Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Petre Badea şi Aedificia Carpaţi - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Ştefan Marin Crăciun în Dosarul nr. 2.962/83/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Athenaeum Group - S.R.L. în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 975D/2019, nr. 1.226D/2019 şi nr. 1.604D/2019. 2. La apelul nominal răspunde, pentru Athenaeum Group - S.R.L., domnul avocat Cosmin Flavius Costaş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că cele trei dosare conexate se află la al doilea termen de judecată. La primul termen de judecată, din 18 noiembrie 2021, sa dispus conexarea dosarelor nr. 1.226D/2019 şi nr. 1.604D/2019 la Dosarul nr. 975D/2019, care a fost primul înregistrat. Totodată, în urma solicitării domnului avocat Cosmin Flavius Costaş, s-a acordat un nou termen de judecată, la data de 16 decembrie 2021, pentru care s-au citat părţile, cu copie după cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Athenaeum Group - S.R.L. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Cosmin Flavius Costaş, care solicită, în temeiul art. 267 paragraful 3 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: „În interpretarea dispoziţiilor art. 394 şi art. 395 din Directiva 2006/112/CE şi în contextul aplicării unor măsuri de simplificare şi măsuri de prevenire a evaziunii fiscale sau a fraudei: Se poate considera că un stat membru este autorizat să exercite prin intermediul Parchetului şi al specialiştilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul activităţilor de administrare fiscală în materia taxei pe valoarea adăugată, inclusiv verificarea includerii unor operaţiuni în sfera de aplicare a TVA, analizarea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, analizarea condiţiilor în care o operaţiune este scutită de TVA, determinarea bazei impozabile a TVA şi aplicarea sancţiunilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor în materie de TVA? Care sunt consecinţele în plan fiscal în ipoteza în care statul membru nu a urmat, pentru autorizarea desfăşurării unor asemenea activităţi, procedura prevăzută de art. 395 din Directiva 2006/112/CE? Este compatibilă cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene o practică a organelor de urmărire penală dintr-un stat membru care presupune stabilirea de obligaţii fiscale direct în cadrul unei proceduri penale, prin actul de acuzare, fără a se urma sau iniţia procedura administrativă specială de stabilire a obligaţiilor fiscale disponibilă la nivel naţional? Este compatibilă cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene o practică a organelor de urmărire penală dintr-un stat membru care presupune suprimarea garanţiilor existente în procedura administrativă specială de stabilire a obligaţiilor fiscale disponibilă la nivel naţional, în special a celor referitoare la dreptul de a propune şi de a administra probe, dreptul de apărare, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la o cale de atac efectivă?“ Referitor la primul aspect, susţine că toate dispoziţiile fiscale naţionale în materie de TVA reprezintă o transpunere a dispoziţiilor Directivei 2006/112/CE. Or, din lectura acestei directive şi din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu rezultă că vreun stat membru ar fi exercitat atribuţii de natură pur fiscală prin intermediul altor autorităţi decât autorităţile administrative fiscale. Apreciază că nu se poate recunoaşte parchetului sau specialiştilor antifraudă delegaţi la parchet dreptul de a stabili obligaţii fiscale. În ceea ce priveşte sancţiunea procedurală aplicabilă, arată că derogările de la art. 394 din Directiva 2006/112/CE nu pot fi realizate decât urmând procedura de la art. 395 din aceeaşi directivă, ceea ce implică acordarea unei derogări. Susţine că statul român nu a solicitat o asemenea derogare în ceea ce priveşte reglementarea atribuţiilor specialiştilor antifraudă şi ale parchetului în stabilirea existenţei şi întinderii obligaţiilor fiscale. 4. Referitor la compatibilitatea dreptului naţional cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) lit. a)-c) şi ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, arată că în România, în practică, obligaţiile fiscale se stabilesc direct în cadrul unei proceduri penale prin actul de acuzare fără a se urma o procedură administrativă specială de stabilire a acestora, fapt ce presupune suprimarea tuturor garanţiilor existente în procedura fiscală obişnuită. Susţine că între organele fiscale şi organele de cercetare penală funcţionează un mecanism de colaborare, care presupune că organele fiscale au întotdeauna obligaţia, atunci când descoperă indiciile săvârşirii unei infracţiuni, de a sesiza organele penale. Însă mecanismul nu funcţionează şi în sens invers, parchetul putând solicita organului fiscal doar efectuarea unor verificări care nu au finalitate practică. Arată că într-o procedură fiscală sunt asigurate toate garanţiile procedurale, pe când în cazul urmăririi penale, care nu se referă la un titlu de creanţă fiscală, aceste garanţii nu se mai regăsesc. 