Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 87 din 25 februarie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ansamblul său

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 87 din 25 februarie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 342 din 16 aprilie 2025

Comenteaza legea


┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache     │- preşedinte       │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină  │- judecător        │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător        │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan   │- judecător        │
│Licu              │                   │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan     │- judecător        │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina       │- judecător        │
│Stanciu           │                   │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila      │- judecător        │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Irina-Loredana    │-                  │
│Gulie             │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi deputaţi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.820 din 18 decembrie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.946A/2024.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu referire la modificarea art. 1.837 din Codul civil, contravin principiului libertăţii economice, consacrat prin art. 45 din Constituţie. În acest sens se susţine că, de lege lata, potrivit art. 1.837 din Codul civil, contractul de arendare se încheie între arendator şi arendaş (persoane fizice sau juridice) pe durată determinată sau nedeterminată, iar în acest din urmă caz arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul. În acest mod, de lege lata, este asigurată libertatea părţilor de a contracta în funcţie de necesităţile acestora. În schimb, potrivit modificărilor preconizate prin textul de lege criticat, prin instituirea unui termen minim de 7 ani pentru durata arendării, proprietarii vor fi puşi în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de folosinţă asupra bunurilor chiar şi în condiţii care ar putea să devină mult prea oneroase în raport cu modificarea realităţilor economice existente la data încheierii contractului. Se susţine că, deşi în expunerea de motive a proiectului de lege este precizat că se urmăreşte dezvoltarea domeniului agriculturii, în realitate textul de lege criticat va genera descurajarea încheierii contractelor de arendă, exemplificându-se cu situaţia suprafeţelor de teren mai mici, de unu, două sau cinci hectare, a căror dare în arendă este justificată de principiu de cauze precum lipsa temporară a mijloacelor de producţie materiale sau financiare, de motive de sănătate sau absenţă din localitate şi a căror durată de arendare putea fi mai mică, fapt ce devine imposibil prin modificarea preconizată a duratei minime a perioadei de arendare, respectiv de 7 ani. Mai mult, prin coroborarea acestei modificări normative cu dispoziţiile art. 1.848 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată, se poate ajunge la situaţia în care proprietarii mai puţin diligenţi în a comunica în scris refuzul reînnoirii contractului de arendare, cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, să fie puşi în situaţia de a nu îşi mai putea exploata bunurile aflate în proprietate pentru perioade de 14 sau 21 de ani. În acest mod, se susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile ce reies din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la limitările ce pot fi aduse principiului constituţional al libertăţii economice, respectiv limitarea nu este justificată de un interes general, ci mai degrabă de unul particular, iar limitarea dreptului de a contracta nu este proporţională cu scopul propus. Astfel, sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
    4. Se mai susţine că instituirea unei durate minime obligatorii a contractului de arendare limitează drastic dreptul proprietarului de a folosi şi de a dispune liber de bunul său, o componentă esenţială a dreptului de proprietate privată, şi contravine şi principiului constituţional al egalităţii în drepturi reglementat de art. 16 din Constituţie. În acest sens se susţine că eliminarea posibilităţii proprietarului de a ajusta folosinţa terenului agricol conform schimbărilor economice, personale sau de mediu devine o restricţie oneroasă, disproporţionată şi nejustificată, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 44 şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie, referitoare la dreptul de proprietate privată şi la inviolabilitatea proprietăţii private. Totodată, prin impunerea unei durate minime obligatorii a contractului de arendare, exclusiv proprietarului, arendaşul beneficiază de un avantaj nejustificat, putând să se elibereze din contract prin neplata arendei sau prin alte mijloace, fără a suporta consecinţe echivalente. Se susţine că această asimetrie contractuală subminează principiul egalităţii în faţa legii civile, reglementat de art. 30 din Codul civil.
