Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, formulată de Guvernul României. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.819 din 3 noiembrie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.938 A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţin următoarele: (1) Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 încalcă dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (5) din Constituţia României. 4. Astfel, din parcurgerea dispoziţiilor normative cuprinse în art. 1 şi 2 din lege rezultă că acestea reglementează în domeniul personalului plătit din fonduri ale bugetului de stat, realizând modificări de cheltuieli în conţinutul bugetului de stat pentru anul 2020, aprobat prin Legea nr. 5/2020. Or, potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, nu se pot promova acte normative care conduc la creşterea cheltuielilor de personal în sectorul bugetar cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului. 5. Conform procedurii legislative descrise în cuprinsul sesizării, rezultă că legea criticată a fost promovată la data de 14 septembrie 2020 şi adoptată la data de 13 octombrie 2020, în condiţiile în care mandatul Guvernului expiră la data încheierii mandatului actualului Parlament, respectiv 20 decembrie 2020. Ca urmare, actul normativ a fost adoptat în interiorul termenului de 180 de zile până la expirarea mandatului Guvernului, fiind încălcate dispoziţiile legale menţionate, cu consecinţa nerespectării art. 1 alin. (5) din Constituţia României. (2) Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 încalcă dispoziţiile art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţia României. 6. Expunându-se, pe larg, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la interpretarea şi aplicarea textelor constituţionale invocate şi raportându-se considerentele acesteia la procedura parlamentară urmată de legea criticată, se susţine că, pe de o parte, conform art. 111 alin. (1) din Constituţie, textele din lege care afectează prevederile bugetului de stat nu au fost însoţite de dovada solicitării informării Parlamentului de către Guvern, solicitare care ar fi trebuit să fie formulată de preşedintele Senatului, şi nici de dovada că această informare a fost solicitată ulterior, pe parcursul derulării procedurii de la Camera Deputaţilor, iar, pe de altă parte, că iniţiatorii propunerii legislative nu au solicitat Guvernului fişa financiară prevăzută de dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 500/2002. Or, din datele existente la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, impactul suplimentar asupra cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat determinat de adoptarea acestei măsuri este de circa 713,1 milioane de lei lunar, respectiv de 1.707,5 milioane de lei în anul 2020. Aşa fiind, în conformitate cu practica constantă a Curţii Constituţionale, se apreciază că în lipsa unei fişe financiare la momentul adoptării legii şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind, aşadar, reală. Ca urmare, Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 aduce atingere dispoziţiilor cuprinse în art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie. (3) Dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 7. Se susţine că prin aceste dispoziţii se instituie un tratament diferenţiat nejustificat între beneficiarii acestei propuneri legislative şi celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice din alte instituţii sau autorităţi publice, care nu beneficiază de un stimulent de risc în contextul situaţiei epidemiologice actuale determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. 8. Expunându-se, pe larg, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi aplicând aceste statuări în prezenta cauză, se susţine că acele categorii de personal care nu sunt, prin desfăşurarea de proceduri medicale în vederea prevenirii, tratării şi combaterii epidemiei, în contact direct cu persoane infectate cu virusul SARS-CoV-2 se află într-o situaţie distinctă care nu justifică, raţional şi obiectiv, acordarea unui spor de natura celui prevăzut de legea supusă criticii de neconstituţionalitate. Discriminarea apare, prin urmare, real şi obiectiv, în compararea activităţii categoriei de personal vizate de lege cu celelalte categorii de funcţionari publici, exclusiv categoria personalului medical, care desfăşoară activităţi zilnice în relaţia cu publicul, având aceeaşi expunere la infectarea cu virusul SARS-CoV-2 ca personalul prevăzut în legea supusă controlului de constituţionalitate. Ca urmare, întrucât creează discriminare în raport cu alte categorii de funcţionari publici aflaţi în situaţii similare, dispoziţiile menţionate încalcă prevederile art. 16 din Constituţie. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului pentru a comunica punctul lor de vedere. 10. Preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.683 din 16 noiembrie 2020, prin care se solicită Curţii să respingă sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, în esenţă. (1) Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie 11. Se arată că problema de care depinde soluţionarea acestei obiecţii de neconstituţionalitate este evaluarea conţinutului normativ al art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 în raport cu normele constituţionale referitoare la exercitarea atribuţiilor legislative de către deputaţi şi senatori. Dacă dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 pot avea o explicaţie raţională şi chiar o justificare din punct de vedere fiscal şi bugetar, în principiu, fiind de preferat ca noul Guvern şi, evident, noul Parlament să se pronunţe cu privire la cheltuielile salariale bugetare pentru personalul angajat la stat, iar nu Guvernul şi Parlamentul cărora urmează să le înceteze mandatul, din punct de vedere constituţional, ele îngrădesc dreptul deputaţilor şi senatorilor de a promova oricând propuneri legislative având ca obiect de reglementare sporirea fondului de salarii prevăzut în bugetul de stat pentru personalul sau categoriile de personal angajat la stat. 12. Dreptul parlamentarilor de a iniţia legislaţie, inclusiv cu caracter bugetar, este consacrat şi garantat instituţional prin normă de rang constituţional [art. 74 alin. (1) din Constituţie]. Acelaşi drept este recunoscut şi cetăţenilor, deşi iniţiativele legislative ale acestora nu pot avea ca obiect probleme fiscale. Soluţionarea acestei obiecţii de neconstituţionalitate depinde şi de stabilirea destinatarilor dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010, respectiv dacă actul normativ se adresează şi membrilor Parlamentului sau numai Guvernului. În opinia preşedintelui Senatului, din sfera destinatarilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 trebuie excluşi deputaţii şi senatorii. Altfel, textul legal menţionat ar căpăta vocaţia unei norme adoptate de legiuitor, care contravine nulităţii mandatului imperativ consacrate în art. 69 alin. (2) din Constituţie. 13. Se arată, astfel, că dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Constituţie instituie o limită instituţională a dreptului constituţional al deputaţilor şi senatorilor de a iniţia legislaţie, care trebuie sancţionată de judecătorii Curţii Constituţionale, pentru a respecta principiul constituţional al supremaţiei Legii fundamentale. Aşadar, norma legală cuprinsă în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 este neconstituţională în raport cu prevederile art. 74 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (2) din Constituţie. Această normă contravine, totodată, şi rolului constituţional al Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legiuitoare. Nimic nu împiedică o iniţiativă legislativă parlamentară, având ca obiect de reglementare creşteri salariale pentru personalul angajat la stat şi retribuit din fonduri bugetare, iniţiată înainte de încetarea mandatului forului legislativ şi al Guvernului, să-şi continue procedura legislativă în următorul Parlament, în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (5) în Constituţie. 14. Cum Constituţia nu pune nicio stavilă în calea exercitării acestui drept constituţional, nici Parlamentul nu are competenţa de a restricţiona sau de a pune limite în timp modalităţilor de exercitare a mandatului parlamentar. Constituţia nu enunţă pur şi simplu drepturi sau prerogative constituţionale ale deputaţilor şi senatorilor, ci, totodată, protejează aceste drepturi, care, prin natura lor, sunt norme de drept public, de care Adunarea Constituantă leagă realizarea intereselor generale ale cetăţenilor. Atunci când exercitarea unui drept constituţional atribuit în mod suveran deputaţilor şi senatorilor intră în sfera de interdicţie a unei norme infraconstituţionale speciale, se aplică în mod obligatoriu norma constituţională. Această concluzie nu este un simplu raţionament de doctrină, ci se întemeiază pe principiul constituţional înscris în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale ...... este obligatorie“. Între obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale şi obligativitatea respectării legilor, are întâietate respectarea actului normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Constituţia. Se constată, astfel, o fragilitate a principiului legalităţii, prevăzut în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, faţă de obligativitatea luării în considerare a respectării supremaţiei Constituţiei, consacrate în acelaşi text constituţional. 