, sub sancţiunea nulităţii absolute. 20. Susţine că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 devin discriminatorii (deci contrare normelor constituţionale şi internaţionale invocate supra) dacă şi numai dacă se interpretează în sensul că absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri nu beneficiază de concediu de odihnă plătit pentru perioada în care au urmat cursurile acestei instituţii, echivalentă cu vechimea în muncă. 21. Deoarece perioada de şcolarizare în Şcoala Naţională de Grefieri „constituie vechime în muncă şi vechime în specialitate“, iar atestatul acordat la absolvirea studiilor reprezintă dovada vechimii în muncă, rezultă că simpla înmânare a atestatului de absolvire a Şcolii Naţionale de Grefieri conduce, practic, la obţinerea vechimii în muncă şi la vocaţia numirii în funcţia de grefier, deci într-o funcţie publică. Or, refuzul de a recunoaşte toate drepturile ce decurg din această vechime în muncă şi în specialitate reprezintă o golire de conţinut/substanţă a legii şi o negare a însuşi scopului respectivei prevederi, care ar lăsa fără efecte intenţia legiuitorului de a asimila ope legis şi integral perioada de şcolarizare din cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri cu vechimea în muncă, iar acest refuz încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 22. Totodată, această interpretare restrictivă instituie şi o discriminare a absolvenţilor Şcolii Naţionale de Grefieri faţă de grefierii debutanţi, recrutaţi prin concursuri locale, care beneficiază automat de concediu de odihnă pentru perioada primelor 6 luni de la încadrare, discriminare ce contravine art. 16 alin. (1)-(3) din Constituţie. De altfel, art. 25 din Legea nr. 567/2004 prevede explicit în alin. (1) că în perioada studiilor Şcoala Naţională de Grefieri acordă cursanţilor o indemnizaţie lunară de cursant, în cuantum egal cu salariul de bază brut pentru funcţia de grefier debutant, în raport cu nivelul studiilor absolvite, iar în alin. (2) se precizează că indemnizaţia prevăzută la alin. (1) are natura şi regimul juridic al unui drept salarial şi se plăteşte din fondul prevăzut în bugetul anual aprobat al Consiliului Superior al Magistraturii. 23. Prin refuzul de a recunoaşte concediul de odihnă plătit pentru perioada şcolarizării în Şcoala Naţională de Grefieri se încalcă şi art. 41 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) din Constituţie, deoarece se îngrădeşte dreptul la muncă şi dreptul la măsuri de protecţie socială ale absolvenţilor Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie, întrucât se refuză acordarea drepturilor prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004. 24. Interpretarea că absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri nu beneficiază de concediu de odihnă plătit pentru perioada în care au urmat cursurile acestei instituţii contravine şi dispoziţiilor art. 44 alin. (1)-(4), raportat la art. 136 alin. (5) din Constituţie, fiindcă ar fi confiscate contribuţiile financiare plătite de aceştia, potrivit art. 25 din Legea nr. 567/2004. 25. Dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, ce prevăd obligaţia de a returna bursa şi cheltuielile de şcolarizare în Şcoala Naţională de Grefieri, sunt neconstituţionale şi inechitabile fiindcă: a) operează retroactiv, obligând grefierul să restituie sumele primite în trecut cu titlu de indemnizaţie de cursant, ceea ce nesocoteşte art. 15 alin. (2) din Constituţie; b) amenda civilă instituită de aceste dispoziţii legale este mai oneroasă decât multe amenzi penale impuse pentru săvârşirea unor infracţiuni, deşi gravitatea faptelor penale este incomparabil mai mare decât simpla eliberare din funcţie a grefierului, chiar şi din motive imputabile acestuia. Consideră că prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 contravin dispoziţiilor art. 32 alin. (4) din Constituţie, întrucât învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. 26. Susţine că simpla pierdere a locului de muncă reprezintă, în sine, o măsură drastică, urmată de multe ori de lipsa veniturilor, astfel că o amendă atât de mare reduce considerabil mijloacele financiare necesare unui trai minim de subzistenţă, darămite unui trai decent, ceea ce contravine art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie. 27. Obligaţia de a rămâne 5 ani în sistem după absolvire, instituită de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, este neconstituţională şi inechitabilă din aceleaşi 5 motive enumerate mai sus (deoarece nerespectarea acestei obligaţii activează automat obligaţia de restituire a bursei şi a cheltuielilor de şcolarizare), plus încă două: împiedică libera circulaţie a forţei de muncă şi limitează dreptul de opţiune al individului, contravenind astfel prevederilor art. 41 alin. (1) şi ale art. 42 alin. (1) din Constituţie. 