    5. În ceea ce priveşte prevederile art. I pct. 2 din legea criticată, referitor la modificarea art. 1.847 alin. (2) din Codul civil, se susţine că modificarea preconizată contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin introducerea unei noţiuni nedefinite şi neclare, respectiv „schimbul de utilizare între arendaşi“, soluţie de natură să conducă la eludarea interdicţiei subarendării, cuprinsă în prezent în art. 1.847 alin. (2) teza întâi din Codul civil, în nenumărate situaţii în care schimbul de utilizare a terenului ar fi făcut între bunuri neaflate în raport de egalitate a valorii lor. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul calităţii legii, ca garanţie a accesibilităţii şi previzibilităţii actului normativ, precum şi la respectarea normelor de tehnică legislativă, veritabil criteriu de constituţionalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    6. Totodată, introducerea noţiunii de „schimb de utilizare“ între arendaşi aduce atingere dreptului de proprietate privată, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă a limitării dreptului de folosinţă a proprietarului, prin impunerea duratei minime de 7 ani a contractului de arendare, precum şi prin introducerea schimbului de utilizare a terenului între arendaşi. Astfel, se susţine că, prin ocolirea interdicţiei subarendării, printro formulare lipsită de claritate şi previzibilitate, proprietarii sunt puşi în situaţia de a nu mai putea controla efectiv cine întrebuinţează terenul lor, ceea ce contravine dreptului constituţional de proprietate privată, care include dreptul de a decide cine poate folosi bunul. Or, de lege lata, interdicţia subarendării totale sau parţiale reglementată de art. 1.847 alin. (2) teza întâi din Codul civil are în vedere caracteristica contractului de arendare de a fi încheiat intuitu personae, bazat pe calităţile personale ale arendaşului. Or, se susţine că, potrivit modificărilor preconizate prin textul de lege criticat, orice modificare a contractului iniţial, prin schimbul de utilizare a terenului între arendaşi, poate anula această caracteristică esenţială a contractului, diminuând controlul pe care proprietarul îl are asupra terenului său. Mai mult, se susţine că modificarea preconizată poate duce la practici abuzive, prin transferuri de folosinţă neautorizate şi imposibilitatea de a preveni exploatarea necorespunzătoare a terenului agricol, afectând valoarea acestuia pe termen lung.
    7. Se mai susţine că prevederile art. I pct. 4 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1.850 din Codul civil, introduc un veritabil paralelism legislativ, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie privind statul de drept şi principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii. În acest sens se susţine că, de lege lata, potrivit dispoziţiilor art. 1.811 din Codul civil, opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor se face fie prin notarea locaţiunii în cartea funciară sau, respectiv, asigurarea unei date certe a locaţiunii, anterioară datei certe a înstrăinării, în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, fie prin îndeplinirea unor formalităţi de publicitate ori, respectiv, prin dovedirea împrejurării că la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului, în cazul imobilelor nesupuse unor formalităţi de publicitate. Or, prin modificările aduse dispoziţiilor art. 1.850 alin. (2) şi (3) din Codul civil, moştenitorii sunt obligaţi să menţină contractul de arendare pe durata convenită cu arendaşul, iar în cazul vânzării terenului cumpărătorul este obligat să menţină contractul de arendare până la expirarea termenului de valabilitate al acestuia, fără a prelua distincţiile reglementate în prezent prin art. 1.811 din Codul civil referitoare la imobilele înscrise în cartea funciară sau supuse unor formalităţi de publicitate. În acest mod, se susţine că modificarea preconizată instituie un paralelism legislativ, fiind neclar care dintre normele legale incidente este aplicabilă, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    8. Pe rol se află, de asemenea, şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, obiecţie formulată de Avocatul Poporului.
    9. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.968 din 23 decembrie 2024 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.969A/2024.