15. Invocându-se şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (de exemplu, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 31), se conchide că Parlamentul nu avea cum să refuze promovarea acestei propuneri legislative. (2) Cu privire la susţinerea privind încălcarea art. 111 alin. (1) şi a art. 138 alin. (5) din Constituţie 16. Referitor la stabilirea în actul normativ adoptat de Parlament a sursei de finanţare a cheltuielilor aprobate prin normă cu putere de lege, problema care se pune este dacă Legea fundamentală obligă Parlamentul să prevadă expres sursa de finanţare, adică alocaţiile pentru efectuarea cheltuielilor bugetare aprobate de acesta. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare. Sursa alocaţiilor respective poate fi alimentată, la nevoie, din fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului, mai ales în situaţia în care Parlamentul a adoptat legea criticată în ultimul trimestru al anului bugetar în curs. 17. Cât priveşte obiecţia potrivit căreia „textele din lege care afectează prevederile bugetului de stat nu au fost însoţite de dovada informării Parlamentului de către Guvern, solicitare care ar fi trebuit să fie formulată de preşedintele Senatului“, se precizează că, prin această critică de neconstituţionalitate, Guvernul României intenţionează să inducă în eroare plenul Curţii Constituţionale. Secretarul general al Senatului a transmis Secretarului general al Guvernului, la data de 8 septembrie 2020, o adresă prin care se solicita un punct de vedere al Guvernului până la data de 11 septembrie 2020 pe marginea propunerii legislative pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ pe întreaga durată a stării de alertă şi de urgenţă, ca urmare a riscului răspândirii coronavirusului COVID-19. Preşedintele Senatului a transmis prim-ministrului, la data de 8 septembrie, o adresă, în conformitate cu prevederile art. 111 şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie, prin care a solicitat să se comunice punctul de vedere al Guvernului asupra implicaţiilor bugetare ale mai multor propuneri legislative, între care, la poziţia 5, figura şi propunerea legislativă adoptată apoi de Parlament la data de 13 octombrie 2020. Astfel fiind, şi această critică adusă legii aflate pe rolul Curţii Constituţionale este nefondată. (3) Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie 18. Se susţine că, aşa cum se poate observa din conţinutul art. 2 din legea criticată, legiuitorul se referă la două categorii distincte de subiecte: personalul încadrat în învăţământul de stat şi care este salarizat de la buget şi personalul care desfăşoară, practic, acelaşi tip de activitate didactică, dar este angajat în instituţii de învăţământ particular. Fiind vorba de două categorii distincte de personal, diferenţele de tratament reglementate de legiuitor sunt justificate şi nu aduc atingere principiului constituţional al egalităţii. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a decis că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlul de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 19. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.569 din 24 noiembrie 2020, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru motivele ce urmează a fi expuse, în esenţă. (1) Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie 20. Se apreciază că susţinerea autorului sesizării nu poate fi acceptată, întrucât limbajul juridic folosit de legiuitor este clar, predictibil şi neechivoc, din conţinutul acestuia lipsind pasajele obscure sau soluţiile normative contradictorii. Dispoziţiile sunt redactate într-un stil specific normativ, prezentând norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în sensul lor curent din limba română, iar detalierea diferitelor situaţii procedurale este departe de a fi ambiguă, fiind redată previzibil şi univoc, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 21. Prevederile legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate a priori se circumscriu evoluţiilor realităţii economice şi sociale din România, în contextul general configurat pe fondul răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2. Raportat la acest context, prin Decizia nr. 157 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020, instanţa de contencios constituţional reţine că „particularităţile situaţiei de criză sunt […] excepţionalitatea şi imprevizibilitatea pericolului grav care vizează atât societatea în ansamblul său, cât şi fiecare individ în parte“. Se consideră că se recunoaşte că, în situaţii excepţionale, aşa cum este cea determinată de răspândirea infecţiei cu virusul SARS-CoV-2, este necesară „instituirea unor măsuri energice, prompte şi adecvate gravităţii situaţiei“ ca răspuns al autorităţilor la obligaţiile lor constituţionale (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020). Or, după cum se arată şi în expunerea de motive ce însoţeşte proiectul de lege contestat, „ţinând cont de începerea noului an şcolar 2020-2021 în plină evoluţie epidemiologică, ca urmare a riscului răspândirii