28. Perioada petrecută la Şcoala Naţională de Grefieri constituie vechime în muncă, iar indemnizaţia primită de cursanţi are natura şi regimul juridic ale unui drept salarial, în cuantum egal cu salariul de bază brut pentru funcţia de grefier debutant, conform art. 25 din Legea nr. 567/2004. Or, amendarea grefierului pentru eliberarea din funcţie înainte de expirarea perioadei de 5 ani echivalează atât cu o negare a dreptului la salariu şi a securităţii salariaţilor, cât şi cu o confiscare a contribuţiilor sociale plătite în timpul şcolarizării, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 41 alin. (2) şi ale art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţie. 29. Cu privire la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, raportat la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, autorul excepţiei a arătat că, prin Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, Curtea Constituţională a României a statuat că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare. Or, suspendarea repetată şi pentru o perioadă îndelungată - din anul 2010 până în anul 2021 - a plăţii drepturilor salariale cuvenite pentru orele suplimentare de muncă nu are la bază o situaţie extraordinară şi cu atât mai puţin nu se justifică urgenţa adoptării acestei măsuri. 30. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o amânare repetată şi îndelungată a aplicării unei legi devine neconstituţională prin lipsirea de efectivitate a acelei norme de drept, aspect de natură să încalce dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 53 din Constituţie, 31. De asemenea, conform art. 115 alin. (6) din Constituţie, ordonanţa de urgenţă nu poate afecta drepturile prevăzute de Constituţie. Or, dreptul la muncă şi dreptul la salariu sunt drepturi fundamentale ocrotite ca atare de art. 41 şi art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţie. 32. Art. 41 alin. (3) din Constituţie prevede fără echivoc că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. Mai mult decât atât, refuzul plăţii preţului muncii, adică a salariului, indiferent că munca este prestată în programul normal de lucru sau în ore suplimentare, constituie practic o muncă forţată, ceea ce contravine şi dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţie. 33. A precizat că munca suplimentară nici măcar nu a fost compensată cu ore libere plătite, exceptând 4 ore, sau măcar cu concediu fără plată, darămite să fie recompensate cu un spor la salariu. 34. Susţine că, potrivit art. 135 alin. (2) lit. f) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, Guvernul trebuie să asigure condiţii necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi pentru inviolabilitatea proprietăţii private, deci munca şi preţul acesteia, salariul, trebuie ocrotite indiferent de costuri sau de situaţia economică a ţării, tocmai pentru a garanta drepturile fundamentale ale tuturor cetăţenilor. 35. În plus, orele suplimentare de muncă reprezintă şi un temei pentru majorarea punctajului la pensie. Or, dacă asiguratul nu este plătit pentru munca suplimentară, înseamnă că acestuia i se confiscă şi cotizaţiile suplimentare la bugetul asigurărilor sociale, deci nu va primi nimic în plus la pensie, ceea ce contravine şi art. 47 din Constituţie raportat la art. 41 alin. (1)-(3) şi art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţie. 36. Atâta vreme cât se recunoaşte plata orelor suplimentare pentru unele categorii de bugetari (lucrători în penitenciare, militari, poliţişti etc.), este evidentă discriminarea funcţionarilor plătiţi din fonduri publice, aspect de natură să nesocotească şi prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 53 alin. (2) teza a doua din Constituţie. În acest sens, autorul a citat din Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 28 iunie 2012. 37. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă - Complet specializat - Conflicte de muncă şi de asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Criticile invocate de autorul excepţiei vizează, în realitate, chestiuni de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, precum şi raportul dintre o lege specială şi dreptul comun în materia dreptului muncii, atribute ce revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. 38. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 39. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 40. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 41. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, ale art. 62 alin. (3) raportat la art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, ale art. 26 alin. (1) şi (2), ale art. 27 şi 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1197 din 14 decembrie 2004, şi ale art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2017, raportat la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1035 din 22 decembrie 2016. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi cele ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, Curtea constată că acestea şi-au încetat aplicarea anterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, însă, având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea urmează să analizeze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, care sunt aplicabile în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare: - Art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă: „Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;“; – Art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.