    10. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine că legea criticată încalcă principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate privată. În acest sens, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la competenţa legiuitorului de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, cu respectarea unor condiţii de rezonabilitate (spre exemplu, Decizia nr. 338 din 9 iulie 2024 sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014), se susţine că stabilirea duratei de minimum 7 ani a contractului de arendare impune analizarea de către Curtea Constituţională a modului în care legiuitorul a respectat această condiţie de rezonabilitate, întrucât prin efectul prevederilor de lege criticate s-ar putea produce un dezechilibru între interesul arendatorului şi arendaş, în defavoarea celui dintâi. Prin urmare, se arată că este necesar să se analizeze în ce măsură ingerinţa etatică asupra dreptului de proprietate privată reprezintă o limitare rezonabilă, care să nu fie disproporţionată, în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi proporţională, respectiv să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea în acest sens Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014). Or, se arată că reglementarea prin lege a unui termen de minimum 7 ani pentru durata contractului de arendă reprezintă o măsură restrictivă, disproporţionată, de natură să afecteze exerciţiul dreptului de proprietate privată, prin intervenţia asupra dreptului de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce priveşte moştenitorii, dar şi restrângerea sferei libertăţii contractuale a proprietarilor de terenuri agricole, în situaţia arendării acestora. În acelaşi sens se arată că în Decizia nr. 496 din 3 octombrie 2023 Curtea a reţinut că durata minimă de 7 ani instituită de legiuitor pentru încheierea validă a unui contract de arendare determină calificarea acestui contract drept un act de dispoziţie, expresie a dreptului proprietarului de a dispune material şi juridic de terenul său. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a subliniat importanţa protejării dreptului de dispoziţie al proprietarului chiar în situaţia încheierii unui contract de închiriere, statuând în acest sens că garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Astfel, Curtea a reţinut că proprietarului nu i se poate impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul.
    11. Se mai susţine că, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 53 alin. (2) din Constituţie, legea criticată nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins. Astfel, se susţine că instituirea unei durate minime a contractului de arendare, implicit restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate aduc atingere acestor dispoziţii constituţionale din perspectiva respectării caracterului necesar şi adecvat al măsurilor luate şi a proporţionalităţii acestora cu scopul legitim invocat de iniţiatori (dezvoltarea domeniului agriculturii, dezvoltare care este condiţionată de accesarea de fonduri europene, de contractarea de credite bancare, de investiţii pe termen lung şi mediu, controlul asupra lucrărilor agricole, culturilor şi recoltelor etc.). Totodată, legea criticată nu asigură un just echilibru între cerinţele de interes general (care de altfel nici nu sunt enumerate în expunerea de motive) şi protecţia dreptului de proprietate privată al individului, interesul general fiind mai degrabă unul particular, al arendaşilor, iar limitarea exercitării dreptului de proprietate nu este proporţională cu scopul propus.
    12. Se mai susţine că ingerinţa legiuitorului prin stabilirea unui termen de minimum 7 ani al contractului de arendă este de natură să aducă atingere libertăţii contractuale şi, prin aceasta, prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi din Constituţie. Astfel, se susţine că, deşi legiuitorul este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică, în prezenta cauză a arendatorului - în cele mai multe cazuri persoană fizică -, prin prevederile legale criticate a acţionat în mod contrar, aducând atingere drepturilor acestuia. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 5 iulie 2005, precum şi consideraţii relevante din literatura juridică de specialitate referitoare la libertatea contractuală.
    13. Se mai susţine că sintagma „cu excepţia schimbului de utilizare a terenului între arendaşi“, introdusă prin modificarea art. 1.847 alin. (2) din Codul civil, este nedefinită şi neclară, aspect ce contravine principiilor fundamentale ale legalităţii şi securităţii juridice, statuate prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale.
    14. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate.
    16. Având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţiile aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 139 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a dispus conexarea Dosarului nr. 3.969A/2024 la Dosarul nr. 3.946A/2024, care a fost primul înregistrat.