5. Având cuvântul asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reprezentanta Ministerului Public susţine că Curtea Constituţională nu este o instanţă de ultim grad, ci o instanţă de contencios constituţional. Având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi stadiul procesual al cauzei în care a fost ridicată excepţia (judecata în fond, la Tribunalul Bucureşti), solicită respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca inadmisibilă. Arată că, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă un instrument de cooperare între Uniune şi instanţele naţionale care soluţionează un litigiu, acestea din urmă putând sesiza instanţa Uniunii Europene. Aplicarea directă a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene ţine de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, iar dispoziţiile care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate vizează persoanele care asigură suportul tehnic de specialitate, respectiv inspectorii antifraudă, cu atribuţii în efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice. Apreciază că dispoziţiile criticate vizează o materie distinctă de cea la care se referă întrebările cu care se solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Întrebările preliminare se referă la condiţiile aplicabile pentru deducerea TVA-ului, pentru scutirea de la plata TVA-ului, calcularea acestuia, chestiuni ce sunt reglementate de alte dispoziţii legale din alte acte normative. Aşa fiind, apreciază că întrebările expuse nu au legătură cu excepţia de neconstituţionalitate, motiv pentru care reiterează concluziile de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca inadmisibilă. 6. Având cuvântul în replică, avocatul prezent susţine că există o jurisprudenţă constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care apreciază ca fiind admisibile sesizările realizate de curţile constituţionale europene. De asemenea, arată că, deşi nu ţine de competenţa parchetului să aprecieze asupra TVA, acesta o face în cadrul diverselor dosare. Totodată, arată că doreşte extinderea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate şi la dispoziţiile art. 116 alin. (5) şi ale art. 120^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 7. În ceea ce priveşte fondul cauzei, apreciază că, prin reglementarea atribuţiilor specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor, se eludează normele de competenţă. Apreciază că se pot ridica întrebări în ceea ce priveşte actele emise de specialiştii antifraudă sau de către parchet, pe baza celor constatate de către aceşti specialişti, în condiţiile în care aceştia nu aveau ab initio competenţa de a stabili obligaţii fiscale. Susţine că fiscul este singura entitate administrativă ce are dreptul de a stabili obligaţii fiscale şi de a emite titluri de creanţă. Revenind asupra formelor de colaborare dintre organele fiscale şi cele penale, apreciază că nimic nu împiedică parchetul să ceară organelor fiscale efectuarea de verificări fiscale sau reverificări. Colaborarea dintre cele două instituţii este motivată de necesitatea ca întotdeauna să existe un titlu de creanţă cert, pe care, pe de-o parte, să se poată fundamenta o acuzaţie în materie penală şi să se poată determina prejudiciul, în sensul art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, iar, pe de altă parte, să i se dea posibilitatea contribuabilului să conteste acel act administrativ fiscal. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17 februarie 2021. În continuare, se referă la facilităţile fiscale oferite, prin acte normative, contribuabililor ale căror obligaţii fiscale sunt stabilite prin titluri de creanţă emise în mod legal, care însă nu se aplică şi celor ale căror obligaţii fiscale sunt stabilite de către parchet. Or, această situaţie echivalează cu o discriminare între două categorii de contribuabili aflaţi în situaţii similare. 8. Având cuvântul pe fondul cauzei, reprezentanta Ministerului Public, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Specialiştii antifraudă sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, fiind însă independenţi din perspectiva exercitării atribuţiilor. Aceştia îşi exercită atribuţiile în baza legii, iar constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de inspectorii antifraudă sunt mijloace de probă, conform Codului de procedură penală. Totodată, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a strânge şi de a corela conţinutul acestora cu alte mijloace de probă. De asemenea, părţile pot contesta aceste mijloace de probă atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în condiţii de contradictorialitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 9. Prin Încheierea din 12 aprilie 2019 (astfel cum aceasta a fost îndreptată prin Încheierea din 24 aprilie 2019), pronunţată în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi ale art. 4 alin. (9) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Petre Badea şi Aedificia Carpaţi - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în procedura de cameră preliminară, într-o cauză în care au fost efectuate constatări tehnico-ştiinţifice. 