“; – Art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă: "(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.(2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.;" – Art. 62 alin. (3) din Codul muncii: „(3) Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă.“; – Art. 81 din Codul muncii: "(1) Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.(2) Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă.(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.(4) Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.(5) Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă toate efectele.(6) În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.(7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.(8) Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.;" – Art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004: "Perioada în care o persoană a avut calitatea de cursant al Şcolii Naţionale de Grefieri, dacă a promovat examenul de absolvire a Şcolii Naţionale de Grefieri, constituie vechime în muncă şi vechime în specialitate.(2) Atestatul eliberat absolvenţilor Şcolii Naţionale de Grefieri constituie actul doveditor pentru vechimea în muncă.;" – Art. 27 din Legea nr. 567/2004: "(1) Absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri au obligaţia de a rămâne 5 ani în cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti.(2) În cazul în care un absolvent al Şcolii Naţionale de Grefieri este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 5 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, acesta este obligat să restituie indemnizaţia de cursant şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului prevăzut la alin. (1).;" – Art. 54 din Legea nr. 567/2004: „Decizia de eliberare din funcţie prevăzută pentru cazurile menţionate la art. 52 lit. c)-f) poate fi contestată la tribunalul de muncă şi asigurări sociale în a cărui circumscripţie teritorială îşi are domiciliul reclamantul.“; – Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004: „(1) Litigiile în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi se soluţionează de tribunalele de muncă şi asigurări sociale.“; – Art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017: „Prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 2 - 4, art. 5 alin. (2) - (4) şi art. 6 - 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie-31 decembrie 2017.“; – Art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016: „În perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.“ 42. Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii legale sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul român, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 alin. (1)-(3) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 32 alin. (4) referitor la gratuitatea învăţământului de stat, art. 41 alin. (1)-(3) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 42 alin. (1) referitor la interzicerea muncii forţate, art. 44 alin. (1)-(4) privind dreptul de proprietate privată, art. 47 referitor la nivelul de trai, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 alin. (2) şi (3) privind contribuţiile financiare, art. 73 alin. (3) lit. j) şi p) referitor la reglementarea prin lege organică a statutului funcţionarilor publici şi a regimului general privind raporturile de muncă, art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la delegarea legislativă, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (6) privind instanţele judecătoreşti, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. De asemenea, susţine că sunt încălcate următoarele prevederi din acte internaţionale: art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva convenţie privind interzicerea discriminării. 43. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că o primă critică formulată de autorul acesteia priveşte dispoziţiile art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, din perspectiva instanţei competente să soluţioneze cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 44. Argumentele invocate referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 7 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, relevă aspecte care privesc modul de aplicare a legii şi nu de neconstituţionalitate, aspecte care revin competenţei instanţei de contencios constituţional. 