Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.942/109/2016 al Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 251D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent-şef precizează că, la dosarul cauzei, autoarea excepţiei a transmis note de şedinţă prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei. Criticile de neconstituţionalitate prin care se susţine că textele de lege atacate conferă drepturi doar în favoarea angajatului, prejudiciindu-l, în final, pe angajator, nu pot fi reţinute, având în vedere argumentele arătate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, care îşi menţin valabilitatea şi în această cauză. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 21 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.942/109/2016, Tribunalul Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii împotriva unei decizii de suspendare a unui contract de muncă. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale în măsura în care dispoziţiile privind obligaţia instanţelor de judecată de a dispune asupra repunerii în situaţia anterioară: a) ar viza repunerea în drepturi numai în ceea ce priveşte salariatul prin reintegrare, şi nu şi angajatorul, respectiv repunerea acestuia din urmă în dreptul de a decide asupra suspendării unilaterale a contractului individual de muncă, dacă un astfel de drept exista recunoscut conform prevederilor în vigoare ale art. 52 alin. (1) din Codul muncii, la data concedierii; b) în ipoteza existenţei unei plângeri penale împotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere, aceste dispoziţii nu vizează şi acordarea de către instanţă a posibilităţii angajatorului să poată dispune unilateral suspendarea contractului individual de muncă până la data pronunţării unei sentinţe definitive privind plângerea formulată, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii; c) dispoziţiile privind obligaţia instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale în ipoteza existenţei unei plângeri penale împotriva salariatului pentru fapte care au condus la concediere nu vizează şi acordarea de către instanţă a posibilităţii angajatorului de suspendare a plăţii acestora până la data pronunţării unei sentinţe definitive privind plângerea penală formulată, cu aplicarea art. 52 alin. (2) din Codul muncii. 7. Astfel, se susţine că textele de lege criticate creează o situaţie injustă pentru angajator, care va fi obligat să plătească despăgubiri şi să reintegreze un salariat pentru nerespectarea unor condiţii de formă ale deciziei de concediere, deşi angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului care ar putea fi condamnat penal pentru faptele care au stat la temeiul concedierii. Odată cu declararea ca neconstituţional a textului art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menţinerea lui în funcţie până la soluţionarea plângerii penale, cu consecinţa tolerării comportamentului salariatului de însuşire a bunurilor societăţii, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăţiei de către organele penale, ar fi atacabilă oricând, cu consecinţa plăţii de către angajator de despăgubiri. Or, consideră că această situaţie este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu îl poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal. 8. Aceste consecinţe juridice sunt apreciate de autoarea excepţiei ca fiind contrare dreptului la un proces echitabil şi sunt, totodată, de natură să aducă atingere libertăţii economice şi dreptului de proprietate al angajatorului. În acest sens, precizează că, deşi prejudiciul produs ca urmare a faptelor penale săvârşite de salariat poate fi recuperat în condiţiile unei condamnări penale, există şi situaţii în care durata litigiului de muncă este mai lungă, iar cuantumul despăgubirilor datorate de angajator în cazul anulării deciziei de concediere poate depăşi uneori prejudiciul pe care îl poate recupera angajatorul de la salariat în cadrul procesului penal, în măsura în care se va constitui parte civilă. 9. Tribunalul Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Textele de lege vizate dispun expres că, odată cu dispunerea anulării concedierii, instanţa este obligată să dispună repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, ceea ce îl plasează pe angajator într-o situaţie chiar mai favorabilă, deoarece, redobândind de jure toate drepturile legale pe care le avea anterior sau, cel mai târziu, la data concedierii, va putea să aplice inclusiv sancţiuni disciplinare ori să suspende contractul de muncă, corelativ obligaţiilor referitoare la temeinicia/justificarea, oportunitatea şi proporţionalitatea unor astfel de măsuri. Prin urmare, legiuitorul a respectat principiul dreptului la un proces echitabil şi pe cel al libertăţii economice, reaşezând părţile pe poziţii egale în drepturi şi obligaţii şi dând angajatorului posibilitatea de a-şi manifesta libertatea comercială, economică şi decizională până la o nouă verificare a legalităţii ori temeiniciei ei de către instanţele de judecată. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece simplele afirmaţii ale autoarei acesteia nu reprezintă o veritabilă motivare a criticii de neconstituţionalitate, iar Curtea Constituţională nu se poate substitui părţii în motivarea excepţiei. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse la dosar, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul conţinut: "(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.