    17. Prin adresele înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 54 din 8 ianuarie 2025, nr. 238 din 14 ianuarie 2025 şi nr. 367 din 15 ianuarie 2025, Mirea Ioan, respectiv Societatea Dentons Europe - Zizzi - Caradja şi Asociaţii SPARL, societate profesională de avocatură cu răspundere limitată, au formulat memorii, în calitate de amicus curiae, prin care susţin admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate.
    18. Termenul de judecată iniţial a fost fixat pentru data de 4 februarie 2025. La data de 30 ianuarie 2025, Curtea a dispus preschimbarea termenului de începere a dezbaterilor pentru data de 18 februarie 2025, dată la care a amânat începerea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 25 februarie 2025, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    19. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care au următorul conţinut:
    "ART. I
    Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
    1. Articolul 1.837 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    Durata arendării
    ART. 1.837
    Durata arendării este de minimum 7 ani şi se consideră a fi făcută pe toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă.
    2. La articolul 1.847, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

    (2) Subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii, cu excepţia schimbului de utilizare a terenului între arendaşi.
    3. La articolul 1.848, alineatul (2) se abrogă.
    4. Articolul 1.850 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    Cazuri speciale de încetare sau de menţinere a contractelor
    ART. 1.850
    (1) Contractul de arendare încetează înainte de împlinirea termenului prin incapacitatea sau falimentul arendaşului ori prin neplata arendei în termenul prevăzut în contract.
    (2) În cazul decesului arendatorului, moştenitorii sunt obligaţi să menţină contractul de arendare pe durata încheiată cu arendaşul.
    (3) În cazul vânzării terenului, cumpărătorul este obligat să menţină contractul de arendare până la expirarea termenului de valabilitate.
    ART. II
    Contractele de arendare încheiate înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi rămân valabile până la încetarea acestora."

    20. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată raportat la art. 53 alin. (1) şi (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 136 alin. (5) privind proprietatea.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    21. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate.
    22. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    23. Curtea reţine astfel că obiecţiile de neconstituţionalitate îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi deputaţi neafiliaţi, respectiv de Avocatul Poporului.
    24. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă.
    25. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    26. Propunerea legislativă a fost respinsă de Senat la data de 3 septembrie 2024, iar la 17 decembrie 2024 legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Legea astfel adoptată a fost depusă în aceeaşi zi la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. Legea a fost trimisă la promulgare în data de 23 decembrie 2024. Sesizarea care face obiectul Dosarului nr. 3.946A/2024 a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 18 decembrie 2024, iar cea care formează obiectul Dosarului nr. 3.969A/2024 la 23 decembrie 2024.
    27. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului nr. 3.946A/2024 a fost ridicată în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, ipoteza 1 din paragraful 70).
    28. Totodată, Curtea mai reţine că şi sesizarea formulată de către Avocatul Poporului, care formează obiectul Dosarului nr. 3.969A/2024 şi care priveşte aceleaşi dispoziţii legale, îndeplineşte condiţiile legale privind termenul în care putea fi formulată, aceasta fiind formulată în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, dat fiind şi faptul că legea nu fusese încă promulgată la data sesizării sale, aspect ce se încadrează în ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, precitată. Prin urmare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    29. Totodată, sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că sesizările vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că pot forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    30. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizărilor formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    31. Analizând legea criticată, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 1.837 - Durata arendării - din Codul civil] din legea criticată, problema care se impune să fie analizată, din punctul de vedere al constituţionalităţii măsurii reglementate prin textul de lege criticat, este aceea a proporţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului de proprietate privată, prin limitarea dreptului de dispoziţie al proprietarilor, precum şi prin limitarea exerciţiului principiului libertăţii economice, prin impunerea unei durate minime a contractului de arendare.
    32. Prin urmare, Curtea reţine că este necesară analiza măsurii în care ingerinţa etatică asupra acestor drepturi reprezintă o limitare rezonabilă, care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea în acest sens Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28).