coronavirusului […] şi luând act de circumstanţele excepţionale create […], precum şi de faptul că atât cadrele didactice, cât şi personalul didactic auxiliar şi personalul nedidactic din învăţământ […] vor fi implicaţi direct în lupta cu pandemia şi vor fi extrem de expuşi“, în virtutea prerogativelor sale constituţionale, legiuitorul, prin reglementările instituite, vizează întocmai luarea măsurilor „energice, prompte şi adecvate gravităţii situaţiei“, pe care instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa sa, le învederează ca necesare atenuării impactului socioeconomic generat de situaţia de criză pe care o traversăm. „Manifestarea suveranităţii cu care este învestit Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului român constă, în esenţă, în exercitarea puterii legislative - ca unică autoritatea legiuitoare a ţării“ (Decizia nr. 411 din 14 iunie 2017). 22. Din coroborarea susţinerilor evocate se apreciază că dispoziţiile legii deduse controlului sunt constituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată. (2) Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie 23. Se arată că, în mod contrar susţinerilor autorului sesizării de neconstituţionalitate, potrivit fişei propunerii legislative înregistrate la Senat cu nr. L599/2020, disponibilă pe pagina oficială de internet a Senatului - prima Cameră sesizată, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie -, la data de 7 septembrie a.c., simultan cu solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, respectiv al Consiliului Legislativ, a fost solicitat punctul de vedere al Guvernului asupra implicaţiilor bugetare generate de legea dedusă controlului de constituţionalitate, care însă nu a fost formulat şi, în consecinţă, nici transmis de către Guvern. Mai mult, ca expresie a colaborării dintre Parlament şi Guvern, manifestată în spiritul normelor de loialitate constituţională, pe parcursul derulării, la Camera Deputaţilor, a procedurii legislative aplicabile proiectului de lege în discuţie, Guvernul a fost invitat să participe la dezbaterile organizate în cadrul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială, în calitate de comisie de fond, în vederea exprimării punctului său de vedere asupra proiectului de act normativ şi a prezentării fişei financiare, conform legii. Ca urmare, participarea secretarului general adjunct al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în calitate de reprezentant al Guvernului, la dezbaterile asupra Plx nr. 590/2020, care au avut loc în cadrul şedinţei on-line a comisiei de fond, din 7 octombrie 2020 - prezenţă confirmată inclusiv în raportul cu nr. 4c-9/798 din 12 octombrie 2020 asupra proiectului de lege contestat - constituie un argument suplimentar în sprijinul susţinerii netemeiniciei criticii invocate. 24. Se precizează, totodată, faptul că în cazul legii criticate, amendamentele aduse în cele două Camere ale Parlamentului, la nivelul comisiilor de specialitate sesizate pe fond cu întocmirea raportului asupra proiectului legislativ, vizează chestiuni de ordin strict procedural, fără implicaţii suplimentare asupra bugetului de stat. În considerentele statuate prin Decizia nr. 681 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 19 octombrie 2020, Curtea Constituţională a reţinut că „pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, este suficient ca iniţiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, au solicitat Guvernului fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică căreia îi incumbă obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 59, Curtea a stabilit că «a ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă.»“ 25. Astfel fiind, rezultă că Parlamentul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională prin solicitarea punctului de vedere al Guvernului cu privire la cheltuielile bugetare angajate prin reglementările legii în discuţie şi astfel critica formulată de autorul sesizării nu poate fi reţinută, fiind neîntemeiată. (3) Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie 26. Cu referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la interpretarea şi aplicarea principiului egalităţii, se arată că actul normativ dedus controlului instanţei de contencios constituţional reglementează acordarea unui stimulent de risc personalului didactic, personalului didactic auxiliar şi personalului nedidactic din învăţământul preuniversitar şi universitar, precum şi din unităţile de învăţământ preuniversitar înfiinţate în structura instituţiilor de învăţământ superior, pe durata desfăşurării cursurilor aferente anului şcolar/universitar pe perioada stării de alertă/stării de urgenţă instituite ca urmare a situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. Potrivit dispoziţiilor criticate, sporul urmează să se acorde proporţional cu timpul în care persoanele din categoriile prevăzute de lege îşi desfăşoară fizic activitatea în cadrul unităţilor de învăţământ în prezenţa antepreşcolarilor/preşcolarilor/elevilor/studenţilor. 