45. Cât priveşte celelalte argumente invocate, Curtea reţine că, în esenţă, critica de neconstituţionalitate se referă la situaţia în care o instanţă de judecată ar fi competentă să soluţioneze o cauză civilă în care un judecător de la o instanţă superioară în grad sau o instanţă de judecată superioară în grad are calitatea de pârât ori de reclamant. Autorul susţine astfel că o instanţă inferioară nu ar putea să judece actele unei instanţe superioare ori pe un judecător de la o instanţă de grad superior şi se face trimitere la competenţa materială a instanţelor penale competente să judece cauzele privind infracţiuni săvârşite de judecători de la curtea de apel. 46. Referitor la această critică, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în numeroase rânduri în jurisprudenţa sa, aşa cum este, spre exemplu, şi Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, stabilirea competenţei instanţelor de judecată, inclusiv a celei după calitatea persoanei, şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale. 47. Reglementarea unei competenţe materiale speciale în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de judecători în art. 38 alin. (1) lit. c) şi art. 40 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere, de bună-seamă, atât calitatea de magistrat, rolul şi funcţia socială pe care acesta le deţine, dar şi valorile sociale implicate şi impactul consecinţelor unei eventuale hotărâri judecătoreşti de condamnare atât asupra magistratului, în mod individual, cât şi asupra prestigiului profesiei pe care acesta o exercită. Or, este evident că, în materie civilă, nu se poate vorbi despre aceleaşi valori sociale protejate şi, în consecinţă, nici de acelaşi impact. Situaţiile sunt diferite, astfel că nu reclamă un tratament juridic similar, principiul egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie consacrând doar egalitatea de tratament juridic pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În acest sens, este, spre exemplu, Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011. 48. Criticile formulate de autorul excepţiei potrivit cărora, prin efectul textelor de lege criticate, instanţe inferioare ar deveni competente să judece hotărâri ale unor instanţe superioare nu pot fi reţinute, întrucât situaţiile la care se referă dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă nu reglementează căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti, ci stabilesc reguli speciale de competenţă în funcţie de calitatea reclamantului sau a pârâtului, atunci când acesta este judecător, reglementare care revine competenţei exclusive a legiuitorului. 49. Curtea apreciază că nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la afectarea imparţialităţii justiţiei, întrucât, chiar dacă acţiunea în care calitatea de pârât o are un judecător de la o instanţă superioară în grad celei care judecă ori reclamant sau pârât este o instanţă de grad superior celei care judecă, instanţa competentă aleasă de reclamant în temeiul art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă va face parte din circumscripţia altei curţi de apel. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 urmează să fie respinse ca neîntemeiate. 50. În continuare, analizând criticile referitoare la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 567/2004, Curtea reţine că autorul excepţiei invocă încălcarea accesului liber la justiţie, întrucât nu are posibilitatea să atace în instanţă decizia de eliberare din funcţie ca urmare a demisiei. Prin susţinerile referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 62 alin. (3) şi ale art. 81 din Legea nr. 53/2003 sunt întărite argumentele vizând neconstituţionalitatea art. 54 din Legea nr. 567/2004. 51. Faţă de această critică, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, demisia reprezintă actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Salariatul nu este obligat să-şi motiveze demisia, iar aceasta nu este supusă aprobării de către angajator, care este însă obligat să o înregistreze. 52. Potrivit dispoziţiilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. 53. În mod adiţional faţă de dispoziţiile de drept comun, prevederile art. 53 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 prevăd că eliberarea din funcţie se dispune prin decizie a conducătorului instanţei judecătoreşti sau al parchetului de pe lângă aceasta, care a dispus numirea în funcţie, într-o simetrie juridică faţă de actul numirii în funcţie, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 37 şi 38 din Legea nr. 567/2004. Prin urmare, legiuitorul prevede că demisia este urmată de o decizie de eliberare din funcţie. 54. Desigur, întrucât demisia este act unilateral de voinţă de încetare a raportului de serviciu din iniţiativa persoanei care prestează munca - în cazul de faţă personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea -, eliberarea din funcţie, dispusă prin decizie, trebuie înţeleasă ca un simplu act constatator, ce are drept temei voinţa exclusivă a celui angajat şi care dă expresie acesteia prin eliberarea din funcţie. 55. Prin urmare, atacarea deciziei de eliberare din funcţie în situaţia analizată nu implică un act de apreciere din partea angajatorului, ci o simplă constatare a existenţei voinţei angajatului de a înceta raportul de serviciu. În consecinţă, decizia de eliberare din funcţie nu ar putea fi supusă controlului instanţelor de judecată sub aspectul motivelor invocate de angajator pentru încetarea raportului de serviciu pentru simplu fapt că, în cazul demisiei şi al pensionării, voinţa aparţine exclusiv angajatului ori este un rezultat direct al legii, acesta fiind, de altfel, şi sensul dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 567/2004. 