    33. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că instituirea unei durate minime a contractului de arendare urmăreşte un scop legitim, respectiv, aşa cum rezultă din expunerea de motive, facilitarea formării de exploataţii agricole de dimensiuni mari, cu costuri investiţionale minime în acţiunile de tranzacţionare a terenurilor agricole, precum şi facilitatea exploatării terenurilor de către acei proprietari care din motive obiective nu pot lucra terenurile de care dispun, în scopul practicării unei agriculturi performante.
    34. Însă instituirea unei durate minime de 7 ani pentru încheierea unui contract de arendare nu este o măsură adecvată realizării scopului propus, în condiţiile în care eficientizarea activităţilor agricole nu depinde exclusiv de mărimea suprafeţelor agricole cultivate, ci şi de felul şi calitatea culturilor, tipul de agricultură practicat, stimulentele şi subvenţiile acordate de stat, împărţirea lor echitabilă, programele speciale elaborate de stat, cadrul legislativ european şi cel naţional, incitarea/încurajarea proprietarilor de terenuri să se grupeze etc.
    35. Totodată, prin raportare la argumentele din expunerea de motive a legii, măsura apare şi ca nefiind necesară, de vreme ce libertatea contractuală, în condiţiile unui contract echitabil încheiat de părţi (şi care pot avea reprezentarea clară, dar şi negociată de comun acord a eventualelor avantaje comune ce decurg dintr-un contract încheiat pe un termen mai lung), este de natură să soluţioneze disfuncţionalităţile enunţate în expunerea de motive a legii, respectiv asigurarea unui cadru de „stabilitate“ a contractului. În acest sens, art. 1.169 din Codul civil prevede că „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.“
    36. De asemenea, măsura nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit, în condiţiile în care proprietarii de terenuri nu îşi pot apăra drepturile şi interesele, prin negocierea valorii arendei, concomitent cu reînnoirea contractului de arendă, ţinând cont de o piaţă agricolă care, în contextul integrării europene, dar şi al mondializării, se poate dovedi extrem de dinamică, dar şi de volatilă. În acest sens este şi avizul Consiliului Economic şi Social, în care se precizează că propunerea legislativă trebuie să coreleze instituirea unei durate minime a contractului de arendă, de 7 ani, cu posibilitatea negocierii valorii arendei, la cererea proprietarului.
    37. În condiţiile în care proprietarii de terenuri sunt obligaţi deja (prin art. 74 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998), să asigure cultivarea şi protecţia solului, sub sancţiunea unor amenzi consistente, impunerea unei durate de 7 ani îi poate forţa să accepte o contraprestaţie foarte redusă pe o perioadă lungă, fără a mai putea cere, în principiu, modificarea termenilor contractuali, şi, în final, chiar să vândă terenurile respectivilor arendaşi care au drept de preempţiune la cumpărarea lor, potrivit art. 1.849 din Codul civil şi Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014. Cu privire la cuantumul amenzilor, art. 75 din aceeaşi lege prevede că: „(1) Proprietarii de terenuri care nu îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute la art. 74 vor fi somaţi în scris de către primăriile comunale, orăşeneşti sau municipale, după caz, să execute aceste obligaţii. (2) Persoanele care nu dau curs somaţiei şi nu execută obligaţiile în termenul stabilit de primar, din motive imputabile lor, vor fi sancţionate, anual, cu plata unei sume de la 50.000 lei la 100.000 lei/ha, în raport cu categoria de folosinţă a terenului. (3) Obligarea la plata sumei se face prin dispoziţia motivată a primarului şi sumele se fac venit la bugetul local.“
    38. Deşi prin Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie 1994, adoptată într-o perioadă de maximă fărâmiţare a suprafeţei agricole, se prevedea că durata arendării nu poate fi mai mică de 5 ani, fiind exceptate suprafeţele de teren mai mici de un hectar, a căror dare în arendă era justificată de lipsa temporară a mijloacelor de producţie materiale şi financiare, de absenţa din localitate sau de motive de sănătate, Curtea reţine că, în prezent, o asemenea măsură reglementată prin dispoziţiile art. I pct. 1 din legea criticată, care impune o durată minimă a contractului de 7 ani, nu se mai justifică, dat fiind faptul că, potrivit datelor provizorii ale Institutului Naţional de Statistică cu privire la Recensământul General Agricol din anul 2020, tendinţa a fost aceea de scădere a numărului de exploataţii agricole, în special a celor de dimensiuni foarte mici, care s-a reflectat în structura exploataţiilor agricole prin reducerea ponderii exploataţiilor cu suprafaţă agricolă utilizată mai mică de 0,1 ha de la 10,3% în anul 2010 la 4,3% în anul 2020 şi creşterea ponderii exploataţiilor agricole care au utilizat suprafeţe mai mari de 10 ha de la 2,2% în anul 2010 la 4,2% în anul 2020. De altfel, Curtea reţine că la data adoptării Codului civil din 2009 legiuitorul a avut în vedere noile realităţi sociale şi statistice.