10. Prin Încheierea penală din 17 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.962/83/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Ştefan Marin Crăciun cu ocazia soluţionării unei cauze penale, în care au fost efectuate constatări tehnico-ştiinţifice. 11. Prin Încheierea nr. 117/CO-CP din 25 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, excepţie ridicată de Athenaeum Group S.R.L. cu ocazia soluţionării unei contestaţii împotriva încheierii pronunţate în camera preliminară, într-o cauză în care au fost efectuate constatări tehnico-ştiinţifice. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia apreciază că prin dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi ale art. 4 alin. (9) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 se realizează o imixtiune a puterii administrative în activitatea puterii judecătoreşti. Susţin că inspectorii antifraudă sunt într-o legătură strânsă cu administraţia de stat, legătură care depăşeşte limitele unei colaborări instituţionale. Atât timp cât inspectorii antifraudă au această dependenţă de autoritatea administrativă, ei nu beneficiază de independenţa de care trebuie să beneficieze organele judiciare. Prin conferirea calităţii de mijloc de probă raportului specialistului antifraudă, legiuitorul a pus semnul egalităţii între mijloacele de probă administrate de organele judiciare şi mijloacele de probă ce provin de la un membru al autorităţii administrative. Inspectorii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care rămân în continuare salariaţi ai acestei instituţii, deşi sunt detaşaţi în cadrul parchetului, lucrează sub coordonarea procurorului, întocmesc procese-verbale şi rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce au valoare probatorie, situaţie care este de natură a încălca dreptul la apărare al celorlalţi participanţi la proces. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate recunosc angajaţilor părţii civile dreptul de a înfăptui procedee probatorii şi de a întocmi mijloace de probă, ceea ce reprezintă o violare a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, dar şi a principiului egalităţii în faţa legii şi a egalităţii armelor în faţa legii. Precizează că această excepţie are în vedere şi suspiciunea rezonabilă că asupra acestor mijloace de probă planează posibilitatea ca în fond conţinutul acestora să aibă un caracter părtinitor prin raportare la faptul că, deşi se află sub controlul şi conducerea Ministerului Public, inspectorii antifraudă nu pierd statutul de salariaţi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ci furnizează acestei părţi mijloace de probă care vor fi folosite cu prilejul exercitării şi susţinerii acţiunii civile. 13. Apreciază că noţiunea de „suport tehnic de specialitate“ nu corespunde cerinţelor de claritate a legii şi permite interpretarea sa în sensul imixtiunii executivului în activitatea judiciară prin întocmirea de rapoarte care constituie probe în procesul penal. De asemenea, susţin că sintagma „clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală“ este lipsită de claritate şi previzibilitate. 14. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, susţin că sintagma „specialişti cu înaltă calificare“ din acest articol este neclară, fiind dificil de stabilit care a fost voinţa legiuitorului la redactarea normei. În lipsa unei reglementări clare şi precise, se poate ajunge la situaţia în care, în dosare economice complexe, constatarea tehnico-ştiinţifică să fie efectuată de „specialişti cu înaltă calificare“ fie fără nicio pregătire profesională (debutanţi), fie cu o experienţă minimă (un an în cazul asistenţilor). În concluzie, apreciază că dispoziţia de lege criticată este incompatibilă cu standardele privind calitatea legii consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 15. Totodată, se susţine că rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică întocmite de inspectorii antifraudă detaşaţi la unităţile de parchet sunt mijloace de probă în procesul penal. Se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, întrucât permite persoanei vătămate/părţii civile/subiectului pasiv al infracţiunii economico-financiare să îşi calculeze propriul prejudiciu, acesta având valoarea juridică de „mijloc de probă“. Astfel, pretenţia persoanei vătămate devine mijloc de probă, ceea ce contravine normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la egalitatea în faţa legii, la principiul legalităţii şi la dreptul la un proces echitabil. Susţine că statul este privilegiat în raport cu ceilalţi subiecţi de drept, generând o inechitate procesuală evidentă. Textul de lege criticat conferă posibilitatea inspectorilor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de a fi detaşaţi la unităţile de parchet pentru efectuarea unor veritabile acte procedurale ce dobândesc valenţa unor mijloace de probă, aspect aflat în contradicţie cu cele mai importante valori democratice. 16. