Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 2.059/98/2015 (număr în format vechi 516/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, de Nicolae Minea în Dosarul nr. 1.171/95/2018 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi de Gabriel Neagu în Dosarul nr. 452/93/2019 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.377D/2019, nr. 3.038D/2019 şi nr. 914D/2021. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 noiembrie 2021, în prezenţa reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 14 decembrie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 31 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.059/98/2015 (număr în format vechi 516/2018), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească odată cu soluţionarea unei cauze penale. 4. Prin Încheierea din 6 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.171/95/2018, Tribunalul Gorj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, excepţie ridicată de Nicolae Minea cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. Prin Încheierea din 11 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 452/93/2019, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, excepţie ridicată de Gabriel Neagu cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile“ încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. Se arată că, în prezent, art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează doar o cauză de reducere a pedepsei, fiind înlocuită sintagma „acoperă integral prejudiciul cauzat“ cu sintagma „acoperă integral pretenţiile părţii civile“. Astfel, sintagma anterior menţionată poate induce ideea că inculpatul trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 10 alin. (1) numai în situaţia în care acoperă integral „pretenţiile părţii civile“, aşadar suma pretinsă cu titlu de prejudiciu de către persoana vătămată printr-o astfel de infracţiune, lăsându-se la îndemâna părţii cu interese contrare (partea civilă) incidenţa aplicării acestui text. 7. Se menţionează că în practica judiciară s-au întâlnit opinii conform cărora, în situaţia infracţiunilor de evaziune fiscală în forma agravată, nu este necesară examinarea de către organul de urmărire penală a întinderii pagubei şi nici administrarea de probe exhaustive sub aspectul acţiunii civile, fiind suficientă indicarea de către procuror, în cuprinsul actului de sesizare, a cuantumului prejudiciului invocat de partea civilă, considerându-se totodată că prin aceasta nu se aduce niciun fel de atingere dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 din moment ce inculpatul poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei atât timp cât achită „pretenţiile părţii civile“, iar nu eventualul prejudiciu care ar putea fi stabilit prin rechizitoriu. 8. Prin urmare, în interpretarea anterior menţionată, care recunoaşte în mod absolut voinţa părţii civile de a stabili întinderea pagubei cauzate prin infracţiune, s-ar ajunge la situaţia în care, în ipoteza comiterii unei infracţiuni de evaziune fiscală dintre cele reglementate de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, să i se atribuie părţii civile libertatea de a permite sau nu aplicarea dispoziţiilor de lege criticate, respectiv restrângerea sau lărgirea posibilităţilor inculpatului de a beneficia de acest text, după caz, dar şi a încadrării juridice a infracţiunii cercetate, şi anume prin alegerea unui cuantum al prejudiciului care să determine forma simplă sau agravată a infracţiunii, ajungându-se astfel, practic, la situaţia în care această parte s-ar substitui organului de urmărire penală. 9. Modalitatea de reglementare a dispoziţiilor de lege criticate este de natură să atribuie părţii civile o poziţie privilegiată faţă de inculpat, nu numai sub aspectul reţinerii cauzei de reducere a pedepsei şi al stabilirii încadrării juridice a faptei deduse judecăţii, ci şi prin permiterea unui control asupra posibilităţii inculpatului de a solicita judecarea cauzei în procedura simplificată reglementată de art. 375 din Codul de procedură penală. Prin urmare, sintagma „pretenţiile părţii civile“ din cuprinsul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 încalcă atât dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, cât şi principiul egalităţii armelor, componentă a noţiunii mai largi de „proces echitabil“, la care se referă art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, dacă procesul se desfăşoară prin avantajarea uneia dintre părţile participante în raport cu cealaltă parte, dreptul pus în discuţie în cadrul litigiului este prejudiciat, un proces inechitabil conducând chiar la negarea dreptului. Dreptul la un proces echitabil trebuie să se regăsească pe toată durata derulării procesului penal, ca o sumă de garanţii procedurale acordate persoanelor implicate, fie în calitate de învinuit sau inculpat, fie de parte vătămată, parte civilă sau responsabilă civilmente. Or, având în vedere modalitatea de redactare a textului de lege criticat, instanţa judecătorească apreciază că dreptul inculpatului la un proces echitabil este încălcat. 10. Totodată, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se face referire la Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, apreciind că prevederea legală criticată nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întruneşte condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate. 11. Susţin că în cuprinsul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu este stabilit în mod clar şi neechivoc ce se înţelege prin sintagma „acoperă integral pretenţiile părţii civile“, în contextul în care reducerea limitelor de pedeapsă operează şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală în forma agravată. 