27. În mod neechivoc, voinţa legiuitorului configurată în normele juridice în discuţie se întemeiază pe imperativul izvorât din complexitatea circumstanţială a momentului. Stimulentul ce se doreşte a fi acordat personalului din învăţământ, în limitele condiţionărilor expres prevăzute de actul normativ contestat - respectiv, pentru perioadele în care, în timpul stării de alertă/de urgenţă activitatea este desfăşurată efectiv în cadrul unităţilor de învăţământ, în prezenţa şi, deci, prin contact nemijlocit cu antepreşcolari/preşcolari/elevi/studenţi, ceea ce presupune, în mod vădit, un risc crescut de infectare cu noul coronavirus - are semnificaţia unei soluţii obiective rezonabile de compensare a riscului major la care se expun persoanele care fac parte din categoriile de personal vizate. Mai mult, dată fiind specificitatea caracteristicilor profesionale ale categoriilor de beneficiari ai dispoziţiilor legii criticate, prin raportare la specificul activităţilor desfăşurate de celelalte categorii de personal bugetar, se opinează că, în accepţiunea principiului invocat, statuată pe cale jurisprudenţială de instanţa de contencios constituţional - respectiv aplicarea unui tratament egal unor cazuri egale -, nu poate intra în discuţie o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii. Se apreciază că nu există elemente concrete din care să rezulte că alte categorii de personal plătit din bugetul de stat decât cele vizate de beneficiile legii contestate s-ar afla într-o situaţie similară, astfel încât să apară ca necesară extinderea măsurii legislative şi în privinţa acestora. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, art. 16 din Constituţia României, republicată, vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea, în favoarea acestora, a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Prin analogie, se aminteşte faptul că dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, reglementează acordarea unui stimulent de risc similar, în beneficiul unei alte categorii de personal bugetar supraexpus infectării în plină perioadă de pandemie, categorie reprezentată de medici, personal medico-sanitar, personal paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor infectaţi cu COVID-19. Ca urmare, se opinează că principiul constituţional presupus a fi încălcat a fost pe deplin respectat de către Parlament. 28. Avocatul Poporului nu a comunicat punctul său de vedere. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. 30. Astfel, sesizarea a fost formulată de Guvern, autoritate aflată între titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textul mai sus menţionat, acesta vizând Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 13 octombrie 2020. În 14 octombrie 2020 a fost depusă la secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în data de 16 octombrie 2020 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 3 noiembrie 2020, aşadar, cu respectarea termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie. Rezultă, prin urmare, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării. 31. Prevederile constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) cu referire la principiul legalităţii, în art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii în drepturi şi în art. 111 alin. (1) şi art. 138 alin. (5), cu privire la obligaţia de solicitare de la Guvern şi, respectiv, de întocmire a fişei financiare. 32. Examinând motivele de neconstituţionalitate invocate, Curtea reţine următoarele: (1) Susţinerea privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010 33. Motivele dezvoltate la acest punct vizează, în esenţă, încălcarea principiului legalităţii prin nerespectarea prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea 69/2010, potrivit cărora „Nu se pot promova acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar.“ Potrivit art. 3 pct. 16 din acelaşi act normativ, prin cheltuieli de personal se înţelege „totalul cheltuielilor suportate din bugetul general consolidat pentru personalul din sectorul bugetar, pe parcursul unui exerciţiu bugetar, respectiv cheltuielile cu salariile de bază, soldele funcţiilor de bază şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, indemnizaţiile, premiile, stimulentele şi alte drepturi de natură salarială, în bani sau natură, stabilite conform legii, precum şi contribuţiile sociale ce revin în sarcina angajatorului aferente acestora.