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală arată că Direcţia Naţională Anticorupţie este o structură cu personalitate juridică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Principiul separaţiilor puterilor nu exclude funcţionarea în cadrul instanţelor şi al parchetelor a unor specialişti care să sprijine activitatea acestora. Prin urmare, un raport de constatare întocmit de specialistul antifraudă, dacă sunt îndeplinite dispoziţiile din Codul de procedură penală, poate constitui mijloc de probă în procesul penal. Acest fapt nu conduce la concluzia că ar avea o valoare probantă mai mare decât celelalte probe, ci, dimpotrivă, ar avea aceeaşi valoare probantă şi trebuie să fie coroborat cu alte probe sau mijloace de probă care să conducă la stabilirea existenţei sau a inexistenţei unei fapte penale şi a vinovăţiei. Prin urmare, fiind probă, părţile pot formula obiecţiuni, îi pot contesta temeinicia în cursul cercetării judecătoreşti şi pot solicita efectuarea unei expertize. 17. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Detaşarea inspectorilor antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în cadrul parchetelor şi efectuarea de către aceştia de constatări tehnico-ştiinţifice, care reprezintă mijloace de probă în procesul penal, nu constituie un aspect care să vicieze egalitatea în drepturi, modul de înfăptuire a justiţiei, dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil. 18. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea Constituţională a constatat că regula este aceea că - atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză - se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. 19. Aşa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 20. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013. Alin.(3) şi (4) ale art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia de combatere a fraudelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 8 noiembrie 2019. Totodată, prin art. I pct. 2 şi 3 din aceeaşi lege a fost modificat art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, respectiv a fost abrogat alin. (11) al art. 4 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Cu toate acestea, din consultarea actelor aflate la dosar rezultă că în cauză au fost întocmite constatări tehnico-ştiinţifice, astfel că, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dispoziţiile criticate îşi produc efecte în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. De asemenea, din analiza notelor scrise ce însoţesc excepţia de neconstituţionalitate rezultă că se are în vedere art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: "(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.(2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare." – Art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013: "(3) În cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti.(4) În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror." – Art. 4 alin. (9) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013: "(9) În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor îşi vor desfăşura activitatea în cadrul parchetelor, prin detaşare. [...](11) Numirea inspectorilor antifraudă în cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, ca urmare a concursului de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice specifice de inspector antifraudă sau a mutării definitive în cadrul acestei structuri, se face prin ordin al preşedintelui Agenţiei, cu avizul vicepreşedintelui Agenţiei care coordonează Direcţia generală antifraudă fiscală şi al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar detaşarea acestora în funcţii se face prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al preşedintelui Agenţiei." 24. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. În ceea ce priveşte sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), Curtea Constituţională reţine că, în temeiul art. 395 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 347 din 11 decembrie 2006 (denumită în continuare „Directiva TVA“), Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să introducă măsuri speciale de derogare de la dispoziţiile directivei respective, pentru a simplifica procedura de colectare a TVA sau pentru a preveni anumite forme de evaziune fiscală sau de evitare a obligaţiilor fiscale. Întrucât această procedură prevede o derogare de la principiile generale în materie de TVA, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, măsurile naţionale de derogare menţionate la art. 395 din Directiva TVA, care sunt permise „în scopul simplificării procedurii de colectare a TVA sau al prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă“, sunt de strictă interpretare, iar măsurile respective trebuie să fie totodată necesare şi adecvate pentru realizarea obiectivelor specifice pe care le urmăresc şi trebuie să afecteze cât mai puţin posibil obiectivele şi principiile Directivei TVA. Atunci când Comisia primeşte cereri în conformitate cu art. 395 din Directiva TVA, acestea sunt analizate pentru a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de bază pentru acordarea unei derogări, şi anume dacă măsura specifică propusă simplifică procedurile pentru persoanele impozabile şi/sau administraţia fiscală sau dacă propunerea previne anumite tipuri de evaziune fiscală sau de evitare a obligaţiilor fiscale. În acest context, Comisia a adoptat întotdeauna o abordare prudentă, restrictivă, pentru a se asigura că derogările nu subminează funcţionarea sistemului general al TVA, că ele au un domeniu de aplicare limitat şi că sunt necesare şi proporţionate. 