Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian-Manuel Ciubotaru şi Marcel Bădără în Dosarul nr. 1.314/1/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Excepţia constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.407D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 noiembrie 2021, în prezenţa reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 14 decembrie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Decizia penală nr. 259/Ap din 26 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.314/1/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Lucian-Manuel Ciubotaru şi Marcel Bădără. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi la folosirea căilor de atac prevăzute de lege, precum şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât legiuitorul nu a reglementat printre cazurile de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ipoteza în care „judecata lipseşte la prima instanţă“. În acest sens, autorii excepţiei arată că în dispoziţiile de lege criticate sunt prevăzute limitativ situaţiile în care, admiţând apelul, instanţa de control judiciar desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Astfel, rejudecarea de către această instanţă are loc numai atunci când: judecata cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; au fost încălcate dispoziţiile privind compunerea completului de judecată; au fost încălcate dispoziţiile privind publicitatea şedinţei de judecată; procurorul nu a participat la judecată, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; inculpatul nu a fost prezent, iar participarea sa este obligatorie potrivit legii; inculpatul sau celelalte părţi nu au fost asistate de către avocat, deşi asistenţa juridică este obligatorie. Întrucât aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de textul de lege criticat, instanţa de apel nu poate dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motive de nulitate relativă, constând în încălcări ale normelor care vizează desfăşurarea procesului penal. Consideră că reglementarea este deficitară şi nu acoperă toate situaţiile în care lipseşte practic, judecata în primă instanţă a procesului penal. Astfel, susţine că în jurisprudenţă „există nenumărate soluţii de admitere a căii de atac şi de trimitere a cauzei spre rejudecare dacă se apreciază că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil cu ocazia judecării fondului ori există vreun alt viciu semnificativ şi substanţial care conduce la încălcarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie în materie penală“. Cu titlu exemplificativ, arată că „practica judiciară a stabilit că există astfel de cazuri atunci când: s-a dispus condamnarea pentru o altă infracţiune decât cea care face obiectul trimiterii în rejudecare; instanţa a omis să se pronunţe cu privire la una sau mai multe dintre infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată; lipseşte cercetarea judecătorească în primă instanţă; lipseşte cu totul motivarea hotărârii instanţei de fond; s-a aplicat o singură pedeapsă pentru mai multe infracţiuni; s-au încălcat principiile fundamentale ale contradictorialităţii şi nemijlocirii administrării probelor la instanţa de fond“. Menţionează că, în situaţii de acest gen, instanţele de control judiciar au aplicat prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, prin prisma dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie. Or, în ipotezele de mai sus, dacă se aplică formal dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, inculpatul ajunge să beneficieze efectiv de un singur grad de jurisdicţie, iar dreptul la o cale de atac devine iluzoriu. Arată că, în apel, potrivit efectului devolutiv al acestuia, are loc o nouă judecată în fond, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, dar şi a altor probe pertinente, concludente şi utile, administrate pentru prima dată în apel. Consideră însă că efectul devolutiv nu poate fi înţeles ca o administrare a întregului material probator şi deci ca o efectuare a întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, întrucât aceasta din urmă trebuie să realizeze un control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătoreşti în primă instanţă. În caz contrar, sar ajunge la situaţii inacceptabile, în care prima instanţă, în urma unei cercetări judecătoreşti superficiale, soluţionează cauza în fond, fără respectarea principiilor care guvernează faza de judecată, întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea însăşi probele pe care, din motive subiective, prima instanţă nu le-a administrat în mod nemijlocit. Apreciază că realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti ar răpi inculpatului un grad de jurisdicţie şi i-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme el nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac. 5. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală arată că, în speţă, ne aflăm în situaţia în care s-a dispus condamnarea inculpaţilor printr-o hotărâre penală, din cuprinsul căreia lipseşte analiza proprie a judecătorului cauzei cu privire la probele administrate, care să fi servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei sau care să fi fost înlăturate, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 403 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. De asemenea, unul dintre inculpaţi, deşi a solicitat în mod expres, nu a fost ascultat nemijlocit de către prima instanţă, care a dispus condamnarea sa, în condiţiile în care din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în raport cu observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea inculpatului, aşa cum rezultă din audierea directă a inculpatului a cărui vinovăţie este chemată să o stabilească. Se apreciază că este necesar ca soluţia de rejudecare de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată să poată fi dispusă şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate relativă care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Aşa fiind, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată să poată fi dispusă şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate relativă care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea sentinţei primei instanţe. Textul, astfel cum este în vigoare, fără a reglementa şi aceste situaţii, contravine prevederilor constituţionale privind accesul liber la justiţie, dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, dreptul la apărare. De asemenea, se apreciază că soluţia legislativă, care nu permite rejudecarea şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate relativă care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea sentinţei primei instanţe, aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: [...] b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.“ 10. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi în art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi la folosirea căilor de atac prevăzute de lege, precum şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât legiuitorul nu a reglementat printre cazurile de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ipoteza în care „judecata lipseşte la prima instanţă“. Cu alte cuvinte, se doreşte ca prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nemotivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă de judecată să fie convertită într-un motiv de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei. 12. În ceea ce priveşte legislaţia naţională, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 35-40 din Codul de procedură penală, judecarea în primă instanţă a infracţiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În cazul soluţionării cauzei de către prima instanţă de judecată, aceasta va pronunţa, potrivit art. 370 alin. (1) din Codul de procedură penală, o sentinţă. De asemenea, potrivit art. 401 din acelaşi act normativ, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. În acest context, Curtea reţine că dispoziţiile procesual penale reglementează in extenso conţinutul părţii introductive - art. 402, conţinutul expunerii - art. 403 şi conţinutul dispozitivului - art. 404. 13. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în materie penală, Curtea observă că normele procesual penale reglementează calea ordinară de atac a apelului, art. 408-425 din Codul de procedură penală. Curtea Constituţională a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, cale de atac ce poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, paragraful 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, aşa cum s-a arătat mai sus, exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, paragraful 13). 14. În acest context, Curtea observă că instanţa de la Strasbourg a reţinut că statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Astfel, reexaminarea de către o instanţă superioară a unei condamnări sau a unei sentinţe poate privi atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. În plus, în anumite ţări, pârâtul care doreşte să introducă o cale de atac poate fi uneori obligat să solicite permisiunea de a face acest lucru. Cu toate acestea, orice restricţie prevăzută de legislaţia internă cu privire la dreptul la reexaminare menţionat de această dispoziţie trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă prevăzut la art. 6 alin. (1) din convenţie, să urmărească un obiectiv legitim şi să nu aducă atingere însăşi substanţei acestui drept (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunţată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, paragraful 40). 15. Totodată, Curtea constată că instanţa europeană a reţinut, prin Decizia din 22 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Cristian Borcea împotriva României, paragrafele 49 şi 50, că „noul Cod de procedură penală prevede numai două grade de jurisdicţie ordinare pentru un proces penal [...], capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicţie în România, care i-ar fi permis să conteste temeinicia hotărârii pronunţate în apel, trebuie să fie analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Curtea constată că, în primă instanţă, cauza reclamantului a fost soluţionată de către tribunal şi, ulterior, în apel, de către curtea de apel, care s-a pronunţat asupra cauzei printr-o decizie suficient motivată, în urma unei dezbateri contradictorii a părţilor. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o instanţă superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. În această privinţă, Curtea subliniază că nici acest articol, nici un alt articol din convenţie sau din protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicţie“. 16. În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului, Curtea observă că, potrivit legislaţiei procesual penale, acesta poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Totodată, exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. 17. Referitor la instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii. Curtea Constituţională a statuat că instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). 18. Totodată, Curtea a statuat cu privire la art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, că acest text reprezintă garanţia constituţională a „nesupunerii“ judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii“ sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de „lege“ este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). 19. Aşa fiind, Curtea constată că organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească, ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării „dreptului de apel“ (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 30 iunie 2020, pronunţată în Cauza Saquetti Iglesias împotriva Spaniei). Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Shvydka împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 octombrie 2019, pronunţată în Cauza Martynyuk împotriva Rusiei). 20. Potrivit art. 417 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. 21. În doctrină s-a arătat că „efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel la instanţa competentă să soluţioneze apelul. Nu se poate transmite de la instanţa de prim grad la instanţa de apel ceea ce nu a fost supus judecăţii celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, pentru că altfel inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicţie. Instanţa de apel poate însă: să dispună în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; să schimbe încadrarea juridică a faptei, căci ea este sesizată cu fapta însăşi, nu cu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta lea produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius); aceasta, chiar dacă prin motivele de apel - depuse după expirarea termenului de apel - procurorul şi-a limitat criticile aduse sentinţei atacate la o anumită faptă sau la o anumită persoană. În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual), potrivit art. 417 alin. (2) NCPP. Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) NCPP“. 22. Cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că, în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenţie dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, art. 6 din convenţie implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante - argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 23. În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 paragraful 1 din convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). În aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (paragraful 171). În aceste condiţii, Curtea a constatat că atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate. (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36, 38-41). 24. Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că instanţa europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată întrun stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei). 25. În acest context, Curtea subliniază cele anterior menţionate referitoare la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Aşa fiind, curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a şterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. Curtea constată că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. 26. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea apreciază că textul de lege criticat constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Aşa fiind, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. Pentru aceleaşi argumente anterior prezentate, Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalităţii. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lucian-Manuel Ciubotaru şi Marcel Bădără în Dosarul nr. 1.314/1/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