“ 34. Cu referire la aceste susţineri, Curtea constată, mai întâi, că textul legal invocat pentru susţinerea pretinsei încălcări a art. 1 alin. (5) din Constituţie se referă la „promovarea“ actelor normative, termen fără corespondent în redactarea dispoziţiilor constituţionale privind etapele procedurii legislative. Constituţia se referă la iniţiativa legislativă (art. 74), sesizarea Camerelor (art. 75), (context în care legiuitorul constituant utilizează termenii de „dezbatere“, „adoptare“, „respingere“ a proiectelor de legi sau a propunerilor legislative), adoptarea legilor (art. 76), promulgarea legii (art. 77). Din această perspectivă, nu poate fi reţinută relevanţa constituţională a art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/1990 în privinţa etapelor procedurii legislative. Curtea a dat relevanţă constituţională unor texte din Legea nr. 69/2010, precum art. 15 vizând fişa financiară, câtă vreme aceste texte se refereau în mod clar la o etapă a procedurii legislative consacrată ca atare în Constituţie (în exemplul dat, „propunerea“, corespunzătoare iniţiativei legislative). Or, redactarea generală utilizată de legiuitor în structura art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2020 este fără corespondent constituţional, sugerând, mai degrabă, problematica politicilor publice, în sensul art. 16 din aceeaşi lege, potrivit căruia „Guvernul şi fiecare ordonator de credite, precum şi orice entitate responsabilă de elaborarea politicilor şi acordurilor salariale din sectorul public trebuie să se asigure că toate aceste politici şi acorduri salariale sunt în concordanţă cu principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale, precum şi cu obiectivele şi limitele din strategia fiscal-bugetară.“ 35. Chiar acceptând teza autorului sesizării, în sensul că noţiunea de „promovare“ a legii cuprinsă în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 s-ar referi la iniţiativa legislativă, Curtea observă că, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituţie, aceasta aparţine „după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot (…).“ Dispoziţia legală invocată în motivarea sesizării consacră interdicţia promovării de acte normative care conduc la creşterea cheltuitelor de personal sau a pensiilor cu referire expresă la mandatul Guvernului, de unde rezultă că interdicţia priveşte această autoritate, iar nu celelalte categorii de iniţiatori ai legii. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o limită pentru deputaţi şi senatori în acest sens, s-ar fi referit la mandatul Parlamentului, iar nu la cel al Guvernului, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă este strâns legat, potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţie, de mandatul parlamentar: „Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale“. 36. În privinţa Parlamentului, în considerarea rolului consfinţit de art. 61 din Constituţie, de organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării, limitele legiferării sunt stabilite prin norme de rang constituţional, sens în care sunt dispoziţiile art. 63 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice“, precum şi, cât priveşte iniţiativa legislativă, dispoziţiile art. 138 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului“. Interpretarea potrivit căreia art. 17 alin. (1) din Legea nr. 69/2010 ar institui o nouă limită a iniţiativei legislative de sorginte parlamentară adaugă nepermis la Constituţie şi conduce la consecinţe inacceptabile, respectiv la imposibilitatea intervenţiei pe cale legislativă în situaţii cu caracter excepţional, care impun adoptarea de măsuri ce pot avea ca efect creşterea cheltuielilor de personal. Cum diversele situaţii de criză nu pot fi programate în funcţie de mandatele autorităţilor publice, trebuie să existe instrumente pentru a răspunde acestora prin măsuri legislative prompte, plenitudinea competenţei în această privinţă revenind Parlamentului. 37. Pentru aceste considerente, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de autorul sesizării în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. (2) Susţinerea privind încălcarea prevederilor art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) coroborate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie 38. La acest punct al sesizării se invocă lipsa solicitării de către Parlament a fişei financiare şi a întocmirii acestea, în consecinţă, de către Guvern, sens în care este menţionată o consistentă jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, despre care se susţine că ar fi aplicabilă şi în prezenta cauză. 39. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) prima teză din Constituţie, „Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora“, iar, potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol, „în cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie“. De asemenea, potrivit art. 138 alin. (5) din Constituţie, „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“. Normele constituţionale sunt dezvoltate prin prevederile art. 15 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi prin art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care stabilesc că, în cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte fişa financiară, care trebuie să cuprindă schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. 40. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, normele constituţionale citate stabilesc, pe de o parte, obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice de a prezenta informaţiile şi documentele necesare actului legiferării şi, pe de altă parte, modalitatea de obţinere a acestor informaţii, respectiv la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a comisiilor parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul constituant a dorit să consacre garanţia constituţională a colaborării dintre Parlament şi Guvern în procesul de legiferare, instituind obligaţii reciproce în sarcina celor două autorităţi publice (a se vedea Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004, citată în jurisprudenţa recentă, de exemplu, Decizia nr. 331 din 21 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 18 iunie 2019). În cadrul raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern, este obligatorie solicitarea unei informări atunci când iniţiativa legislativă afectează prevederile bugetului de stat. Această obligaţie a Parlamentului este în consonanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (2) care prevăd că Guvernul are competenţa exclusivă de a elabora proiectul bugetului de stat şi de a-l supune spre aprobare Parlamentului. În temeiul acestei competenţe, Parlamentul nu poate prestabili modificarea cheltuielilor bugetare fără să ceară Guvernului o informare în acest sens. Dat fiind caracterul imperativ al obligaţiei de a cere informarea menţionată, rezultă că nerespectarea acesteia are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007). Tot astfel, Curtea a mai reţinut că art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Decizia nr. 56 din 5 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, paragraful 64). 41. Totodată, prin Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragrafele 54-56, precum şi în alte decizii care o reiau ca precedent (de exemplu, Decizia nr. 648 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1032 din 5 noiembrie 2020), Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor care impun solicitarea fişei financiare, este necesară lămurirea mai multor aspecte. Un prim aspect vizează faptul că, atâta vreme cât dispoziţiile legale generează impact financiar asupra bugetului de stat, obligaţia solicitării fişei financiare incumbă iniţiatorilor, în temeiul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, potrivit cărora, „În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a) fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 [... ]“, iar dacă acestea sunt rezultatul unor amendamente admise în cadrul procedurii legislative, prima Cameră sesizată sau Camera decizională, după caz, are obligaţia de a solicita fişa financiară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 764 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017). Totodată, Curtea a reamintit faptul că nu deputatul sau senatorul trebuie să întocmească fişa financiară, ci Guvernul, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 stabilind expres că, „În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării“. Prin urmare, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, este suficient ca iniţiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, au solicitat Guvernului fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică căreia îi incumbă obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 59, Curtea a stabilit că „a ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă.“ 42. Or, în cauză, potrivit documentelor depuse la dosar, preşedintele Senatului a transmis Guvernului propunerea legislativă cu Adresa din 8 septembrie 2020, „în conformitate cu prevederile art. 111 şi art. 138 alin. (5) din Constituţia României“, pentru a comunica „punctul de vedere al Guvernului asupra implicaţiilor bugetare generate de acestea“. Astfel fiind, rezultă că au fost respectate prevederile constituţionale de referinţă, lipsa răspunsului Guvernului la această solicitare nefiind de natură să susţină neconstituţionalitatea actului adoptat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. Ca urmare, sunt neîntemeiate şi criticile formulate în raport cu prevederile art. 111 alin. (1) şi ale art. 138 alin. (5) din Constituţie. 43. Curtea reaminteşte însă obligaţia de cooperare loială a autorităţilor publice şi coordonarea eforturilor în acest sens pentru realizarea interesului general pe care acestea sunt chemate să îl slujească. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „loialitatea constituţională presupune atât un permanent dialog pe care Guvernul trebuie să îl poarte cu Parlamentul (informarea Parlamentului cu privire la iniţiativele legislative cu impact bugetar, răspunsuri la întrebări, interpelări, prezentarea unor măsuri concrete în urma adoptării unei moţiuni simple, adoptarea ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă, depunerea la Parlament a legii de aprobare a ordonanţei/ ordonanţei de urgenţă etc.), cât şi obligaţia Parlamentului de a adopta legi în mod responsabil, fără a pune în pericol obligaţiile internaţionale ale statului, securitatea juridică sau execuţia bugetară (Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020, paragraful 85). (3) Susţinerile privind încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie referitor la principiul egalităţii în drepturi 44. Se susţine, în esenţă, că prin legea criticată se instituie un tratament diferenţiat nejustificat între beneficiarii săi şi celelalte categorii de personal plătit din fonduri publice din alte instituţii sau autorităţi publice, care nu beneficiază de un stimulent de risc în contextul situaţiei epidemiologice actuale determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. 45. Examinând aceste critici, Curtea constată că a reţinut în mod consecvent în jurisprudenţa sa că egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie însă să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003; Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006; Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011; Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Când criteriul în funcţie de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv şi rezonabil, şi nu subiectiv şi arbitrar, fiind constituit de o anumită situaţie prevăzută de ipoteza normei, şi nu de apartenenţa sau de o calitate a persoanei, privitor la care îşi găseşte aplicare, aşadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituţionale de referinţă (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 46. Aplicând aceste considerente de principiu în prezenta cauză, Curtea constată că legea criticată nu este de natură să evidenţieze vreo deosebire fundamentală de situaţie juridică între cadrele didactice şi alte categorii de personal plătit din fonduri publice, care să susţină tratamentul diferit instituit de legiuitor. Aşa cum rezultă din expunerea de motive a legii, stimulentul ce se doreşte a fi acordat personalului din învăţământ are în vedere „începerea noului an şcolar 2020-2021 în plină evoluţie epidemiologică, ca urmare a riscului răspândirii coronavirusului COVID-19“ şi „circumstanţele excepţionale create de ameninţarea cu infecţia COVID-19, precum şi de faptul că atât cadrele didactice, cât şi personalul didactic auxiliar şi personalul nedidactic din învăţământul de stat vor fi implicaţi direct în lupta cu pandemia şi vor fi extrem de expuşi“. Motivarea generală referitoare la începerea/ desfăşurarea activităţii în „plină evoluţie epidemiologică“ poate fi aplicată, mutatis mutandis, şi altor categorii profesionale care îşi continuă activitatea şi care, prin prisma unor considerente similare, ar putea să invoce „expunerea“ în contextul pandemiei. Nu rezultă din niciun act de fundamentare a legii criticate de ce doar categoria profesională vizată, respectiv „personalul didactic, personalului didactic auxiliar şi personalul nedidactic din învăţământul preuniversitar şi universitar de stat“, ar fi expusă unui risc semnificativ mai mare decât alte categorii profesionale care, de exemplu, lucrează cu publicul, pentru a putea justifica o soluţie de compensare în sensul actului normativ criticat. Prin urmare, nu este motivat „criteriul obiectiv şi raţional“, în sensul jurisprudenţei citate, de natură să susţină măsura legislativă criticată. 47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie „priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/ categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, precitată). 48. În cauză este aplicabilă această din urmă faţetă a principiului egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie. Astfel, în lipsa unei motivări în sensul arătat, de natură să justifice, în mod obiectiv, cu date concrete, situaţia diferită a categoriei profesionale vizate, măsurile de stimulare acordate de legiuitor constituie un/o beneficiu/favoare nejustificată, adică un privilegiu prohibit de principiul constituţional al egalităţii în drepturi. Astfel fiind, Curtea constată că sunt întemeiate criticile autorului sesizării în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 49. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea pentru acordarea unui stimulent de risc pentru personalul din învăţământ în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 este neconstituţională în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 decembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