26. Pe de altă parte, Curtea Constituţională constată că, potrivit art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Raportat la cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, urmărirea penală a avut în vedere strângerea de probe cu privire la existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală, la identificarea persoanelor care au săvârşit respectivele infracţiuni şi la stabilirea răspunderii penale a acestora. 27. Curtea Constituţională apreciază că măsurile speciale de derogare de la dispoziţiile Directiva 2006/112/CE, în scopul simplificării procedurii de colectare a TVA sau al prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă, pe de-o parte, şi urmărirea penală în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, pe de altă parte, reprezintă materii/proceduri diferite, care nu se confundă. Mai mult, Curtea observă că nu există nicio relaţie de subsidiaritate între acestea, în sensul că urmărirea penală nu este o formă de manifestare a instituţiei măsurilor speciale derogatorii, acceptate de art. 394 şi art. 395 din Directiva TVA. Faptul că, în anumite cazuri, urmărirea penală se efectuează în sfera săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, cu referire la eventuale încălcări ale normelor în materia TVA-ului, nu poate modifica concluzia anterioară, fiind evident că cele două instituţii (măsurile speciale de derogare şi urmărirea penală) au scopuri diferite. 28. Curtea constată că acceptarea ideii autorului excepţiei ar duce nemijlocit la concluzia că toate statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să urmeze procedura de autorizare prevăzută de art. 395 din Directiva TVA în cazul efectuării urmăririi penale cu privire la săvârşirea de infracţiuni de evaziune fiscală care presupun încălcări ale normelor în materia TVA-ului. Or, este evident că o asemenea abordare nu este întâlnită la nivel practic. Aşa fiind, Curtea Constituţională apreciază că nu se poate pune în discuţie autorizarea desfăşurării urmăririi penale prin procedura prevăzută de art. 395 din Directiva TVA. 29. În continuare, în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale, Curtea Constituţională constată că, potrivit art. 172 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări, realizată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Aceste dispoziţii se coroborau cu cele ale art. 3 alin. (4) lit. a) şi c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 (dispoziţiile sunt în prezent abrogate, fiind în vigoare pe parcursul efectuării urmăririi penale în dosarele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate), care prevedeau că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, şi orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, procurorul dispune efectuarea unei expertize. Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Totodată, potrivit art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală, la efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau a subiecţilor procesuali principali. 30. În ceea ce priveşte colaborarea organelor fiscale cu cele de urmărire penală, Curtea reţine că, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, „nu intră în atribuţiile inspecţiei fiscale efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii“. Cu toate acestea, dispoziţiile art. 350 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ prevăd că în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite. Rezultatul acestor controale se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul, în temeiul art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal. În cursul judecăţii, instanţa poate, de asemenea, la cerere sau din oficiu, să dispună efectuarea unei expertize. Totodată, potrivit art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală, în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător. 31. Aşa fiind, Curtea constată că, în cursul urmăririi penale, analiza elementelor ce ţin de administrarea fiscală în materia taxei pe valoarea adăugată nu este realizată în mod subiectiv de către parchet sau de către specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestuia. Legiuitorul a prevăzut elemente suficiente pentru ca efectuarea, în cadrul urmăririi penale, a analizei anterior menţionate să fie realizată cu concursul unor persoane de specialitate, calificate în acest domeniu. Faptul că, în unele cazuri, organul de urmărire penală nu dispune efectuarea unei expertize sau a unei constatări tehnico-ştiinţifice, potrivit Codului de procedură penală, sau nu solicită efectuarea unui control fiscal, potrivit art. 350 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală, reprezintă o chestiune de aplicare a legii. Opţiunea organului de urmărire penală nu se poate converti într-o problemă de constituţionalitate. 