12. Tribunalul Gorj - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectând condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, nefiind contrare dispoziţiilor art. 1 şi 21 din Constituţie. Faptul că de reducerea limitelor pedepselor prevăzute de lege beneficiază inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat în cursul urmăririi penale sau până la primul termen de judecată nu are semnificaţia îngrădirii liberului acces la justiţie, cel în cauză având posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti când consideră că i-au fost încălcate drepturile sau interesele legitime, beneficiind astfel de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege. Este respectat principiul egalităţii în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) celui sau celor împotriva căruia/cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Inculpatul are posibilitatea să demonstreze întinderea prejudiciului în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa urmând să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, asupra laturii civile. Măsura instituită de legiuitor este o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării sumelor datorate bugetului consolidat al statului, cu celeritate. 13. Tribunalul Ilfov - Secţia penală arată că dispoziţiile de lege criticate nu îndeplinesc condiţiile de constituţionalitate, având în vedere că aplicarea acestora, respectiv a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, depinde, în mod potestativ, de voinţa părţii civile dintr-un astfel de proces. În acest mod este dezavantajat inculpatul în raport cu partea civilă, ceea ce contravine art. 16 din Constituţie. O soluţie constituţională ar fi, în opinia instanţei, ca art. 10 din Legea nr. 241/2005 să se raporteze la prejudiciul stabilit de organele judiciare. Totodată, instanţa opinează că aceste dispoziţii nu îndeplinesc nici criteriile de claritate şi previzibilitate, în condiţiile în care pretenţiile părţii civile cuprind întotdeauna şi accesorii care nu sunt calculate decât după achitarea efectivă a debitului principal, astfel că, în multe situaţii, cuantumul total al pretenţiilor civile este cunoscut de către inculpat după depăşirea termenului-limită prevăzut de art. 10 din Legea nr. 241/2005. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.377D/2019, arată că dispoziţiile criticate reprezintă o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de textul legal criticat nu este un drept fundamental şi, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. Tocmai în aplicarea acestui text constituţional legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat. 16. Faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii accesului liber la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având, în concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil, deplina libertate să demonstreze în faţa instanţei de judecată - singura care, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, poate decide pe baza probelor administrate şi asupra laturii civile - existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului. 17. În consecinţă, nu poate fi primită critica potrivit căreia partea civilă are un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretenţiilor într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, întrucât, dimpotrivă, instanţele de judecată pot cenzura deciziile organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, neputând fi posibilă stabilirea/crearea unor plăţi nedatorate către partea civilă. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului, în dosarele nr. 3.038D/2019 şi nr. 914D/2021, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Curtea observă că art. 10 alin. (1) a fost modificat prin articolul unic pct. 3 din Legea nr. 55/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Cu toate acestea, având în vedere că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată înainte de aceste modificări, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Din analiza motivării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia apreciază ca fiind neconstituţională sintagma „pretenţiile părţii civile“, cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Astfel, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagma „pretenţiile părţii civile“, cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021. 21. Textul criticat are următorul conţinut: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.“ 22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat şi art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, dispoziţiile art. 10 alin. (1) dispunând că, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar“. 24. Ulterior, dispoziţiile art. 10 alin. (1) au fost modificate prin art. 79 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Aceste dispoziţii prevedeau că, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate“. 25. Curtea observă că aceste dispoziţii au fost modificate, ulterior, prin articolul unic pct. 3 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Textul prevede că, „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă“. 26. Din evoluţia cadrului legislativ în materia combaterii evaziunii fiscale, Curtea observă că atât prima teză a art. 10 alin. (1) din varianta iniţială a actului normativ, cât şi art. 10 alin. (1) din varianta modificată prin Legea nr. 255/2013 reglementau o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă. Ultima variantă a textului respectiv elimină cauza de reducere a pedepsei închisorii şi reglementează pedeapsa principală alternativă a amenzii pentru infracţiunile de la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005. 