    39. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1.836-1.850 din Codul civil, care instituie reguli particulare în materia arendării, nu îi obligă expres pe arendaşi să investească în respectivele terenuri sau pentru constituirea bazei materiale, investiţiile fiind ca o etapă logică a exploatării raţionale a terenului, în vederea obţinerii profitului. Este adevărat că, de lege lata, arendaşii au anumite obligaţii legale: să depună un exemplar al contractului de arendare la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local; să realizeze cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare (art. 1.838 din Codul civil); să asigure bunurile arendate (art. 1.840 din Codul civil); să respecte interdicţia subarendării (art. 1.847 din Codul civil). Însă, în mod corelativ, legea instituie şi posibilitatea reînnoirii de drept a contractului, pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an [art. 1.848 alin. (1) din Codul civil], şi dreptul de preempţiune (art. 1.849 din Codul civil). Mai mult decât atât, cea mai mare parte a obligaţiilor legale profită, în final, tot arendaşilor.
    40. Din acest punct de vedere, Curtea reţine că modificarea preconizată a duratei minime a contractului de arendare, la 7 ani, nu respectă un just echilibru între interesul general privind facilitarea practicării unei agriculturi performante, prin comasarea terenurilor agricole, pe de o parte, şi interesul individual al proprietarului, pe de altă parte, prin faptul că limitează drastic dreptul acestuia din urmă de a folosi şi de a dispune liber de bunul său, prin eliminarea posibilităţii proprietarului de a ajusta folosinţa terenului agricol conform schimbărilor economice, personale sau de mediu, în acest mod fiind instituită o restricţie oneroasă, disproporţionată şi nejustificată.
    41. Prin urmare, Curtea reţine că modificarea preconizată a dispoziţiilor art. 1.837 din Codul civil, cuprinsă în art. I pct. 1 din legea criticată, nu este adecvată pentru atingerea scopului legitim urmărit, neîndeplinind exigenţele testului ingerinţei minime, şi nu păstrează un just echilibru între interesele în concurs, aspect ce este de natură să contravină prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 136 alin. (5) privind proprietatea, raportate la art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
    42. Având în vedere constatarea neconstituţionalităţii art. I pct. 1 din legea criticată, cu referire la instituirea unei durate minime a arendării, Curtea reţine că în mod corelativ sunt aplicabile aceleaşi considerente şi în privinţa prevederilor art. I pct. 3 din legea criticată, ce priveşte abrogarea prevederii art. 1.848 alin. (2) din Codul civil, referitoare la cazurile în care durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă.
    43. În ceea ce priveşte criticile referitoare la art. I pct. 2 [cu referire la art. 1.847 alin. (2) din Codul civil] din legea criticată se susţine că introducerea unei noţiuni nedefinite şi neclare, respectiv „schimbul de utilizare între arendaşi“, este o soluţie legislativă de natură să conducă la eludarea interdicţiei absolute a subarendării, cuprinsă în prezent în art. 1.847 alin. (2) teza întâi din Codul civil, în nenumărate situaţii în care schimbul de utilizare a terenului ar fi făcut între bunuri neaflate în raport de egalitate a valorii lor. Totodată, se susţine că, prin introducerea „schimbului de utilizare între arendaşi“, proprietarii sunt puşi în situaţia de a nu mai putea controla efectiv cine întrebuinţează terenul lor, ceea ce contravine dreptului constituţional de proprietate privată, care include dreptul de a decide cine poate folosi bunul.