56. Referitor la dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea reglementează obligaţia de a motiva decizia de încetare a contractului individual de muncă în cazul concedierii pentru motive care ţin de persoana salariatului. Având în vedere obiectul cauzei în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, respectiv faptul că eliberarea din funcţie a autorului excepţiei a avut loc ca urmare a demisiei, Curtea apreciază că aceste dispoziţii de lege nu sunt incidente în cauză, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a art. 62 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. 57. În continuare, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004, Curtea constată că textele de lege instituie beneficiul asimilării perioadei în care o persoană a avut calitatea de cursant al Şcolii Naţionale de Grefieri cu vechimea în muncă şi vechimea în specialitate. Prin urmare, este vorba despre o perioadă asimilată, iar nu despre o perioadă în care persoana care urmează aceste cursuri îndeplineşte propriu-zis funcţia de grefier, întrucât, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 567/2004, numirea în funcţie poate avea loc doar după absolvirea Şcolii Naţionale de Grefieri. 58. Legiuitorul, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 47 alin. (2), are competenţa exclusivă de a reglementa condiţiile în care anumite perioade pot fi asimilate vechimii în muncă sau vechimii în specialitate. Această asimilare nu are însă drept efect transformarea perioadei de formare într-un raport de serviciu, cu toate drepturile ce ar decurge din acesta. 59. Prin urmare, Curtea apreciază că ceea ce solicită în realitate autorul excepţiei este o completare a reglementării, prin instituirea unor drepturi care nu au fost prevăzute de legiuitor şi care nu decurg din raporturile juridice în care se găseşte autorul excepţiei. Or, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004, critica formulată este inadmisibilă. 60. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, Curtea reţine că textul de lege criticat face parte din secţiunea a 2-a - Formarea iniţială a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea din capitolul III - Şcoala Naţională de Grefieri al Legii nr. 567/2004 şi stabileşte obligaţia absolventului Şcolii Naţionale de Grefieri (SNG) de a rămâne 5 ani în cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti, iar, în cazul în care este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 5 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, acesta este obligat să restituie indemnizaţia de cursant şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului de 5 ani. 61. Curtea observă că legiuitorul a instituit obligaţii similare pentru absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii, prin dispoziţiile art. 42 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022 (care instituie obligaţia absolvenţilor de a îndeplini timp de 10 ani funcţia de judecător sau de procuror), şi pentru absolvenţii unei instituţii de învăţământ a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002 (care instituie obligaţia poliţistului de a păstra raporturile de serviciu o perioadă de 10 ani). 62. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu retroactivează, ci instituie sancţiunea restituirii indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare în cazul nerespectării obligaţiei instituite de lege, şi anume obligaţia absolventului SNG de a rămâne 5 ani în cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti. Restituirea indemnizaţiei de cursant în aceste cazuri nu are semnificaţia încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, potrivit căruia orice prevedere nouă poate fi aplicată numai de la data intrării sale în vigoare, ci reprezintă sancţiunea pentru nerespectarea unei obligaţii legale. Or, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituţie, cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. 63. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece absolvenţii SNG, pe de o parte, sunt într-o situaţie juridică diferită faţă de grefierii debutanţi sau de foştii grefieri care lucrează în cadrul autorităţilor din domeniul justiţiei, pe de altă parte. Curtea observă că norma criticată face parte dintr-o reglementare ce configurează un statut special, al grefierului, cu un regim juridic cuprinzând drepturi şi obligaţii specifice, adresându-se categoriei profesionale determinate în cuprinsul legii. În contextul legii, normele speciale vizează pregătirea profesională a grefierului şi, din această perspectivă, suportarea de către stat a sumelor pe care aceasta le presupune. Textul criticat prevede obligaţia absolventului SNG de a păstra raporturile de serviciu o perioadă de 5 ani, apreciată de legiuitor ca fiind corespunzătoare efortului financiar realizat. Aşadar, din perspectiva raţiunii pentru care a fost instituită obligaţia prevăzută de textul de lege criticat, absolvenţii SNG nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu grefierii debutanţi (care nu au absolvit SNG) sau cu foştii grefieri care lucrează în cadrul autorităţilor din domeniul justiţiei. 64. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, acest principiu constituţional presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 65. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dreptului la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţie, Curtea, pronunţându-se asupra dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, prin Decizia nr. 37 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 8 martie 2010, sau Decizia nr. 896 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 4 martie 2016, a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, reţinând că textul de lege nu limitează dreptul unei persoane de a alege liber un loc de muncă. Consecinţele pe care trebuie să le suporte un poliţist care decide să îşi aleagă un alt loc de muncă pot fi mai degrabă circumscrise aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie. Aceste consecinţe au fost acceptate însă de cel care a dorit să devină poliţist, prin angajamentul încheiat în acest sens, aşa cum reiese din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 360/2002. În plus, Curtea a reţinut că restituirea are în vedere acele sume investite în vederea pregătirii profesionale a poliţistului, sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunţă la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor ca justificând efortul financiar al statului pentru acest obiectiv. 66. Aceste considerente sunt aplicabile şi în cauza de faţă, mutatis mutandis, cu privire la absolvenţii SNG, astfel că susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţie, este neîntemeiată. 67. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1)-(4) privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, Curtea reţine că şi această critică este neîntemeiată, deoarece restituirea de către absolventul SNG a cheltuielilor efectuate de stat (indemnizaţia de cursant şi cheltuielile de şcolarizare) este justificată de nerespectarea obligaţiei legale a de a rămâne 5 ani în cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti. Totodată, textul criticat prevede că restituirea acestor sume se face proporţional cu perioada rămasă până la 5 ani. 68. Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, ale art. 52 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (6), Curtea constată că acestea se referă la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială şi la dreptul la apărare. Or, textul criticat din Legea nr. 567/2004 instituie - fără a avea vreo legătură cu accesul la justiţie - îndatorirea absolventului SNG de a rămâne 5 ani în cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti, iar, în cazul în care este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 5 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, obligaţia acestuia de a restitui indemnizaţia de cursant şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului de 5 ani. În realitate, referitor la această susţinere, autorul excepţiei critică soluţia instanţei de judecată care nu a calificat adresa SNG prin care i s-a comunicat suma de plată (reprezentând restituirea indemnizaţiei de cursant şi cheltuielile de şcolarizare) ca fiind un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, ceea ce nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci o problemă de interpretare şi aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale. 69. Cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu este incidentă ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată. 70. În final, Curtea constată că celelalte dispoziţii din Constituţie invocate de autorul excepţiei nu au incidenţă în cauza de faţă care priveşte obligaţia absolvenţilor SNG de a rămâne în cadrul autorităţii judecătoreşti timp de 5 ani, deoarece art. 32 alin. (1) şi (4) consacră dreptul la învăţătură, care este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, art. 42 alin. (1) interzice munca forţată, art. 47 se referă la nivelul de trai, art. 56 alin. (2) şi (3) vizează contribuţiile financiare, iar art. 135 alin. (2) lit. f) instituie obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. 71. Analizând, în continuare, critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului şi celor ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, Curtea constată că aceste dispoziţii de lege au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 373 din 5 iulie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1218 din 19 decembrie 2022, paragrafele 28-34, Curtea a reţinut, în esenţă, că prevederile care stabilesc compensarea muncii prestate în afara programului normal de lucru prin „timp liber corespunzător“ nu reprezintă o reglementare cu caracter de noutate în materia dreptului muncii. Astfel, înseşi prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 instituie, ca regulă, compensarea muncii suplimentare „prin ore libere plătite“ în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia [anterior modificării aduse art. 122 