27. Aşa fiind, Curtea observă că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 până la modificarea acesteia prin Legea nr. 255/2013, deci în intervalul august 2005-1 februarie 2014, dispoziţiile de lege criticate au utilizat sintagma „prejudiciu cauzat“. Ulterior modificărilor survenite prin Legea nr. 255/2013 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, deci în intervalul 1 februarie 2014-4 aprilie 2021, dispoziţiile de lege criticate au utilizat sintagma „pretenţiile părţii civile“. După intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, deci din 4 aprilie 2021 până în prezent, dispoziţiile de lege criticate utilizează sintagma „prejudiciu cauzat“. 28. În ceea ce priveşte cauza de reducere a limitelor de pedeapsă reglementată în primele două variante ale art. 10 al Legii nr. 241/2005, Curtea reţine că legiuitorul a operat cu două concepte, şi anume „prejudiciul cauzat“, respectiv „pretenţiile părţii civile“. 29. Referitor la sintagma „prejudiciu cauzat“, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu este un drept fundamental (a se vedea Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016). De asemenea, prin Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, statuând că, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. În aplicarea acestui text constituţional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul/suspectul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. 30. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, în faţa instanţei de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existenţa sau inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanţa urmând ca, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile. Aşa fiind, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute susţinerile potrivit cărora textul de lege ar avea drept consecinţă imposibilitatea cenzurării de către instanţele de judecată a deciziilor luate de organele de urmărire penală, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, respectiv crearea posibilităţii unor plăţi nedatorate către bugetul de stat. 31. Prin Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, şi Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Curtea a statuat că cuantumul prejudiciului cauzat este cel care rezultă din actele dosarului, şi anume din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar. Nu se poate susţine că prejudiciul cauzat ar avea un cuantum variabil în funcţie de pretenţiile pe care le avansează partea civilă la diferite termene de judecată şi de modalitatea de calcul al acestora pe care o adoptă partea civilă. De asemenea, se reţine că stabilirea in concreto a prejudiciului cauzat aparţine în faza de urmărire penală procurorului de caz. 32. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, Curtea a reţinut că, dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeaşi lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar dacă partea civilă măreşte sau micşorează întinderea pretenţiilor şi ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenţii trebuie, pe de o parte, dovedită şi, pe de altă parte, posibilitatea instanţei de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiţionată numai de acoperirea pretenţiilor părţii civile astfel cum au fost ele exprimate şi stabilite până la primul termen de judecată. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 291 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 9 septembrie 2020. 33. În ceea ce priveşte sintagma „pretenţiile părţii civile“, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură aceasta se referă, în realitate, la aceleaşi aspecte ca şi sintagma „prejudiciu cauzat“ sau cele două reprezintă noţiuni distincte. 34. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 7 lit. D din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iulie 2013, aceasta are atribuţii în domeniul prevenirii, descoperirii şi combaterii evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale şi vamale. Totodată, potrivit art. 349 din Codul de procedură fiscală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, ori de câte ori organele fiscale constată că există indicii privind săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu situaţii de fapt ce intră în competenţa de constatare a organelor fiscale, acestea întocmesc procese-verbale/acte de control, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Procesul-verbal sau actul de control încheiat potrivit competenţelor ce revin organelor fiscale, documentele ridicate şi explicaţiile scrise solicitate, potrivit legii, după caz, precum şi alte înscrisuri care au valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal se trimit organelor de urmărire penală împreună cu actul de sesizare. 35. În acelaşi sens, dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală dispun că organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Potrivit alin. (4) şi (5) ale art. 61 din acelaşi act normativ, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală, iar procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. 36. În cadrul activităţii lor, organele de urmărire penală au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului, având, totodată, obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului (art. 5 din Codul de procedură penală). Mai mult, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată [art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 37. Totodată, organele de urmărire penală au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil (art. 8 din Codul de procedură penală). 38. În egală măsură, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză [art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală poate dispune, în funcţie de specificul fiecărei cauze, fie efectuarea unei expertize, fie efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. Astfel, efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert [art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora [art. 172 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală]. Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal [art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală]. 39. Totodată, rechizitoriul cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi art. 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală]. 40. Aşa fiind, din cele anterior expuse, Curtea observă că „prejudiciul cauzat“ este un element ce va fi stabilit de către organul de urmărire penală pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi care se va regăsi în cuprinsul rechizitoriului. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 stabilirea unui prejudiciu determină corecta încadrare juridică a faptei săvârşite. 41. În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 11 mai 2017, a subliniat că „criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depăşeşte un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, şi explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracţiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanţa bugetară, valoarea acesteia şi recuperarea ei“. 42. În continuare, în ceea ce priveşte sintagma „pretenţiile părţii civile“, Curtea apreciază că utilizarea acesteia de către legiuitor nu poate fi disociată de reglementarea referitoare la soluţionarea acţiunii civile în procesul penal. Această materie este reglementată de dispoziţiile Codului de procedură penală, iar în lipsa unei prevederi derogatorii aceasta se aplică soluţionării acţiunii civile în toate cauzele penale, indiferent de natura infracţiunilor săvârşite. 43. Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, paragrafele 13-18, Curtea a reţinut că, în actuala reglementare procesual penală, regimul juridic al acţiunii civile este delimitat de capitolul II „Acţiunea civilă“ din titlul II al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 19-28), capitolele V „Partea civilă şi drepturile acesteia“ (art. 84 şi 85) şi VI „Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia“ (art. 86 şi 87) din titlul III al Părţii generale a Codului de procedură penală, dispoziţii completate de reguli procedurale înscrise în secţiunea a 3-a „Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente“, capitolul II din titlul IV al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 111-113), art. 308 referitor la procedura audierii anticipate, titlul II „Camera preliminară“ din Partea specială a Codului de procedură penală (art. 342-348), art. 353 referitor la citare, art. 365 „Participarea celorlalte părţi la judecată şi drepturile acestora“, art. 374 privind aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri, art. 378 „Audierea inculpatului“, art. 380 „Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente“, art. 407 privind comunicarea hotărârii, art. 409 referitor la persoanele care pot face apel, art. 436 privind declararea recursului în casaţie şi art. 486 privind soluţionarea acţiunii civile în cazul încheierii unui acord de recunoaştere. 44. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale, şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, Curtea a reţinut că, în procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 din Codul de procedură penală, cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Curtea a reţinut, de asemenea, că acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia. 45. Aşadar, Curtea a reţinut că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor, care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală. 46. În aceste condiţii, Curtea a constatat că persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătoreşti“. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul „citirii actului de sesizare“, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent „începerea cercetării judecătoreşti“ fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond. Aşadar, Curtea a constatat că, de lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc „până la începerea cercetării judecătoreşti“. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 din Codul de procedură penală – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 din Codul de procedură penală - prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti, şi ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală - care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Curtea a observat că această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal. 47. Curtea a reţinut că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva căruia/cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. 48. Pe de altă parte, Curtea a constatat că, dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeaşi lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român (Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, precitată). Această constatare determină concluzia că, în cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, subiectul pasiv şi deci persoana vătămată este întotdeauna statul. 49. Aşa fiind, din cele anterior expuse, în lipsa unei reglementări exprese, rezultă că, în procesele penale ce privesc săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, constituirea statului ca parte civilă rămâne caracterizată de principiul disponibilităţii, instanţa sau procurorul neputând limita acest aspect şi neputându-se subroga în drepturile persoanei vătămate. 50. Curtea constată că particular acestui tip de cauze este faptul că soluţionarea laturii civile se va realiza ţinându-se cont de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar nu de dispoziţiile Codului civil. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, că, „în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală“. 51. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 20 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; în cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a consemna aceasta întrun proces-verbal sau, după caz, în încheiere. 52. Aşa fiind, Curtea observă că persoana vătămată, care se constituie parte civilă, poate înainta un cuantum al pretenţiilor diferit de cuantumul prejudiciului stabilit de către procuror, legiuitorul neimpunând necesitatea/obligativitatea respectării unei egalităţi între cele două elemente. Astfel, pretenţiile părţii civile pot avea un cuantum fie mai ridicat, fie mai scăzut faţă de cuantumul prejudiciului stabilit de către procuror, în cursul urmăririi penale. 53. În acest sens, Curtea reţine că în doctrină a fost subliniată diferenţa dintre cele două sintagme - „prejudiciu cauzat“, respectiv „pretenţiile părţii civile“. Astfel, s-a precizat că „pretenţiile civile reprezintă suma cerută, iar prejudiciul suma dovedită“. Cu altă ocazie, s-a subliniat că există o deosebire între noţiunea de prejudiciu şi noţiunea de pretenţii ale părţii civile, deoarece, în timp ce prima se referă la cuantumul dovedit al pretenţiilor, cea de-a doua se referă la cuantumul sumei solicitate de partea civilă. 54. Astfel, noţiunea de pretenţii ale părţii civile folosită de legiuitor în accepţiunea art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu este identică cu noţiunea de prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii de către inculpat a vreuneia dintre infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005. 55. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, din perspectiva aplicării cauzei de reducere a pedepsei, reglementată de Legea nr. 241/2005, există o diferenţă conceptuală între cele două sintagme - „prejudiciu cauzat“ şi „pretenţiile părţii civile“ -, acestea referindu-se la chestiuni diferite. 56. Aşa fiind, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte reducerea limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2015, trebuie subliniată diferenţa dintre noţiunea de „prejudiciu cauzat“ şi cea de „pretenţii ale părţii civile“. Consecinţa acestui fapt se transpune în posibilitatea existenţei unui cuantum al „pretenţiilor părţii civile“ diferit de cel al „prejudiciului cauzat“, putând fi constatate diferenţe semnificative între acestea, atât în minus, cât şi în plus. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conform art. 20 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, „până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor“. 57. În acest context, Curtea constată că îndeplinirea condiţiei referitoare la acoperirea integrală a pretenţiilor părţii civile este indisolubil legată de cuantumul acestora, neputând fi influenţată de stabilirea cuantumului prejudiciului de către procuror. Or, din această perspectivă se poate constata că partea civilă este liberă să solicite pretenţii într-un cuantum mult mai mare sau mult mai mic decât cuantumul prejudiciului stabilit de procuror. Acest fapt determină fie crearea unui impediment de natură să împiedice acoperirea sumei respective şi, implicit, aplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, fie crearea unei situaţii de natură a avantaja anumiţi inculpaţi. 58. Pe de altă parte, astfel cum anterior s-a arătat, constituirea statului ca parte civilă în procesele referitoare la infracţiunile de evaziune fiscală rămâne caracterizată de principiul disponibilităţii, instanţa sau procurorul neputând limita acest aspect şi neputându-se subroga în drepturile persoanei vătămate. Aşa fiind, constituirea statului ca parte civilă rămâne o opţiune, pe care acesta o poate sau nu exercita. Or, în condiţiile în care aplicarea cauzei de reducere a pedepselor prevăzute de lege în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 a fost condiţionată de către legiuitor, printre altele, de plata voluntară şi în integralitate a pretenţiilor părţii civile, se ajunge la situaţia în care aplicarea acestui beneficiu este condiţionată de comportamentul persoanei vătămate/de manifestarea de voinţă a părţii civile. Cu alte cuvinte, pentru ca dispoziţiile de lege criticate să poate produce efecte juridice, este necesar ca în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 statul să se constituie parte civilă şi să indice în mod clar, concret, explicit pretenţiile pe care le are sub aspectul laturii civile. Or, se constată că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare inculpatului, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii în mod abuziv, cu scopul de a exclude accesul inculpatului de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei. 59. Din această perspectivă, Curtea constată că, prin modalitatea de reglementare, legiuitorul a creat premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare ale persoanei vătămate/părţii civile. Or, prin această modalitate de reglementare, legiuitorul a conferit persoanei vătămate/părţii civile din procesul penal (referitor la infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005) o poziţie privilegiată, simpla manifestare de voinţă a acesteia din urmă putând determina posibilitatea aplicării sau neaplicării cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil şi principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. 60. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 2.059/98/2015 (număr în format vechi 516/2018) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, de Nicolae Minea în Dosarul nr. 1.171/95/2018 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi de Gabriel Neagu în Dosarul nr. 452/93/2019 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi constată că sintagma „pretenţiile părţii civile“, cuprinsă în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalului Gorj - Secţia penală şi Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