    44. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că, de lege lata, potrivit art. 1.847 alin. (1) din Codul civil, sunt interzise oficiile de arendaşi, respectiv, aşa cum acestea sunt definite în literatura juridică de specialitate, serviciile de arendare generală a terenurilor sau de intermediere între arendatori şi arendaşi, sau asocierea în vederea încheierii de contracte de arendare, precum şi subarendarea totală sau parţială, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1.847 alin. (2) din Codul civil]. Raţiunea acestor interdicţii este justificată de caracterul intuitu personae al contractului de arendare, caracteristică ce rezultă în mod indirect din dispoziţiile art. 1.850 din Codul civil, potrivit căruia contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului.
    45. Or, modificarea preconizată prin art. I pct. 2 din legea criticată este de natură să conducă la eludarea interdicţiei subarendării, prin introducerea noţiunii de „schimb de utilizare între arendaşi“, noţiune care nu este definită şi care poate genera dificultăţi practice, în situaţiile în care schimbul ar fi făcut între bunuri aflate în raport inegal al valorii lor. Din această perspectivă, eliminarea interdicţiei subarendării este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al arendatorilor, prin eludarea voinţei iniţiale a părţilor - arendator şi arendaş - în privinţa modului în care vor fi exploatate bunurile agricole. Totodată, prin lipsa de definire a noţiunii „schimb de terenuri între arendaşi“, legea nu reglementează niciun fel de garanţii pentru proprietarii terenurilor, în privinţa unei astfel de operaţiuni, aspect care, de asemenea, este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate.
    46. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
    47. Totodată, Curtea a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 81).
    48. Prin urmare, în prezenta cauză, analizând sintagma „schimbul de utilizare a terenului între arendaşi“, cuprinsă în art. I pct. 2 din legea criticată, prin prisma cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii, astfel cum au fost consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea reţine că această sintagmă este imprecisă şi inexactă cu privire la actul sau faptul juridic preconizat, nefiind clar dacă noţiunea „schimb de utilizare“ implică un subcontract de arendare sau nu. Totodată, în situaţia realizării acestui schimb de utilizare, la iniţiativa exclusivă a arendaşului, proprietarul-arendator este pus în situaţia de a nu mai putea decide în privinţa modalităţii de exploatare a terenului dat în arendă, aspect ce aduce atingere dreptului constituţional de proprietate privată, sub aspectul prerogativei dispoziţiei asupra bunului.
    49. Pentru aceste considerente, dispoziţiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 1.847 alin. (2) din Codul civil] din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
    50. În ceea ce priveşte criticile formulate în legătură cu art. I pct. 4 (cu referire la art. 1.850 din Codul civil) din legea supusă controlului se susţine în esenţă, că acestea introduc un veritabil paralelism legislativ, de natură să contravină dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prin faptul că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în prezent în art. 1.811 din Codul civil, referitoare la opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor, moştenitorii proprietarului sunt obligaţi să menţină contractul de arendare pe durata încheiată cu arendaşul, iar în cazul vânzării terenului, cumpărătorul este obligat să menţină contractul de arendare până la expirarea termenului de valabilitate al acestuia.