(2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere." 15. Prevederile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică şi art. 146 referitor la atribuţiile Curţii Constituţionale. 16. Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că acestea pornesc de la declararea, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cărora: „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: (...) b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti“. 17. În urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, Curtea a constatat, pentru considerentele arătate în decizia mai sus menţionată, că suspendarea contractului individual de muncă, drept urmare a formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului, nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale. 18. În prezenta cauză, autoarea excepţiei susţine, în esenţă, faptul că, în urma constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, un angajator nu mai are posibilitatea de a proteja activitatea unităţii de eventualele prejudicii pe care un salariat prezumat a fi vinovat din punct de vedere penal le-ar putea aduce acesteia, suspendând contractul individual de muncă odată cu formularea plângerii penale împotriva salariatului. În aceste condiţii, în opinia sa, anularea deciziei de concediere pentru condiţii de formă reprezintă o măsură excesivă, care aduce atingere intereselor sale şi creează un dezechilibru între părţile raportului de muncă. Astfel, angajatorul care suspectează că un salariat a săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută nu are decât două variante: fie concedierea salariatului, fie menţinerea lui în funcţie până la soluţionarea plângerii penale, cu consecinţa tolerării comportamentului salariatului de însuşire a bunurilor societăţii, eventual până la lichidarea acesteia, pentru că decizia de concediere, în lipsa stabilirii vinovăţiei de către organele penale, ar fi atacabilă oricând, cu consecinţa plăţii de către angajator de despăgubiri. Consideră că această situaţie este inechitabilă pentru angajator, întrucât îl expune la suportarea unui dublu prejudiciu, pe care nu îl poate recupera nici potrivit Codului muncii, nici potrivit Codului penal. 19. Totodată, Curtea reţine că autoarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate - Societatea The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti - a mai ridicat, în faţa instanţelor de judecată, aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, excepţie soluţionată prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 9 iulie 2018, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Curtea a observat cu acel prilej că autoarea excepţiei justifică pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege referitoare la anularea deciziei de concediere pentru aspecte formale, prin raportare la considerente ce ţin de angajarea răspunderii penale a salariatului. Altfel spus, acesta susţinea că aspectele formale ale deciziei de concediere nu ar trebui să prevaleze atunci când salariatul este suspectat de a fi săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută. 20. Curtea a apreciat că această perspectivă ignoră diferenţa dintre condiţiile cerute de lege pentru a angaja răspunderea disciplinară a salariatului şi răspunderea penală a acestuia. Astfel, răspunderea penală, al cărei izvor este însăşi legea, se angajează în urma pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, moment până la care persoana este considerată nevinovată, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie. Pe de altă parte, răspunderea disciplinară, având ca temei contractul încheiat între părţile raportului de muncă, este rezultatul parcurgerii unei proceduri disciplinare şi al constatării faptului că există o faptă în legătură cu munca, ce constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. 21. Decizia de sancţionare disciplinară este supusă unor condiţii care, aşa cum a arătat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, şi prin Decizia nr. 1.243 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011, „au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă“. În acelaşi timp, aceste condiţii „sunt menite să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă. Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.“ Prin deciziile mai sus amintite, Curtea a subliniat că menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului. De asemenea, Curtea a precizat că „angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului“. 22. Mai mult, Curtea a reţinut că despăgubirile pe care, pe de o parte, angajatorul le datorează salariatului pentru concedierea nelegală şi cele pe care, pe de altă parte, salariatul le datorează angajatorului în urma constatării vinovăţiei sale penale se referă la aspecte diferite, ce nu pot fi confundate. 23. Având în vedere considerentele mai sus redate, Curtea constată că, în lipsa unor elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa sa în materie, concretizată prin Decizia nr. 199 din 3 aprilie 2018, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate urmează a fi menţinută şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea The Parts Brands - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.942/109/2016 al Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 decembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