alin. (1) din Codul muncii prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 5 octombrie 2021, termenul de compensare a muncii suplimentare prin ore libere plătite era de 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia]. Numai în subsidiar, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă, în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1), în luna următoare, art. 123 alin. (1) prevede că munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Raţiunea acestei reglementări este aceea de a asigura, în primul rând, refacerea psihică şi fizică a organismului salariatului în urma unui volum de muncă suplimentar, astfel încât să se creeze un echilibru între timpul de muncă şi timpul de odihnă, şi, doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, recompensarea bănească prin acordarea unui spor. 72. Curtea a reţinut că nu există obligaţia constituţională a statului de a asigura personalului bugetar compensare bănească pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează. De asemenea, nici Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, numărul 299 din 18 noiembrie 2003, nu prevede compensarea bănească a muncii suplimentare şi a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, ci compensarea cu timp liber corespunzător. Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de timp liber corespunzător, ca formă exclusivă de compensare a muncii suplimentare în anumiţi ani, nu reprezintă o restrângere a dreptului la muncă şi astfel nu poate fi reţinută critica raportată la art. 53 din Constituţie. 73. În ceea ce priveşte critica privind încălcarea art. 41 alin. (2) şi (3) din Constituţie, referitoare la dreptul la măsuri de protecţie socială care privesc repausul săptămânal, respectiv la durata normală a zilei de lucru, precum şi critica privind lipsa unui termen în care se poate face compensarea cu timp liber corespunzător, Curtea a constatat că şi acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, a arătat că acordarea orelor libere se face în concordanţă cu prevederile legale referitoare la durata normală a timpului de lucru, indiferent de modul în care se realizează repartizarea programului de muncă, astfel încât, prin cumularea orelor lucrate în regim normal şi suplimentar, să nu fie depăşită această durată. 74. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin aceea că dispoziţiile analizate instituie un tratament discriminatoriu faţă de celelalte persoane în privinţa cărora nu se aplică interdicţia de a beneficia de compensaţii băneşti pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece atât regula compensării cu timp liber corespunzător, cât şi excepţiile de la această regulă, instituite în considerarea felului muncii anumitor categorii socioprofesionale (personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională), reprezintă opţiunea legiuitorului, fără a institui discriminări în cadrul aceleiaşi categorii socioprofesionale. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional privind egalitatea în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 75. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie privind condiţiile de adoptare a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, Curtea, prin Decizia nr. 628 din 7 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 28 iunie 2022, paragraful 22, a constat, de asemenea, că este neîntemeiată. Astfel, Curtea a apreciat că împrejurările menţionate în preambulul celor două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului criticate se pot încadra în conceptul constituţional de „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată“, astfel cum acesta a fost definit în jurisprudenţa Curţii, ca stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pun în pericol un interes public, şi anume salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2017. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că urgenţa a fost motivată corespunzător în cuprinsul ordonanţelor de urgenţă criticate. 76. Curtea apreciază că cele reţinute prin deciziile mai sus amintite răspund criticilor formulate în prezenta cauză referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, astfel că se impune respingerea acestor critici ca neîntemeiate. 77. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Iulian Hrib în Dosarul nr. 4.268/97/2018** al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă - Complet specializat - Conflicte de muncă şi de asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 95 pct. 1, ale art. 99 alin. (2) şi ale art. 127 alin. (2) şi (2^1) din Codul de procedură civilă, ale art. 27, ale art. 54 şi ale art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, raportat la art. 81 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi ale art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, raportat la art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă - Complet specializat - Conflicte de muncă şi de asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Patricia-Marilena Ionea ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