    51. În privinţa acestor susţineri, Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.“ Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019, paragraful 59). Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a fost chemată de mai multe ori să se pronunţe asupra încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie în raport cu art. 16 din Legea nr. 24/2000. Astfel, spre exemplu, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată, paragraful 111, Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 30 martie 2017, paragrafele 51 şi 52, Decizia nr. 612 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 23 noiembrie 2017, paragraful 55, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 239, Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 55, sau Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, precitată, paragrafele 55 şi 58, Curtea a statuat, în esenţă, că ori de câte ori există o dublare sau o suprapunere între diverse soluţii sau ipoteze normative cuprinse în două sau mai multe articole ori legi se constată existenţa unui paralelism legislativ contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    52. Or, aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că prevederile art. I pct. 4 din legea criticată nu instituie un paralelism de reglementare, ci vizează introducerea unei veritabile norme speciale, derogatorii de la norma generală aplicabilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
    53. Analizând, din această perspectivă şi în mod comparativ, dispoziţiile art. I pct. 4 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1.850 din Codul civil, respectiv a cazurilor speciale de încetare a contractului de arendare, pe de o parte, cu dispoziţiile generale, referitoare la încetarea contractului de locaţiune, cuprinse în art. 1.816 şi următoarele din Codul civil, pe de altă parte, Curtea reţine că, potrivit art. 1.820 - Moartea locatorului sau a locatarului din Codul civil: „(1) Locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului. (2) Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii.“
    54. Curtea observă aşadar că, prin modificarea preconizată a prevederilor art. 1.850 alin. (2) din Codul civil, legiuitorul a eliminat din lista cazurilor care atrag încetarea contractului de arendare înainte de împlinirea termenului pe cel referitor la decesul arendaşului, adăugând unul nou, respectiv situaţia neplăţii arendei în termenul prevăzut în contract. În acelaşi timp, au fost adăugate două noi cazuri de menţinere a contractului de arendare, respectiv obligaţia moştenitorilor şi cea a cumpărătorului terenului de a menţine contractul de arendare, ambele până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul.
    55. Or, introducerea unei reguli derogatorii, respectiv a obligaţiei moştenitorilor proprietarului de a menţine contractul de arendare, spre deosebire de norma generală în materie de locaţiune, reprezentată de art. 1.820 alin. (2) din Codul civil, potrivit căreia, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii, este de natură să introducă un dezechilibru între părţile contractului de arendare, în favoarea arendaşului. Astfel, potrivit normei generale în materie, moştenitorii arendaşului vor avea în continuare posibilitatea de a denunţa unilateral contractul, în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea arendaşului şi existenţa contractului de arendare; în schimb, potrivit modificării legislative preconizate, moştenitorii proprietarului şi, respectiv, cumpărătorul terenului sunt obligaţi să menţină contractul de arendare până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul. Din această perspectivă, dispoziţiile art. I pct. 4 din legea criticată instituie un tratament diferenţiat în cadrul aceleiaşi categorii juridice, respectiv a moştenitorilor părţilor unui contract de arendare, ceea ce contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, reglementat în art. 16 din Legea fundamentală.
    56. Totodată, obligaţia cumpărătorului de a menţine contractul de arendare până la împlinirea termenului pentru care acesta a fost încheiat este de natură să afecteze dreptul de proprietate al acestuia, în privinţa atributului dispoziţiei, contrar prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal, indiferent de titular, a dreptului de proprietate şi a proprietăţii private.
    57. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. II din legea criticată, Curtea reţine că, potrivit acestui text de lege, contractele de arendare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii supuse în prezenta cauză controlului de constituţionalitate rămân valabile până la încetarea duratei acestora. Aşadar, dispoziţiile art. II din legea criticată au natura juridică a unor norme tranzitorii, clarificând aspecte esenţiale referitoare la aplicarea în timp a contractelor de arendare ce intră sub incidenţa reglementărilor anterioare. Or, dată fiind constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 1-4 din legea criticată, dispoziţiile art. II din aceeaşi lege au rămas fără obiect.

    58. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi deputaţi neafiliaţi, precum şi de Avocatul Poporului şi constată că Legea pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil este neconstituţională, în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Irina-Loredana Gulie

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 87 din 25 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 87 din 25 februarie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ansamblul său

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 87 din 25 februarie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ansamblul său