32. În ceea ce priveşte chestiunea referitoare la „stabilirea de obligaţii fiscale direct în cadrul unei proceduri penale, prin actul de acuzare, fără a se urma sau iniţia procedura administrativă specială de stabilire a obligaţiilor fiscale disponibilă la nivel naţional“, Curtea Constituţională constată că, potrivit art. 113 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale. De asemenea, potrivit art. 114 din acelaşi act normativ, inspecţia fiscală se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale prevăzute de lege. Mai mult, conform normelor procedural fiscale ale art. 119, inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit de organele fiscale competente potrivit capitolelor I şi II ale titlului III din Codul de procedură fiscală şi care sunt denumite „organe de inspecţie fiscală“. 33. Totodată, potrivit art. 132 din Codul de procedură fiscală, organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală. În aceste situaţii, organul de inspecţie fiscală are obligaţia de a întocmi un proces-verbal semnat de organul de inspecţie fiscală şi de către contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus inspecţiei fiscale refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală consemnează despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile, procesul-verbal trebuie comunicat contribuabilului/ plătitorului. Procesul-verbal reprezintă act de sesizare şi stă la baza documentaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală. 34. Corelativ, art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală dispune în sensul că, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Potrivit alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală, iar procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. 35. Totodată, potrivit art. 349 din Codul de procedură fiscală, ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu situaţii de fapt ce intră în competenţa de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit competenţelor ce revin organelor fiscale, documentele ridicate şi explicaţiile scrise solicitate, potrivit legii, după caz, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal se trimit organelor de urmărire penală împreună cu actul de sesizare. 36. În continuare, Curtea constată că, potrivit art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, procesele-verbale care stau la baza sesizării organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situaţii de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni şi procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ fiscale în sensul codului. Pe baza acestor procese-verbale, organul fiscal organizează evidenţa fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul înscrise în aceste procese-verbale, distinct de evidenţa creanţelor fiscale. 37. Aşa fiind, Curtea observă că, în cvasitotalitatea cazurilor în care se pune în discuţie încălcarea din punct de vedere penal a prevederilor fiscale, organul de urmărire penală este sesizat de către organul de inspecţie fiscală, care trebuie să organizeze în procesele-verbale evidenţa fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul. Astfel, deşi stabilirea obligaţiilor fiscale se va realiza în cadrul unui proces penal, trebuie observat că constatarea acestora revine organului fiscal. Curtea a reţinut că legiuitorul a instituit modalităţile de colaborare ale organelor fiscale cu organele de urmărire penală. Astfel, pe de-o parte, s-a instituit vocaţia organului fiscal de a sesiza organul de urmărire penală, în cazul în care, în activitatea sa, descoperă indicii privind săvârşirea unei infracţiuni, iar, pe de altă parte, simetric, se reglementează posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale, la iniţiativa celor dintâi, în cadrul urmăririi penale (Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 11 iunie 2020, paragraful 38). Totodată, Curtea a constatat că ipoteza de la care trebuie iniţiată analiza comportamentului actorilor instituţionali implicaţi este aceea a unor organe fiscale şi de urmărire penală de bună-credinţă, precum şi a unor instanţe judecătoreşti care sunt conştiente de obligativitatea respectării principiilor statului de drept (Decizia nr. 626 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018, paragraful 34). 38. În continuare, Curtea reţine că dreptul de a propune şi de a administra probe, dreptul de apărare, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la o cale de atac efectivă existente în procedura administrativă specială de stabilire a obligaţiilor fiscale, apreciate ca fiind încălcate, se pot regăsi corelativ în materia penală. 39. Astfel, Codul de procedură penală reglementează la art. 8 caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, iar la art. 10 dreptul la apărare al părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Totodată, respectarea dreptului la un proces echitabil este o constantă a procesului penal, componentele acestui drept fiind reglementate la nivel legislativ în normele procesual penale. În ceea ce priveşte dreptul la o cale de atac efectivă, Curtea subliniază faptul că art. 408-425 din Codul de procedură penală reglementează calea de atac a apelului, care este o cale de atac devolutivă ce presupune examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, Codul de procedură penală reglementează inclusiv căi extraordinare de atac, respectiv contestaţia în anulare - art. 426-432, recursul în casaţie - art. 433-451, revizuirea - art. 452-465. 40. Pentru aceste motive, având în vedere Decizia nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019, paragrafele 26-29, Curtea constată că, având în vedere lipsa de relevanţă/pertinenţă a întrebărilor preliminare, raportate la cauza de faţă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, este neîntemeiată. 41. În ceea ce priveşte solicitarea avocatului prezent în şedinţa publică desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale de a extinde obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că această solicitare nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)“, iar alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)“. Cadrul procesual specific al excepţiei de neconstituţionalitate este, aşadar, cel fixat prin actul de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia. Prin urmare, în faţa Curţii Constituţionale obiectul excepţiei nu poate fi altul decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. O extindere a acestuia, ca urmare a admiterii cererii făcute în faţa Curţii de către o parte, excedează cadrului stabilit prin Legea nr. 47/1992. În acest sens Curtea s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 528 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 15 iunie 2012, Decizia nr. 549 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 26 ianuarie 2018, paragraful 18. 42. În continuare, examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, sau Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019. 43. Cu acele prilejuri, referindu-se la reglementarea materiei constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că dispoziţiile ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti - atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 44. Observând, în continuare, dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului; în plus, judecata se realizează de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Totodată, Curtea a reţinut că, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor. Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26). 45. Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, precitată, Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181^1, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. 46. Mai mult, Curtea a reţinut că, deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar. 47. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. 48. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, Curtea a constatat că regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 49. Tot astfel, şi dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 50. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut în această decizie (paragrafele 19-22), mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. 51. Cu acel prilej, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv pe cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, poate formula obiecţiuni la raportul de constatare sau poate contesta în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate, mijlocul de probă respectiv. De asemenea, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Totodată, cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat - prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, citată anterior - că desfăşurarea activităţii acestora sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală. De asemenea, Curtea a constatat că simpla abrogare a alin. (3) şi (4) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, nu poate fi considerată, în sine, un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Astfel, art. 172 din noul Cod de procedură penală prevede că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se realizează de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită. 52. În fine, aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26), constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017. 53. În sensul celor mai sus reţinute sunt şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, şi nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019. 54. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petre Badea şi Aedificia Carpaţi - S.A., prin reprezentant Cristian-Marius Grăjdan, în Dosarul nr. 38.321/3/2018/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Ştefan Marin Crăciun în Dosarul nr. 2.962/83/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, precum şi de Athenaeum Group S.R.L. în Dosarul nr. 32.120/3/2017/a1 (725/2019) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9) [în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019] şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 870 din 16 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9) [în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 199/2019] şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
